ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2176/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința arbîtrală nr. 37 din 7 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018 Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii și a admis excepția de prescripție extinctivă invocată de pârâtă, fiind respinsă acțiunea reclamantei pe acest temei.

Împotriva acestei sentințe arbitrale, MUNICIPIUL BUCUREȘTI a formulat acțiune în anulare, solicitând anularea sentinței arbitrale nr. 37 din 7 iunie 2019 pronunțate în dosarul arbitral nr. x/2018 și rejudecând cauza: respingerea ca neîntemeiată a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare și admiterea cererii introductive, astfel cum a fost modificată prin cererea modificatoare din 6 martie 2019, respectiv obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 883.260 RON, alcătuită din suma de 568.283 RON cu titlu de plată nedatorată și suma de 314.977 RON cu titlu de dobânzi și penalități de întârziere.

În drept, au fost invocate prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Acțiunea în anulare a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub număr de dosar x/2019

Prin sentința civilă nr. 6 din 28 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în anulare formulată de MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, acesta fiind obligat la plata sumei de 8.496,78 RON cheltuieli de judecată.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., MUNICIPIUL BUCUREȘTI a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 6 din 28 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, susține, în esență, că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 2515 alin. (5) prin raportare la art. 2528, art. 2537 pct. 4 și art. 2540 C. civ.

Arată că, prin cererea de anulare a hotărârii arbitrale formulată în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., a susținut faptul că sentința arbitrală a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 2528, art. 2537 pct. 4 și art. 2540 C. civ. ce reglementează cursul termenului de prescripție în materia plății nedatorate și cauzele de întrerupere a termenului.

Totodată, în mod greșit, tribunalul arbitral a reținut ca termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 31.12.2014, deoarece nu acesta a fost momentul la care Municipiul București a cunoscut caracterul nedatorat al plății și nici entitatea care răspunde de restituirea sa.

A arătat că Municipiul București a cunoscut existența și întinderea pagubei, precum și entitatea care răspunde de repararea sa, la data de 03.11.2017, când a fost emis Procesul-verbal de constatare al Curții de Conturi nr. 2678/03.11.2017, în cuprinsul căruia, la pct. 6.3 au fost redate pentru prima oara constatările Curții de Conturi privind "plata nejustificată a sumei de 568.283 RON, prin decontarea unor lucrări de investiție efectuate la clădirea Școlii Gimnaziale nr. 311, ce cuprind cantități de lucrări mai mari decât cele real executate, la care se adaugă dobânzi și penalități de întârziere de 314.977 RON".

Astfel, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 03.11.2017, urmând a se împlini la data de 03.11.2020. Prin urmare, termenul nu era împlinit la data de 02.05.2018 când a fost introdusă cererea de chemare în judecată, sens în care se impunea respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.

Totodată, a arătat că au intervenit două cauze de întrerupere a cursului termenului de prescripție.

Prima întrerupere a termenului de prescripție a avut loc conform art. 2537 pct. 4 C. civ. la 13.12.2017, când pârâta a fost pusă în întârziere prin Adresa PMB nr. x/13.12.2017 prin care PMB a solicitat pârâtei plata până la data de 31.12,2017 a sumei de 568.283 RON la care s-au calculat dobânzi și penalități de întârziere de 314.977 RON, aferentă plăților nedatorate efectuate în cursul derulării celor două contracte. Pârâta a răspuns prin Adresa nr. x/21.12.2017, prin care a transmis refuzul său de a restitui plata nedatorată.

A doua întrerupere a termenului de prescripție a avut loc la 30.01.2018, prin executarea de către Municipiul București a garanției de bună execuție aferentă celor două contracte, pentru suma de 171.467,39 RON.

Sentința recurată s-a fundamentat pe raționamentul potrivit căruia, argumentele invocate, prin cererea în anularea hotărârii arbitrale, nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., deoarece instituția prescripției extinctive sub imperiul Noului C. civ. este de ordine privată, iar prevederile art. 2528, art. 2537 pct. 4 și art. 2540 C. civ., despre care s-a invocat că au fost încălcate de Tribunalul arbitral, nu reprezintă dispoziții legale imperative, ci dispozitive, argumentând Curtea că părțile au posibilitatea să modifice durata termenelor de prescripție sau a cauzelor de întrerupere, conform art. 2515 alin. (3) și (4) C. civ.

Or, conform art. 2515 alin. (5) C. civ., dispozițiile alin. (3) și (4) ce reglementează posibilitatea părților de a modifica prin convenție durata termenelor de prescripție, începutul cursului termenului și cauzele de întrerupere nu sunt aplicabile acțiunilor derivate din contractele de adeziune.

Interpretând coroborat aceste dispoziții cu cele ale art. 1175 C. civ., rezultă că în cazul acțiunilor de orice fel derivate din contracte de adeziune, părțile nu au posibilitatea de a modifica convențional termenul de prescripție, cursul său ori cauzele de întrerupere.

Altfel spus, conduita prohibitivă impusă de art. 2515 alin. (5) C. civ. conferă caracter imperativ prevederilor art. 2528, art. 2537 pct. 4 și art. 2540 C. civ. în sensul că părțile nu pot deroga de la aceste prevederi, independent de faptul că prescripția extinctivă guvernată de Noul C. civ. are caracter de ordine privată.

Dreptul la acțiune, ce a fost dedus judecății Tribunalului arbitral în dosarul nr. x/2018, mai arată recurentul, a derivat din două contracte de adeziune.

