ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5439/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă 3 Alexandria și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București:

1) să se constate că măsurile asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 21.11.2016 au încetat la data de 22.05.2017;

2) să fie obligată pârâta Direcția Regională Antifraudă 3 Alexandria la emiterea unei decizii de ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia nr. x din 21.11.2016, ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 213 alin. (7) din CPF;

3) să fie obligată pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București la eliberarea sumei de 1.915.382 RON achitată cu titlu de garanție prin OP nr. x din data de 21.11.2016;

4) să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 1715 din 05 aprilie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei de obiect și excepția inadmisibilității ca neîntemeiate și a respins acțiunea formulată de reclamanta B. S.A. în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Regională Antifraudă 3 Alexandria ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate, întrucât suma de 1.915.382 RON a fost achitată de reclamantă cu titlul de garanție, conform dispozițiilor art. 213 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, tocmai pentru a obține ridicarea măsurilor asigurători, astfel că sumei respective în se aplică regimul juridic al măsurilor asigurătorii reglementat și în cuprinsul art. 213 din Codul de procedură fiscală.

Potrivit alin. (7) al art. 213 Codul de procedură fiscală, "(…) în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată."

S-a mai arătat că, din înscrisul depus la data de 22.02.2018, rezultă că în cazul reclamantei au fost sesizate organele de urmărire penală, fiind constituit dosarul penal nr. x/2013, dosar la care s-a transmis și adresa nr. x/22.12.2016 în cuprinsul căreia se face referire și la activitatea reclamantei.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta B. S.A. criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, următoarele:

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii, temei de drept art. 488 alin. (1) pct. 6. Instanța a motivat soluția pe fondul cauzei în 4 paragrafe, considerându-se că hotărârea pronunțată nu este motivată. Mai mult, deși "motivarea" este extrem de succintă, ea cuprinde motive contradictorii. Pe de o parte, se reține că din înscrisul nr. x/22.12.2016 emis de ANAF ar rezulta că în cazul societății au fost sesizate organele de urmărire penală, fiind constituit dosarul penal nr. x/2013, însă, dosarul penal precede sesizarea penală cu 3 ani. Pe de altă parte, instanța apreciază " că refuzul organelor fiscale de a restitui suma de 1.9153.82 RON, achitată de reclamantă cu titlu de garanție . . . . . . . . . . . .nu este justificat, astfel că va respinge acțiunea ca neîntemeiata."

- instanța a aplicat în mod greșit disp. art. 213 alin. (8) C.pr fiscală, în cauză neexistând dovada sesizării organelor de urmărire penală potrivit legii. Singurul argument al instanței constă în faptul ca în înscrisul nr. x/22.12.2016 emis de ANAF se face referire la activitatea reclamantei. Prin adresa de înaintare la dosarul cauzei nr. A_DAF 5725/21.02.2018, ANAF prin Direcția Generală Antifraudă Fiscala menționează:

"având în vedere acordul comunicat de unitatea de parchet sesizată va transmitem, anexat, extras respectiv filele x din actul de sesizare nr. x/22.12.2016".

- instanța a admis în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice - București - temei de drept art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8. Pârâta DGRFP București a încercat și a reușit să inducă în eroare instanța de judecată invocând faptul că aceasta nu ar avea nicio implicare în litigiul de contencios administrativ și fiscal născut ca urmare a abuzurilor exercitate de către organele fiscale. În primul rând, se precizează faptul că A. S.A. (actuala B. S.A.) nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată anularea unui act administrativ fiscal astfel cum se invocă în mod greșit, ci obligarea pârâtelor la emiterea unui act administrativ fiscal și eliberarea unei sume achitate cu titlu de garanție.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1715/2018 pronunțată de Curtea de Apel București în data de 05.04.2018 în dosarul nr. x/2017, cu consecința menținerii sentinței recurate ca temeinică și legală și implicit pe fond respingerea acțiunii formulate.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-reclamantă B. S.A. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acțiune prin care a solicitat să se constate că măsurile asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 21.11.2016 au încetat la data de 22.05.2017, să fie obligată pârâta Direcția Regională Antifraudă 3 Alexandria la emiterea unei decizii de ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia nr. x din 21.11.2016, ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 213 alin. (7) din CPF și să fie obligată pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București la eliberarea sumei de 1.915.382 RON achitată cu titlu de garanție prin OP nr. x din data de 21.11.2016, cu cheltuieli de judecată.

