ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5059/2020

Ședința publică din data de 08 octombrie 2020

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1217 din data de 21 martie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secșia contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2655 din 19 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

A obligat reclamanții A. și B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.400,00 RON către intimata-pârâtă Biserica Evanghelică C.A. (Luterană).

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că prima instanță a identificat corect obiectul și temeiul de drept al acțiunii, verificând cu prioritate, înainte de a analiza temeinicia acțiunii, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de intimații-pârâți Biserica Evanghelica C.A.(Luterana),Municipiul București prin Primarul General și Comisia Specială, raportat la prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Contrar susținerilor recurenților, soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, în raport cu situația de fapt rezultată din probe și va fi menținută de instanța de control judiciar.

Chiar dacă numai art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 face referire la "data luării la cunoștință", prin introducerea acestei sintagme a fost avut în vedere tocmai momentul de la care începe să curgă termenul de decădere pentru acțiunile formulate de terții vătămați prin acte administrative adresate altor subiecte de drept, în mod similar stabilirii datei de la care curge termenul de prescripție pentru exercitarea procedurii prealabile.

Având în vedere și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 797/2007, deși redactarea art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu este la fel de clară ca și cea cuprinsă în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se poate aprecia că potrivit art. 11 alin. (2), termenul de introducere a acțiunii pentru terțul vătămat într-un act administrativ adresat altui subiect de drept curge de la data luării la cunoștință a actului vătămător.

Așadar, nefiind destinatarii actului administrativ atacat, recurenții-reclamanți trebuiau să introducă acțiunea în limitele termenului de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, de la momentul la care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia.

Curtea de apel a stabilit în mod corect că momentul la care recurenții-reclamanți au luat cunoștință de existența actului vătămător cel tarziu la data introducerii unei cereri anterioare de chemare în judecată cu acelasi obiect care a facut obiectul dosarului nr. x/2011, respectiv la data de 09.12.2011 și 28.02.2012 (aspect care rezultă din conținutul sentinței civile nr. 2178/27.03.2012, dosar).

În aceste condiții, atât termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dar și termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din același act normativ în care se pot introduce acțiuni în contencios administrativ au fost încălcate de reclamanți, acțiunea fiind introdusă, conform datei care reiese de pe plicul depus la oficiul poștal, 6 mai 2015, rezulta că a fost depăsit termenul de 6 luni care a curs cel mai târziu de la data modificării cererii de chemare in judecata obiect al dosarului nr. x/2011, respectiv 28.02.2012.

Teza avansată de recurenți, în sensul că instanța de fond nu a încuviințat solicitarea recurenților-reclamanți de a obliga intimatele să facă dovada comunicării acestei decizii, nu poate fi primită.

Tocmai în considerarea faptului că reclamanții sunt terți față de actul atacat, judecătorul fondului a apelat la dispozițiile alin (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva deciziei nr. 1217 din 21 martie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ a formulat contestație în anulare recurenți A. și B., invocând prevederile art. 503 alin. (1) și (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, contestatorii au arătat că instanța de recurs, în mod greșit, le-a comunicat decizia civilă nr. 1217/21.03.2018 la adresa din București, str. x, secotr 1, în condițiile în care, la data de 25.10.2017, au depus la dosarul cauzei o cerere prin care au solicitat ca actele de procedură să le fie comunicate la o altă adresă, respectiv București, str. x.

Contestatorii au susținut că soluția de respingere a recursului este rezultatul unei erori de interpretare a întregului material probator administrat în cauză. Astfel, conform Deciziei nr. 3322 din 08 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Biserica Evenghelică Luterana nu mai avea niciun drept să solicite restituirea în natură a " anasambulului imobiliar din str. x, sector 1 sau să ceară anularea titlului de proprietate deținut de contestatori ori să fie pusă în posesie cu apartamentul contestatorilor de la nr. 9A. De altfel, nici Comisia specială de retrocedare nu avea niciun drept să emită Decizia nr. 2095/230.15.2009 de punere în posesie.

Prin întâmpinarea formulată, intimata Biserica Evenghelică C.A. a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Intimata Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare.

Examinând cauza și decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare nu este fondată.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În cauză, contestatorii au invocat prevederile art. 503 alin. (1) și (2) pct. 2 din C. proc. civ., susținând că instanța de recurs a comunicat decizia ce face obiectul judecății prezentei contestații în anulare, la o altă adresă decât cea indicată drept adresă pentru comunicarea actelor de procedură, precum și că soluția de respingere a recursului este rezultatul unei erori de interpretare a întregului material probator administrat în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 503 din C. proc. civ.:

(1) "Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Prin urmare, în speța de față, contestatorii au invocat două cazuri ale contestației în anulare:

În ceea ce privește primul motiv invocat, Înalta Curte reține că prin calea de atac a contestației în anulare se tinde la desființarea unei hotărâri, nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (1) din C. proc. civ. se referă la situația în care contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

În cauză, Înalta Curte constată că în contestația în anulare de față se invocă neregularități cu privire la comunicarea deciziei ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac și nu nelegala citare a părții în fața instanței de recurs.

Prin urmare, greșita comunicare a deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs, nu se încadrează în ipoteza instituită de art. 503 alin. (1) Cod proceduiră civilă.

Așadar, Înalta Curte constată că prevederile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., care reglementează motivul de contestație în anulare privind nelegala citare a părții, asociată cu neprezentarea acesteia la termenul când a avut loc judecata, nu sunt incidente în cauză.

Referitor la dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială, invocate în cel de-al doilea motiv al contestației în anulare, se reține că acestea sunt de strictă interpretare.

Astfel, Înalta Curte constată că ipoteza reglementată de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu se regăsește în speța de față, deoarece potrivit textului de lege se poate formula această cale extraordinară de atac împotriva hotărârii unei instanțe de recurs date ca urmare a unei greșeli de fapt, nu însă în situația când sunt vizate alte "greșeli" cum se invocă prin cererea de față.

Ipoteza prevăzută de textul de lege anterior citat vizează, erori materiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință pronunțarea unor soluții greșite.

Noțiunea de greșeală materială, are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului, precum respingerea greșită ca tardiv, anularea greșită ca netimbrat, etc, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea pe fond a aspectelor litigioase sau reaprecierea probelor, întrucât pe această cale nu pot fi valorificate și îndreptate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de stabilire a faptelor ori de interpretare a unor dispoziții legale. Contestatorii nu invocă astfel de aspecte ci solicită să se constate că soluția de respingere a recursului este rezultatul unei erori de interpretare a întregului material probator administrat în cauză.

Or, eroare de interpretare nu se încadrează în noțiunea de "eroare materială" în sensul avut în vedere de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile contestatorilor nu pot fi primite, în contextul în care prin calea de atac exercitată se tinde la reaprecierea probatoriului adminsitrat de instanța de recurs, ceea ce ar conduce la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În consecință, în cauză, nu este incidentă nici ipoteza erorii materiale prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate și în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. și B. împotriva deciziei nr. 1217 din data de 21 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 octombrie 2020.