ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5417/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrata la data de 04.04.2016 pe rolul Tribunalului Galați sub nr. x/2016, contestatoarea S.C. T.A.G.C.M. Dunărea S.A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 144/16.02.2016 pentru soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere nr. x/10.12.2015.

La termenul de judecată din data de 21.10.2016, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței sale materiale în raport de criteriul valoric aplicabil în cauzele care au ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora (contenciosul fiscal), excepție pe care a admis-o, dispunând declinarea competenței în favoarea Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, sens în care a pronunțat sentința nr. 796/25.10.2016.

Prin sentința civilă nr. 129/2017 din 07 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond în mod nelegal, printr-o interpretare greșită a dispozițiilor legale incidente în speță, a reținut că organul fiscal a dispus suspendarea soluționării contestației în contextul începerii urmăririi penale dispuse de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați.

A menționat că din adresa comunicată instanței de fond rezultă că s-a dispus începerea urmăriri penale in rem, în conformitate cu dispozițiile art. 305 alin. (1) din C. proc. pen., iar aceasta nu poate constitui un temei suficient pentru suspendarea procedurii administrative de soluționare a contestației.

A mai arătat recurenta că instanța de fond trebuia să facă atât o verificare a legalității deciziei de suspendare a procedurii prealabile, cât și o verificare a oportunității măsurii de suspendare a acesteia.

Simpla sesizare a organelor de cercetare penală nu duce automat la suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative, cu atât mai mult cu cât organul fiscal s-a pronunțat deja asupra raporturilor de drept fiscal verificate, emițând decizia de impunere contestată, în urma analizării înregistrărilor din evidența contabilă a reclamantei din perioada octombrie 2011 - iulie 2012 a achizițiilor de prestări servicii de la S.C. A. și S.C. B. S.R.L. București, considerându-se fictive și stabilind, urmare a acestei calificări, obligații fiscale principale și accesorii suplimentare.

A menționat că decizia de suspendare a soluționării contestației reprezintă un act administrativ emis cu exces de putere în înțelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. Urmare a suspendării contestației administrative obligatorii ca procedură prealabilă sesizării instanței de contencios, având în vedere și practica instanțelor de a respinge ca inadmisibile acțiunile promovate înainte de soluționare pe fond a contestațiilor administrative prealabile obligatorii, recurenta este în imposibilitatea soluționării litigiului.

Recurenta a menționat că în speță trebuie făcută aplicarea prevederilor art. 413 alin. (3) teza finală din C. proc. civ., potrivit cărora suspendarea unui litigiu civil nu poate să dureze mai mult de un an de la data când a intervenit urmarea existenței unei urmăriri penale, dacă în respectiva cauză penală nu s-a dispus o soluție.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 144/16.02.2016 privind suspendarea soluționării contestației prealabile împotriva deciziei de impunere nr. x/10.12.2015, înregistrate la DGRFP Galați sub nr. x/06.01.2016 și, pe cale de consecință, modificarea punctului 3 al deciziei contestate în sensul obligării pârâtei la soluționarea contestației și în ceea ce privește suma de 1600177 RON.

Această măsură a suspendării soluționării contestației prealabile a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecție fiscală care au efectuat inspecția reclamantei au întocmit și transmis către Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați sesizarea penală nr. 2865/16.12.2015, în vederea efectuării cercetărilor pentru stabilirea existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală.

Organul fiscal a avut în vedere faptul că între stabilirea obligațiilor bugetare în sumă de 1600177 RON stabilite prin decizia de impunere contestată și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență, de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependență constă în faptul ca în speță s-a ridicat problema realității tranzacțiilor comerciale cu S.C. A. S.R.L. București și S.C. B. S.R.L. București, echipa de inspecție fiscală neluând în considerare achizițiile respective, pretins a fi efectuate de reclamantă de la aceste societăți, în perioada octombrie 2011 - iulie 2012. Organele de inspecție fiscală au constatat că societățile furnizoare ale serviciilor pretins prestate nu au declarat sau au declarat parțial tranzacțiile respective, nu au avut salariați care să îndeplinească serviciile respective, au prezentat documente incomplete, din care nu reieșeau datele privind materialele folosite, locul prestării serviciilor, costul manoperei, persoanele care au supravegheat lucrările, însușirea lucrărilor de către beneficiar prin semnătura pe situații de lucrări, ori au fost declarate inactive. Au apreciat organele fiscale că s-au ivit indiciile săvârșirii infracțiunilor prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este nelegală, aceasta fiind dată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 93/2003 privind Codul de procedură fiscală, "organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă".

Astfel, pentru a se putea dispune de organul fiscal competent în soluționarea contestației fiscale suspendarea soluționării acestei contestații este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții: să existe o sesizare penală formulată de chiar organul care a efectuat activitatea de control, în respectiva sesizare să fie indicate indicii privind săvârșirea unei infracțiuni, infracțiune care trebuie să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluționării cauzei în procedura administrativă.

Înalta Curte apreciază că prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 pot constitui temei al suspendării soluționării contestației administrativ fiscale, însă nu este suficient ca organul fiscal să fi sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, ci este necesar ca dezlegarea dată de organele de cercetare penală cu privire la existența faptei, identitatea și vinovăția autorului să constituie în sine un temei pentru soluționarea procedurii administrative.