Prima instanță, pentru considerentele arătate pe scurt la punctul 2, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei de obiect și excepția inadmisibilității ca neîntemeiate și a respins acțiunea formulată de reclamanta B. S.A. în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Regională Antifraudă 3 Alexandria ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta B. S.A. criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ.. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

În cauza de față aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare. Astfel, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, deși recurenta reclamantă investise instanța cu un capăt de cerere prin care solicita să fie obligată pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București la eliberarea sumei de 1.915.382 RON achitată cu titlu de garanție prin OP nr. x din data de 21.11.2016.

Or, această sumă a fost achitată într-un cont deschis la Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, instituție aflată în subordinea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, astfel cum rezultă din adresa nr. x/18.11.2016 .

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ stabilește cadrul procesual al litigiului de contencios administrativ, reglementând în detaliu categoriile de subiecte care pot avea calitate procesuală activă, persoanele ori entitățile care pot fi chemate în judecată, obiectul acțiunii, condițiile de exercitare a dreptului la acțiune, precum și limitele controlului judecătoresc asupra actelor administrative.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.

În cadrul unui litigiu de având ca obiect o acțiune pronunțată în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, o autoritate publică poate avea calitate de pârât numai în măsura în care are calitatea de emitent al actului administrativ contestat sau nu a soluționat în termenul legal ori a refuzat nejustificat să rezolve o cerere a reclamantului referitor la un drept sau la un interes legitim.

Cum unul dintre capetele de cerere vizează restituirea sumei de 1.915.382 RON achitată cu titlu de garanție într-un cont deschis la Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, această din urmă parte dobândește calitate procesuală pasivă în litigiul de față.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că intimata pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București are calitate procesuală pasivă și prin urmare va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, critica din recurs fiind fondată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că deși soluția adoptată nu a fost amplu motivată, totuși nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul respingerii acțiunii, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Nici în fraza indicată de recurentă:

"Curtea apreciază că refuzul organelor fiscale de a - i restitui suma de 1.915.382 RON, achitată de reclamantă cu titlul de garanție, conform dispozițiilor art. 213 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, nu este nejustificat astfel că va respinge acțiunea ca neîntemeiată", nu se constată o contradicție, critica fiind nefondată.

Ultimul motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare. Astfel, în luna noiembrie a anului 2015, A. S.A. a fost supusă unui control efectuat de către Direcția Regională Antifraudă Fiscală 3 Alexandria, în urma căruia a fost încheiat procesul-verbal de control nr. x/11.11.2016 și Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 21.11.2016. În baza acestei decizii s-a instituit poprirea asigurătorie asupra sumelor datorate debitorului A. S.A. de terți, până la concurența sumei de 2.880.558,02 RON.

În temeiul art. 210 lit. b) raportat la art. 211 din Codul de Procedură fiscală, societatea a constituit o garanție sub forma consemnării de mijloace bănești la o unitate a Trezoreriei Statului în valoare de 1.915.382 RON.

Urmare a depunerii garanției, în temeiul art. 210 lit. b), coroborat cu art. 214 din Noul Codul de procedură fiscală, pârâta Direcția Regională Antifraudă Fiscală 3 Alexandria a emis Decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii nr. x/12.12.2016.

La data de 21.06.2017, reclamanta a solicitat Direcției Regionale Antifraudă Fiscală 3 Alexandria restituirea sumei de 1.915.382 RON, cererea fiind respinsă prin adresa nr. x/24.07.2017.

Potrivit dispozițiilor art. 213 - Poprirea și sechestrul asigurător alin. (1-8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 21.11.2016:

"(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.

(6) Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum și cele dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.

(7) În situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanția. (8) Prin excepție de la prevederile alin. (7), în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare."

Ulterior, prin O.G. nr. 30/2017, alin. (8) menționat mai sus a fost modificat, după cum urmează:

"(8) Prin excepție de la prevederile alin. (7), în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată. După comunicarea soluției date de către organele de urmărire penală sau hotărârii judecătorești, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul fiscal competent nu se transformă în măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul care le-a dispus."

