ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5386/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5.04.2017, pe rolul Tribunalului București sub nr. de dosar x/2017 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Primarul General și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a formulat contestație împotriva Hotărârii 156/1.02.2016.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a solicitat primăriei schimbarea destinației locuinței pe care o deține în baza unui contract de închiriere din locuință socială, în locuință cu regim normal de închiriere în vederea vânzării, iar reclamata nu a dat curs solicitării.

Prin sentința civilă nr. 6223/25.10.2017, Tribunalul București a declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 06.03.2018, sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 3026 din data de 25.06.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3026 din data de 25.06.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant arată că potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt întrunite elementele constitutive ale discriminării. Potrivit acestui articol, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de apartenență la o categorie defavorizată, datorită acesteia s-a confruntat cu un comportament de respingere și marginalizare (art. 4 din O.G. nr. 137/2000, republicată) față de majoritatea. Înscrisul de la dosarul în cauză care arată că persoane aflate în situații asemănătoare, comparabile în materie pe poziții de egalitate cu recurentul-reclamant au beneficiat de un tratament preferențial din partea reclamatei (Primăria Municipiului București prin Primar General). Pârâtul CNCD prin Colegiul Director nu a stăruit suficient în aflarea adevărului pentru stabilirea unei soluții corecte și legale, nu s-a făcut confruntarea pârâților din dosar "Doi cetățeni aflați în situații identice trebuie să aibă parte de un tratament identic".

Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din data de 7 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2020.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor menționate în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat și va fi admis.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.:

"(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc."

Sub acest aspect se constată că, prin motivele de recurs recurentul-reclamant consideră că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, iar criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului și va analiza cauza din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, iar hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că obiectul controlul jurisdicțional declanșat de către recurentul-reclamant îl constituie Hotărârea nr. 156/1.02.2016 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin care s-a stabilit că aspectele sesizate de reclamant prin petiția înregistrată sub nr. x/21.04.2016 nu întrunesc elementele constitutive ale discriminării.

Prin petiția formulată, petentul a arătat că dreptul încălcat este dreptul său de a achiziționa locuința din fondul locativ de stat, iar criteriul care a stat la baza tratamentului diferit este cel de chiriaș al unei locuințe sociale, calitate menținută fără o justificare obiectivă, iar comparabilitatea avută în vedere este cea legată de o parte a vecinilor săi sau a altor chiriași ce au avut în locațiune imobile din fondul locativ de stat și care au putut obține cumpărarea imobilelor respective.

Prin Hotărârea nr. 156/1.02.2016 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut că pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții:

- existența unui tratament diferențiat aplicat în situații analoage sau omiterea de a trata în mod diferit situații diferite, necomparabile;

- existența unui criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

- tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege;

- tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiect de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.

Astfel, raportat la cele de mai sus, Colegiul a reținut că trebuie să analizeze dacă prin tratamentul aplicat petentului i s-a încălcat un drept recunoscut de lege, în baza unui criteriu interzis, fără o justificare obiectivă, comparativ cu alte persoane aflate pe poziție de egalitate. În acest sens, Colegiul a reținut că dreptul încălcat, în opinia petentului, este dreptul său de a achiziționa locuința din fondul locativ de stat, iar criteriul care a stat la baza tratamentului diferit, de asemenea, în opinia petentului este cel de chiriaș, fără o justificare obiectivă.

Comparabilitatea avută în vedere de petent este cea legată de o parte a vecinilor săi sau a altor chiriași ce au avut în locațiune imobile din fondul locativ de stat. În acest sens, petentul a susținut că reclamantul a aplicat un tratament diferențiat unor categorii de persoane aflate în poziții/situații egale.

Sub acest aspect, Colegiul trebuia să stabilească dacă cele două categorii de chiriași, pot fi așezate pe poziție de egalitate în prezenta situație/speță și astfel să se stabilească existența unei comparabilități, element fundamental pentru existența unei fapte de discriminare.

Din înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a susținut că între petent și ceilalți chiriași invocați în cauză pentru comparabilitate, nu există condiții de egalitate, întrucât petentului i-a fost repartizată o locuință încadrată ca locuință socială încă de la data repartiției, iar regimul juridic al acestor locuințe nu permit achiziționarea lor.

Colegiul director a constatat că există o justificare obiectivă în privința împiedicării petentului de a achiziționa locuința socială și pe cale de consecință nu s-a putut reține săvârșirea unor fapte de discriminare.

Prima instanță a găsit neîntemeiate toate criticile de nelegalitate și a reținut că referirea la apartamentul doamnei B., cumpărat de aceasta, deși pe contractul său de închiriere apare mențiunea "locuință socială", nu este suficientă pentru stabilirea discriminării, câtă vreme, refuzul autorității locale în cazul reclamantului s-a bazat pe o prevedere legală imperativă.

De asemenea a reținut că, din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă faptul că există o diferență de tratament în ceea ce privește situația recurentului-reclamant, în raport de situația altor persoane, care la rândul lor au formulat cereri de cumpărare a apartamentelor pe care le foloseau în temeiul unui contract de închiriere, însă în mod greșit a considerat că acesta nu are dreptul, conform dispozițiilor legale, să cumpere apartamentul închiriat câtă vreme acesta este o locuință socială, astfel încât nu se poate spune că a fost discriminat în condițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Soluția instanței de fond nu este însușită de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în forma aplicabilă în cauză, prevăd că "Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex. orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Prin petiția adresată Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în temeiul art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, recurentul - reclamant a invocat prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, considerându-se discriminat prin conduita pârâților care, potrivit susținerilor părții, s-a concretizat în refuzarea analizării cererii de trecere a "locuinței sociale" în categoria "locuințelor cu regim normal de închiriere".

Or, în cazul de față, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea discriminării nu a luat în considerare faptul că prin diferite memorii adresate pe cale administrativă Consiliului General al Municipiului București petentul a solicitat modificarea statutului din locuință socială în locuință cu regim normal de închiriere pentru a depune diligențe în vederea cumpărării imobilului, considerând fără temei că există o justificare obiectivă în privința împiedicării petentului de a achiziționa locuința socială.

În acest context, Înalta Curte constată că Colegiul trebuia să analizeze dacă prin tratamentul aplicat petentului i s-a încălcat un drept recunoscut de lege, în baza unui criteriu interzis, fără o justificare obiectivă, comparativ cu alte persoane aflate pe poziție de egalitate, să stabilească dacă cele două categorii de chiriași pot fi așezate pe poziție de egalitate și să stabilească existența unei comparabilități, element fundamental pentru existența unei fapte de discriminare.

Având în vedere faptul că, prin petiția nr. 2569 din 21.04.2016 recurentul-reclamant A. a solicitat constatarea unei discriminări din partea Consiliului General al Municipiului București în ceea ce privește soluționarea cererii de trecere a "locuinței sociale" în categoria "locuințelor cu regim normal de închiriere", Înalta Curte va obliga pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să procedeze la analiza pe fond a petiției nr. 2569 din 21.04.2016 formulată de recurentul-reclamant A..

Prin urmare, hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul General și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și va obliga pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să procedeze la analiza pe fond a petiției nr. 2569 din 21.04.2016 formulată de recurentul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 3026 din 25 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul General și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Obligă pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să procedeze la analiza pe fond a petiției nr. 2569 din 21.04.2016 formulată de recurentul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.