În ceea ce privește înțelesul sintagmei de "înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă", ca premisă în vederea aplicării dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, Înalta Curte amintește că norma legală impune în sarcina organelor administrativ fiscale să dezvolte argumentele pentru care soluționarea definitivă a sesizării penale, în sensul constatării existenței sau după caz, a inexistenței infracțiunii sesizate (în speță evaziunea fiscală) este necesară pentru a dezlega raportul juridic de drept fiscal cu care au fost învestite, pornind de la concluziile anchetei penale, condiție ce nu este îndeplinită în cauză.

În cauză, organul fiscal nu arată motivat care este legătura de cauzalitate dintre obligațiile fiscale contestate în procedura administrativă și stabilirea de către organele fiscale a faptului că există indiciile săvârșirii unei infracțiuni și care este înrâurirea hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Contrar dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, care reclamă o decizie "motivată" a organului care soluționează contestația administrativă, Înalta Curte constată că singura referire din considerentele deciziei la strânsa dependență care ar exista între soluția fiscală și cea penală vizează constatările organelor de control a căror realitate urmează să fie tranșată de organele de cercetare penală.

Este adevărat că art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiții care să pună sub semnul întrebării buna credință a organului fiscal în relația cu contribuabilul.

În condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de societatea controlată, determinând stabilirea unor obligații fiscale suplimentare prin emiterea unui act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate accepta că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative a contribuabilului, pe motiv că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni.

Având în vedere că la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare organul de control și-a exercitat dreptul de apreciere conferit de art. 6 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, coroborat cu 11 alin. (1) din Codul fiscal, organul de soluționarea a contestației trebuia să aprecieze relevanța stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege și, în temeiul dispozițiilor de drept fiscal aplicabile, să se pronunța cu privire la realitatea sau conținutul economic al operațiunilor efectuate. Această soluție trebuia fundamentată pe analiza activității economice desfășurate de societate, cu valorificarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, având în vedere că, în raport de constatările organului de control fiscal, o eventuală stabilire a răspunderii penale nu ar fi de natură să conducă la agravarea răspunderii fiscale a contribuabilului.

Exercitarea dreptului de apreciere în analiza documentelor prezentate de societate permite organului de soluționare a contestației administrative să nu acorde valoare probatorie acestora în măsura în care consideră că nu sunt apte să dovedească starea de fapt fiscală de care se prevalează societatea, cu consecința recalificării sau înlăturării unor tranzacții, însă stabilirea unor obligații fiscale suplimentare în acest temei nu este condiționată de constatarea instanței penale cu referire la existența elementelor constitutive ale unor infracțiuni.

În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală - decembrie 2015 și până la data soluționării acestui recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal. Potrivit demersurilor efectuate de instanță, dosarul x/2015, constituit în baza sesizării nr. 2865/16.12.2015 se află în faza de urmărire penală in rem. Consecința este amânarea soluționării contestației administrative o perioadă de timp nerezonabilă, așa încât Înalta Curte reține că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluția pronunțată de instanța de fond.

Prin menținerea suspendării procedurii administrative de soluționare a contestației pe o perioadă îndelungată de timp se aduce atingere dreptului constituțional al reclamantei de a se adresa instanței judecătorești competente, pentru a obține verificarea legalității deciziei de impunere emise în sarcina sa și se perpetuează starea de așteptare a unei soluții în cauza penală, ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Așa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală, Înalta Curte consideră că se impune obligarea organului competent să se pronunțe asupra fondului contestației administrative.

În condițiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâta DGRFP Galați la 2737 RON cheltuieli de judecată către reclamanta S.C. T.A.G.C.M. Dunărea S.A., reprezentând onorariu avocațial, dovedit prin depunerea la dosarul instanței de recurs a facturii fiscale seria x nr. x/19.06.2020 și extrasului de cont din 25.06.2020.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de S.C. T.A.G.C.M. Dunărea S.A. împotriva sentinței nr. 129/2017 din 07 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite acțiunea, va anula punctul 3 din decizia nr. 144/16.02.2016 emisă de DGRFP Galați, va obliga pârâta DGRFP Galați să soluționeze pe fond contestația administrativă înregistrată la AJFP Galați sub nr. x/22.12.2015 formulată de S.C. T.A.G.C.M. Dunărea S.A. având ca obiect obligațiile fiscale suplimentare de plată în sumă de 1.600.177 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.C. T.A.G.C.M. Dunărea S.A. împotriva sentinței nr. 129/2017 din 07 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, în rejudecare:

Admite acțiunea.

Anulează punctul 3 din decizia nr. 144/16.02.2016 emisă de DGRFP Galați.

Obligă pârâta DGRFP Galați să soluționeze pe fond contestația administrativă înregistrată la AJFP Galați sub nr. x/22.12.2015 formulată de S.C. T.A.G.C.M. Dunărea S.A. având ca obiect obligațiile fiscale suplimentare de plată în sumă de 1.600.177 RON.

Obligă pârâta DGRFP Galați la 2737 RON cheltuieli de judecată către reclamanta S.C. T.A.G.C.M. Dunărea S.A.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 22 octombrie 2020.