ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5609/2020

Ședința publică din data de 29 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂȚII a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., ca, în baza indiciilor rezultate din documentele existente la dosar, să se aprecieze asupra calității de colaborator al Securității în ceea ce îl privește pe pârât.

Prin sentința civilă nr. 3206 din 4 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A., având ca obiect "constatarea calității de lucrător/colaborator al Securității".

Împotriva sentinței a declarat recurs recurentul reclamant, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurentul-reclamant a arătat următoarele:

Instanța de fond a reținut că intimatul-pârât și-a asumat rolul de rezident al Securității dar a apreciat în mod greșit că nu s-ar fi dovedit faptul că acesta a coordonat efectiv activitatea unor informatori. Or, recurentul-reclamant afirmă că modalitatea în care intimatul-pârât a coordonat activitatea unor informatori rezultă din rapoartele și notele de analiză depuse la dosar, fiind dovedită implicarea acestuia în activitatea specifică unui rezident al Securității. Sunt prezentate, în acest sens, informațiile furnizate de raportul din 12.12.1975, nota de analiză din 29.12.1976 și notele de analiză din 31.08.1978 și din 31.10.1978.

În ceea ce privește considerentele instanței de fond referitoare la Decizia Curții Constituționale nr. 672/2012, recurentul-reclamant afirmă că decizia nu este incidentă în speță întrucât nu se aplică și în cazul rezidenților Securității. Decizia menționată vizează expres doar conținutul și efectele informațiilor consemnate de lucrătorii de Securitatei furnizate verbal de către sursele din legătura personală. Or, în speță, nu au fost invocate astfel de acte (care privesc, de altfel, doar situația colaboratorilor în sensul tezei I a art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008) ci au fost prezentate documente ce consemnează activitatea desfășurată de către ofițerii de legătură din cadrul Securității, respectiv supravegherea, coordonarea și controlul activității desfășurate de către persoanele recrutate.

Documentele prezentate se bucură de prezumția relativă de veridicitate, prezumție neînlăturată în cadrul speței de cele statuate de instanța de contencios constituțional în Decizia nr. 672/2012, și fac dovada activității desfășurate de către pârât.

Mai mult, în opinia recurentului-reclamant, în cazul rezidenților Securității recrutarea voluntară este suficientă pentru reținerea calității de colaborator al Securității (fapt dovedit cu prisosință cu Raportul de felul cum a decurs recrutarea numitului A. în calitate de rezident, datat 10.05.1974) fără a mai fi necesară o altă condiție. Acest lucru se explică prin importanța deosebită pe care rezidenții o dețineau în angrenajul Securității, ei având un rol mult mai important decât cel al informatorilor. În plus, categoria rezidenților nu permite subclasificări pe criterii morale, așa cum este posibil în cazul informatorilor (a căror activitate este analizată în funcție de conținutul delațiunilor furnizate Securității).

Intimatul- pârât A. nu a formulat întâmpinare în recurs.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului dedus judecății

Examinând recursul prin prisma motivelor de fapt arătate, a temeiurilor de casare invocate, precum și a probelor administrate în cauză, Înalta Curte reține caracterul lui nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

II.1 Argumente de fapt și de drept relevante

Argumentele recurentului-reclamant pot fi structurate pe două paliere:

Pe de o parte, se susține că, în speță, a fost dovedit faptul că intimatul-pârât a avut o activitate de coordonare a unei rețele de informatori. Acest lucru ar rezulta din înscrisurile întocmite de organele de Securitate, înscrisuri care se bucură de prezumția de veridicitate, nefiind incidente considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 672/2012.

Pe de altă parte, se afirmă că în cazul rezidenților Securității este suficientă dovedirea faptului că au fost recrutați în mod voluntar, fără a mai fi necesară și o altă condiție.

Niciunul dintre aceste argumente nu este întemeiat.

Instanța de fond a procedat în mod corect raportându-se, în evaluarea probelor, la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 672/2012. Chiar dacă aceste considerente au fost formulate într-un litigiu care se referea la neconstituționalitatea sintagmelor indiferent sub ce formă și relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității motivele care au determinat instanța de contencios constituțional să declare respectivele sintagme neconstituționale au o aplicabilitate mai largă, fiind formulate de o manieră generală.

Astfel, în Decizia nr. 672/2012 s-a apreciat că "ținând cont de specificul contextului politico-istoric în care au fost consemnate, relatările verbale pot fi caracterizate prin subiectivism, arbitrariu și uneori simulare, iar acestea pot genera un conținut vag, neclar, incert, neverosimil, fictiv și inutil, astfel, cauzei privind constatarea calității de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia. Pe de altă parte, în situația în care instanța judecătorească își formează convingerea exclusiv prin aprecierea unor asemenea documente, există riscul ca orice îndoială să poată fi interpretată împotriva persoanei verificate, iar aparența să fie considerată relevantă. Toate acestea creează între părțile acțiunii în constatare - Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în calitate de reclamant, și persoana verificată, în calitate de pârât, un dezechilibru incompatibil cu principiul egalității de arme."

