ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 541/2020

Ședința publică din data de 3 februarie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal la data de 09.01.2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională - Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale (OIPSI), a solicitat instanței anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 05.05.2016 privind proiectul "Sistem informatic integrat pentru A. S.R.L.", cod SMIS 46544, și admiterea plângerii pe care a formulat-o și, pe cale de consecință, anularea impunerii bugetare constând în creanța bugetară în valoare de 534.957,60 RON conform titlului de creanța proces-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 05.05.2016.

Pârâtul Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 196/2017 din 24 mai 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională, și în consecință, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională.

Împotriva sentinței civile nr. 196/2017 din 24 mai 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

În drept, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de fond invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a invocat, în esență, următoarele critici:

- procedura de soluționare a contestației reglementată de art. 46 - art. 51. din O.U.G. nr. 66/2011 este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o jurisdicție specială administrativă în sensul dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituția României și a dispozițiilor art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004;

- deciziile nr. 478/2004 și nr. 409/2004 ale Curții Constituționale sunt aplicabile și în prezenta cauză pentru identitate de rațiune, raportat și la natura juridică a actului atacat, de act administrativ reprezentând titlu de creanță bugetară care poate fi pus în executare potrivit normelor de procedură fiscală;

- cu privire la sesizarea instanței de contencios administrativ, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și dispozițiile art. 46 și art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011.

În susținerea recursului, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.

Intimatul-pârât Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond, susținând că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea susținerilor intimatului-pârât și admiterea căii de atac promovate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține, în acord cu susținerile recurentei, că procedura de soluționare a contestației împotriva titlului de creanță reglementată de dispozițiile art. 46 - art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011 este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o procedură administrativ-jurisdicțională în sensul dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituția României și a dispozițiilor art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În jurisprudență, inclusiv jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale, s-a decis, în mod constant, că procedura administrativ-jurisdicțională se caracterizează prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, după o procedură bazată pe principiile contradictorialității și asigurării dreptului la apărare.

Pocedura de soluționare a contestației împotriva titlului de creanță reglementată de dispozițiile art. 46 - art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011 reprezintă o procedură administrativă prealabilă, dearece nu îndeplinește exigențele anterior menționate pentru a putea fi considerată o procedură administrativ-jurisdicțională.

În consecință, în mod nelegal instanța de fond a reținut, în temeiul dispozițiilor art. 6 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, că acțiunea introductivă este inadmisibilă, în condițiile în care reclamanta nu a renunțat la procedura administrativă de contestare.

În schimb, Înalta Curte reține, că acțiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă în temeiul dispozițiilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, astfel cum a susținut pârâta prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond .

În conformitate cu dispozițiile art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011:

"(1) Decizia de soluționare a contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.

(2) Deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare."

În concluzie, Înalta Curte reține că relamanta nu a formulat acțiune în anularea deciziei de soluționare a contestației, solicitând instanței de contencios administrativ anularea titlului de creanță constând în procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, cu încălcarea dispozițiilor legale anterior menționate, împrejurare care atrage inadmisibilitatea acțiunii.

Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile art. 205 - art. 218 Codul de procedură fiscală (2003), republicat în anul 2007, nu sunt aplicabile în cauză având în vedere caracterul special al procedurii de soluționare a contestației împotriva titlului de creanță reglementată de dispozițiile art. 46 - art. 51. din O.U.G. nr. 66/2011, chiar dacă procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare reprezintă un titlu de creanță bugetară.

În consecință, nu sunt aplicabile nici Deciziile Curții Constituționale nr. 409/12.10.2004 și nr. 478/09.11.2004, deoarece aceste decizii se referă la constituționalitatea dispozițiile anterior menționate din Codul de procedură fiscală (2003).

Înalta Curte reține că sesizarea instanței de contencios administrativ și obiectul acțiunii în anulare sunt reglementate de dispozițiile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 care se completează cu dispozițiile din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în măsura în care nu sunt contrarii normelor juridice speciale din O.U.G. nr. 66/2011.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea prevederilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 519 C. proc. civ.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 C. proc. civ., care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

- existența unei chestiuni de drept; problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite;

- chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecății în fața unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;

- chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei;

- chestiunea de drept să fie nouă;

- chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanțele.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită prima condiție de admisibilitate anterior menționată.

Pentru a fi justificată intervenția instanței supreme în scopul unificării jurisprudenței, prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile, este necesar ca problema de interpretare a unui text de lege să fie reală, dificilă, întrucât norma juridică este redactată în termeni neclari sau poate conduce la soluții diferite în practica judiciară.

Din această perspectivă, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a subliniat cu consecvență că, în sesizarea instanței supreme cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, o normă legală îndoielnică, lacunară sau neclară, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății

Jurisprudența și doctrina au reținut, în mod constant, că dificultatea chestiunii de drept supuse dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, întrucât altfel s-ar nesocoti principiile fundamentale ale organizării judecătorești din România, respectiv prerogativa judecătorilor de a interpreta ei înșiși legea și de a o aplica așa cum apreciază la circumstanțele cauzei.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu este vorba despre o veritabilă problemă de drept, controversată, din moment ce interpretarea ei nu prezintă un grad de dificultate suficient de mare, dispozițiile legale a căror interpretare se solicită neavând un caracter neclar, susceptibil de mai multe interpretări, de natură să determine pronunțarea unor hotărâri judecătorești divergente.

Pentru aceste considerente, reținând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinței potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea prevederilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011.

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 196/2017 din 24 mai 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2020.