Prin Decizia nr. 581/2019, Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale.

De asemenea, prin aceeași decizie, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de aceeași parte în dosarul aceleiași instanțe și s-a constatat că prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale.

În considerentele acestei decizii, Curtea a statuat, între altele, că:

"40. În ceea ce privește prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, deși instituie o limită temporală până la care subzistă măsurile asigurătorii, și anume până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată, Curtea constată că acest interval de timp nu poate fi calificat drept un termen rezonabil în interiorul căruia organele judiciare ar fi obligate să acționeze (a se vedea paragraful 29 al prezentei decizii). Curtea reține că, în realitate, măsurile asigurătorii luate în faza administrativ-fiscală în noua reglementare sunt mai intruzive, întrucât se mențin de jure până la soluționarea cauzei. Or, astfel cum s-a arătat în privința art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării aduse prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017, menținerea măsurii asigurătorii administrativ-fiscale în cursul procesului penal pentru o lungă perioadă de timp, și nu ca măsură tranzitorie pentru a asigura trecerea în bune condiții de la procedura administrativ-fiscală la cea penală, reprezintă, de principiu, o încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) și art. 44 din Constituție. Astfel, textul analizat consacră o intruziune a organului fiscal în desfășurarea procesului penal, creându-se o tensiune normativă între prevederile Codului de procedură fiscală și cele ale C. proc. pen. și neagă competența organelor judiciare de a dispune ele însele măsuri asigurătorii, fiind, astfel, ținute de măsura asigurătorie dispusă de organul fiscal, ceea ce înseamnă că sunt înlăturate garanțiile procesuale ce caracterizează luarea măsurii asigurătorii de către organul judiciar. Prin urmare se încalcă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii și securitatea juridică a persoanei, respectiv dreptul la un proces echitabil prevăzute de art. 1 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție. Totodată, este afectat iremediabil dreptul de proprietate privată al contribuabilului asupra bunului supus măsurii antereferite, contrar art. 44 din Constituție."

Or, în cauza de față, dosarul penal nr. x/2013 la care fac referire organele fiscale este constituit din anul 2013, anterior controlului ce a precedat emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, societatea având calitatea de parte responsabilă civilmente.

În cadrul acestui dosar s-a emis Ordonanța din 3.09.2020 prin care s-a instituit sechestrul asigurător asupra sumei de 1.129.400 RON și a sumei de 338.200 RON .

Pe de altă parte, în interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, apreciem că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) și care sunt consecințele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere și alte elemente decât cele indicate anterior. Se impune a analiza în ce măsură, dispunerea măsurilor asiguratorii poate fi considerată justificată doar prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului. Trebuie subliniat faptul că motivele care fundamentează concluzia unor debite fiscale suplimentare nu pot justifica prin ele însele instituirea unei măsuri asiguratorii.

Cum au fost instituite alte măsuri asigurătorii în cadrul dosarului penal și în lipsa unei decizii de impunere cu privire la cele constatate de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 3 Alexandria prin procesul-verbal de control nr. x/11.11.2016, luând în calcul și perioada îndelungată de incertitudine a obligațiilor fiscale ale societății, Înalta Curte constată fondată critica formulată. 6. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta B. S.A. împotriva sentinței nr. 1715 din 05 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și va admite în parte acțiunea formulată de reclamanta B. S.R.L., obligând pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Regională Antifraudă 3 Alexandria să efectueze demersurile necesare și să elibereze reclamantei suma de 1.915.382 RON achitată cu titlu de garanție prin O.P. nr. x/21.11.2016.

Se vor menține restul dispozițiilor sentinței.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., va obliga intimatele-pârâte să plătească recurentei-reclamante cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta B. S.A. împotriva sentinței nr. 1715 din 05 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta B. S.R.L. și obligă pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Regională Antifraudă 3 Alexandria să efectueze demersurile necesare și să elibereze reclamantei suma de 1.915.382 RON achitată cu titlu de garanție prin O.P. nr. x/21.11.2016.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Obligă intimatele-pârâte să plătească recurentei-reclamante cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.