Contrar celor susținute de recurentul-reclamant, aceste considerente nu se verifică doar în cazul relatărilor verbale consemnate de lucrătorii Securității ci sunt valabile și pentru înscrisurile depuse în susținerea acțiunii de față fiind, și în acest caz, vorba de acte întocmite de organele de Securitate prin care se consemnează fapte ce se pretinde a se fi petrecut în epoca respectivă. Înalta Curte constată că și în cazul acestor acte este posibil ca modalitatea de întocmire să fie caracterizată prin subiectivism, arbitrariu și uneori simulare. Organul de Securitate care a întocmit actul era interesat să prezinte într-o lumină cât mai avantajoasă activitatea colaboratorilor pe care îi avea în responsabilitate, de acest aspect depinzând evaluarea propriei sale activități, ceea ce putea conduce la consemnarea unor fapte nereale, exagerate, interpretate subiectiv în raport de interesul celui care a întocmit actul.

Atribuirea unei prezumții de veridicitate acestor acte și soluționarea litigiului exclusiv în baza lor fără ca aceste înscrisuri să se coroboreze cu alte probe legal administrate ar fi de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil. Așa cum a arătat Curtea Constituțională în decizia menționată "A accepta o asemenea interpretare echivalează cu a acorda instanței judecătorești un rol superficial, incompatibil cu funcția sa de înfăptuire a justiției. Or, în cazul unei acțiuni în constatarea calității de lucrător al Securității sau colaborator al acesteia, realizarea justiției presupune și verificarea obiectivă a veridicității actelor și faptelor care au avut loc în trecut, într-un anumit context politic și istoric al țării, pe baza unor probe lipsite de ambiguitate, astfel încât orice concluzii arbitrare să fie excluse, iar echilibrul dintre justiția imparțială, fără urme vindicative, într-o societate democratică și protecția drepturilor individului să fie atins". Aceste considerente sunt valabile nu doar în cazul colaboratorului de securitate în forma prevăzută de art. 2 lit. b) teza I ci, în general, în cazul acțiunilor în constatarea calității de lucrător sau colaborator al Securității, așa cum s-a exprimat, de altfel, și Curtea Constituțională în paragraful redat mai sus.

În condițiile în care, în speță, nu au fost prezentate decât acte întocmite de organele de Securitate în care se afirmă că intimatul-pârât ar fi coordonat activitatea unor colaboratori (fără a se furniza detalii legate de acțiunile concrete ale intimatului-pârât și fără a se prezenta alte înscrisuri care să permită o coroborare a faptelor menționate în notele și rapoartele care au însoțit nota de constatare cu fapte și date rezultând din alte surse) instanța de fond a considerat în mod corect că în speță nu s-a făcut dovada faptului că intimatul-pârât a coordonat, într-adevăr, o rețea de informatori, nefiind întrunite condițiile impuse de art. 2 lit. b) teza finală.

În ceea ce privește cel de al doilea argument al recurentului-pârât, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că interpretarea sistematică a prevederilor O.U.G. nr. 24/2008 nu permite concluzia că, în cazul rezidenților Securității, este suficientă dovada recrutări lor voluntare fără a se mai solicita alte condiții referitoare la activitatea concretă a acestora.

Potrivit art. 2 lit. b) teza finală "Colaborator al Securității este și persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea, precum și cei care, având calitatea de rezidenți ai Securității, coordonau activitatea informatorilor;"

După cum se poate constata, în cazul rezidenților Securității nu era suficientă deținerea acestei calități ci era necesar ca aceștia să coordoneze activitatea informatorilor.

Argumentul potrivit căruia calitatea de rezident era suficientă pentru declararea unei persoane ca fiind colaborator al Securității datorită importanței deosebite pe care această categorie de colaboratori o avea în activitatea organului represiv nu poate fi primit.

Pe de o parte, indiferent de importanța pe care rezidenții Securității o aveau în activitatea acestei instituții acest lucru nu ar putea înlătura prevederea expresă a legii care impune ca, dincolo de faptul recrutării, persoana să fi coordonat activitatea unor informatori.

Pe de altă parte, se constată că nici în cazul ofițerilor sau subofițerilor de Securitate care, în mod cert, aveau o importanță mai mare decât cea a rezidenților, legiuitorul nu a înțeles să confere relevanță simplei dețineri a respectivei calității ci, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, calitatea de lucrător al securității este condiționată și de desfășurarea unor "activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului".

Pretinsa imposibilitate de subclasificare pe criterii morale a rezidenților Securității nu poate conduce la declararea tuturor acestor persoane ca fiind colaboratori ai Securității independent de activitatea reală pe care au desfășurat-o și de rolul lor concret în cadrul activității represive realizate de organele de Securitate.

Față de toate aceste considerente, în baza art. 496 din C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, soluția de respingere a acțiunii fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității împotriva sentinței civile nr. 3206 din 4 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2020.