ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 130/2020

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.09.2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2015, contestatoarea A. S.R.L., în contradictoriu cu intimații Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Antifraudă Fiscală, Direcția Regională Antifraudă București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a formulat contestație la executare împotriva refuzului de ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse cu privire la societate de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă București prin Decizia nr. x din 17.12.2014, solicitând ridicarea măsurilor asigurătorii și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentinața civilă nr. 20295/2015 pronunțată la 3.11.2015 de Judecătoria Sectorului 1 București, cererea contestatoarei a fost admisă, pârâții fiind obligați, în temeiul art. 172 raportat la art. 129 alin. (11) și art. 130 Codul de procedură fiscală, la ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/17.12.2014 emisă de intimata Direcția generală antifraudă fiscală, Direcția regională antifraudă fiscală București. În prealabil, instanța respinsese excepțiile invocate prin întâmpinări ca neîntemeiate. Împotriva acestei hotărâri s-a declarat apel care a fost admis prin dec.civ. nr. 4652/A/25.11.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2015, instanța de apel anulând sentința și trimițând cauza spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x, iar instanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat-o în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, care la rândul său și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, secția a de contencios administrativ și fiscal, constatând totodată conflictul de competență. Prin decizia nr. 3446/7.11.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reținându-se în esență faptul că obiectul litigiului este reprezentat de un act administrativ, astfel că se aplică criteriul valoric prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cauza a primit nr. x7*.

Sentința instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1273 din data de 19 martie 2018, Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele: - a respins excepția inadmisibilității cererii ca neîntemeiată; - a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă București ca neîntemeiată; - a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București ca neîntemeiată; - a admis cererea completată formulată de reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în Reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii București. - a dispus obligarea pârâtelor la ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/17.12.2014 emisă de pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă București.

Cererile de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare respingerea cererii reclamantei, ca neîntemeiată. În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că în mod eronat instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererii deși reclamanta nu a parcurs etapele prevăzute de lege, în sensul de ataca Decizia de instituire a măsurilor asigurătării nr. x/17.12.2014 și măsurile asigurătorii sub forma popririi asupra disponibilităților bănești ale societății contestatoare și asupra sumelor datorate acesteia de către terți. Totodată, pârâta arată că instanța de fond a pronunțat decizia atacată respingând în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București - Administrația fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, fără a ține cont de faptul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost emisă de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București. Autoritatea pârâtă mai susține că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 2 din legea nr. 209/2015 referitoare la două ipoteze de aplicabilitate în aczul sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și a detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări. Astfel, decizia de instituire a măsuriulor asigurătorii și adresele de înființare a popririi se referă la obligații fiscale estimate de inspectorii antifraudă fiscală, nu obligații stabilite de inspecția fiscală ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizația pe perioada dlegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, astfel încât dispozițiile Legii nr. 209/2015 nu sunt aplicabile.

Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței civile nr. 1273 din data de 19 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Prin Decizia nr. x/17.12.2014, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală, Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra patrimoniului S.C. A. S.R.L. în vederea recuperării obligațiilor suplimentare de plată la bugetul de stat în cuantum de 21.432.740 RON, sume estimate prin procesul-verbal de control nr. x/4 din 16.12.2014 dosar vol. I. Anterior emiterii acestei decizii, contestatoarea a fost supusă unui control de fond privind modul de constituire, reținere și vărsare la bugetul consolidate al statului a impozitelor și contribuțiilor pentru perioada 13.10.2014 - 16.12.2014, fiind emisă decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/17.12.2014 pentru suma de 21.432.740 RON, în temeiul căreia s-au instituit măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii asupra disponibilităților bănești ale societății și asupra sumelor urmăribile datorate cu orice titlu de către terțe persoane. In cauza a fost contestat în instanță refuzul nejustificat de soluționare a cererii reclamantei de ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse prin decizia anterior menționată, situație ce se încadreaza în obiectul actiunii în contencios administrativ prevăzut de art. 8 din Legea nr. 554/2004. Prima instanță a dispus obligarea pârâtelor la ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/17.12.2014 emisă de pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă București. Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză. Instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite criticile recurentei care, în esență, sunt centrate pe faptul că, în opinia sa, prevederile Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale nu sunt aplicabile cauzei. Înalta curte constată că în cuprinsul sentinței atacate instanța de fond nu s-a pronunțat asupra aplicabilității, în speță, a dispozițiilor art. 2 și art. 5 din Legea nr. 209/2015, apreciind că nu se poate substitui organelor penale sesizate cu privire la faptele reclamantei reținute prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii și pe cale de concesință respinge aceste critici ca nefondate. Astfel, prin cererile înregistrate sub nr. x din 22.07.2015 la Direcția Regională Antifraudă București, sub nr. x din 22.07.2015 la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice și sub nr. x din 22.07.2015 la Agenția Națională de Administrare Fiscală, reclamanta a solicitat ridicarea imediată a măsurilor asigurătorii dispuse de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Antifraudă Fiscală, Direcția regională antifraudă fiscală București, prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 17.12.2014, învederând anularea obligațiilor fiscale reținute cu titlu provizoriu, conform art. 2 din Legea nr. 209/2015. Prin adresa nr. x/06.08.2015 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Direcția generală de legislație Codul de procedură fiscală, reglementări nefiscale și contabile, i s-a comunicat contestatoarei că dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 209/2015 vizează atât situațiile în care organul fiscal nu a efectuat un control fiscal și nu a emis încă decizia de impunere, cât și situațiile în care organul fiscal, chiar dacă a efectuat un control fiscal, nu a emis decizia de impunere, în această ipoteză regăsindu-se și societatea contestatoare. Această adresă a fost comunicată intimatei Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Antifraudă Fiscală, Direcția regională antifraudă fiscală București, conform cererii înregistrate sub nr. A-AFR 12592 din 10.08.2015 . Cu toate acestea, prin adresa nr. x/24.09.2015, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Antifraudă Fiscală, Direcția regională antifraudă fiscală București, a comunicat reclamantei că situația sa nu este circumscrisă dispozițiilor legale reglementate de Legea nr. 209/2015, nefiind îndeplinite prevederile art. 130 Codul de procedură fiscală. Ulterior, Ministerul Finanțelor Publice își reconsideră punctul de vedere și arată că în cazul în care au fost constatate fapte de natură penală, fiind sesizate organele de urmărire penală competente, soluția arătată inițial nu mai subzistă întrucât în acest caz nu se mai emite o decizie de impunere (adresa nr. x/31.08.2015 - dosarul Tribunalului București, secția a III-a civilă). Decizia de instituire a masurilor asigurătorii a fost pusa in executare, astfel încât la data de 25.08.2015 organul de executare a indisponibilizat conturile societății reclamante, prin adresa de infiintare a popririi asigurătorii nr. 332/25.08.2015. Constatând, în speță, că instanța a fost învestită cu refuzul de ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse cu privire la societate de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția regională antifraudă fiscală București, în lipsa unui răspuns din partea organului fiscal competent și a refuzului explicit comunicat de organul de executare silită la solicitările sale repetate, răspuns ce se regăsește în Adresa nr. x/24.09.2015, pe fondul incidenței unei alte reglementări, respectiv al Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale și în contextual formulării inițiale a unor cereri în acest sens direct către organul fiscal emitent al măsurii asigurătorii, Având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și n) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, potrivit cărora:, (...) f) contencios administrativ - activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim; (…) n) exces de putere - exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor;"; Totodată, reținând și dispozițiile art. 130 Codul de procedură fiscală care stabilesc că: "Măsurile asigurătorii instituite potrivit dispozițiilor art. 129 se ridică, prin decizie motivată, de către creditorii fiscali, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanției prevăzute la art. 127, după caz."; Față de împrejurarea neefectuării unei inspecții fiscale care s-ar finaliza cu emiterea unei decizii de impunere, întrucât au fost sesizate organele de urmărire penală; Inalta Curte constată, cum în mod corect a stabilit instanța de fond, că nu se justifică menținerea măsurilor asigurătorii dispuse de organele fiscale, câtă vreme organele fiscale nu au efectuat demersuri în vedere stabilirii creanței printr-o decizie de impunere și nici organele de urmărire penală nu au stabilit săvârșirea de către reclamantă a vreunei fapte de natură penală care să justifice trimiterea în judecată a acesteia. Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinței civile nr. 1273 din data de 19 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.