Totodată, în opinia sa, prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, Tribunalul arbitral a încălcat prevederile art. 2528, art. 2537 pct. 4 și art. 2540 C. civ. termenul de prescripție a început să curgă la data de 03.11.2017, când a fost emis Procesul-verbal de constatare al Curții de Conturi nr. 2678/03.11.2017.

Municipiul București a cunoscut existența și întinderea pagubei, precum și entitatea care răspunde de repararea sa, la 03.11.2017, când a fost emis Procesul-verbal de constatare al Curții de Conturi nr. 2678/03.11.2017,.

Astfel, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 03.11.2017, urmând a se împlini la data de 03.11.2020. Prin urmare, termenul nu era împlinit la 02.05.2018 când a fost introdusă cererea de chemare în judecată, sens în care se impune respingerea excepției ca neîntemeiată.

In opinia recurentului, termenul de prescripție începe să curgă la data la care reprezentantul reclamantului, respectiv Primarul General al Municipiului București, a luat cunoștință că s-a produs prejudiciul prin plata nedatorată, moment care este acela al emiterii Procesului-verbal de constatare al Curții de Conturi nr. 2678/03.11.2017, unde s-a făcut pentru prima oară vorbire despre cuantumul și împrejurările care au determinat plata nedatorată.

Termenul de prescripție a fost întrerupt succesiv, la data de 13.12.2017 și 30.01.2018, iar sentința arbitrată încalcă prevederile imperative ale art. 2537 pct. 4 și art. 2540 C. civ.

Pe cale de consecință, în raport de toate aceste aspecte, se impunea respingerea ca neîntemeiată a excepției prescripției dreptului material la acțiune, aspect din care decurge nelegalitatea sentinței arbitrale.

Solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității în ceea ce privește motivul de recurs vizând încălcarea dispozițiilor art. 2515 alin. (5) C. civ., invocat omisso medio. Pe fondul recursului, solicită, în esență, respingerea acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 21 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimata A. S.R.L. a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 23 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția inadmisibilității recursului invocată de intimată, a admis în principiu recursul și a acordat termen de judecată la data de 20 octombrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Se reține că acțiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale, iar controlul judecătoresc se declanșează prin mijloacele prevăzute de art. 608 C. proc. civ., astfel că hotărârea arbitrală poate fi desființată numai pentru unul din motivele strict și limitativ prevăzute de acest text de lege.

Temeiul de drept al acțiunii în anulare formulate de recurent este reprezentat de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., potrivit căruia: "(1) Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii;"

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 2515 alin. (5) prin raportare la art. 2528, art. 2537 pct. 4 și art. 2540 C. civ. de către curtea de apel.

Motivul de casare prevăzut de acest art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține că ceea ce interesează în analiza motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. este dacă norma ce se susține a fi fost încălcată de instanța arbitrală are caracter imperativ sau nu.

Or, norma imperativă, fie de drept substanțial, fie de drept procesual, ce ar fi trebuit încălcată de tribunalul arbitral pentru a atrage incidența motivului de anulare invocat, trebuia să prescrie o anumita conduită, încălcată de părți, dar acceptată de instanță, sau să interzică o anumită conduită, pe care tribunalul arbitral să o fi permis, ceea ce nu este cazul în speță.

Noțiunea de ordine publică nu este identică cu cea de normă imperativă, iar bunele moravuri vizează ocrotirea unui interes general și semnifică un ansamblu de reguli impuse de o anumită morală socială, existentă la un moment dat și într-un anumit loc, care, în paralel cu ordinea publică, reprezintă un standard în funcție de care sunt apreciate comportamentele umane.

În cauză, recurentul nu a făcut dovada că s-ar fi adus atingere unor dispoziții imperative ale legii prin hotărârea arbitrală.

Prioritar, se cuvine subliniat că susținerea recurentului potrivit căreia, în speță, conduita prohibitivă impusă de art. 2515 alin. (5) C. civ. conferă caracter imperativ prevederilor art. 2528, art. 2537 pct. 4 și art. 2540 C. civ. în sensul că părțile nu pot deroga de la aceste prevederi, independent de faptul că prescripția extinctivă guvernată de Noul C. civ. are caracter de ordine privată, invocată direct în recurs, este o chestiune care nu poate fi examinată, căci ea nu a fost supusă cenzurii și în fața curții de apel, așa încât este prezentată omisso medio; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanța de recurs să analizeze motive care nu au fost invocate și în acțiunea în anulare.

Că este vorba de prezentarea unei critici omisso medio, este confirmată și de considerentele sentinței recurate, care reține că prevederile C. civ. stabilesc și anumite limite în care părțile pot acționa în modificarea cazurilor de întrerupere, însă în acțiunea în anulare de față nu se invocă nerespectarea limitelor prevăzute de art. 2515 alin. (5) C. civ., ci modul în care arbitrul a aplicat art. 2528, 2537 pct. 4 și 2540 C. civ.

Înalta Curte constată că reglementările legale a căror încălcare și aplicare greșită sunt invocate prin cererea de recurs, limitate, așa cum s-a arătat anterior, de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., la dispozițiile art. 2528, art. 2537 pct. 4 și art. 2540 C. civ., nu sunt imperative, ci dispozitive, ele reglementând posibilitatea părților să deroge (să modifice) cauzele legale de întrerupere sau durata termenelor de prescripție, astfel încât nu se confundă cu normele imperative ce impun o anumită conduită părților.

Dispozițiile textelor de lege invocate nu au caracterul unei norme imperative, acestea neavând menirea să ocrotească un interes public, ci vizează modificarea cazurilor de întrerupere și durata termenelor de prescripție care, în actuala configurare de reglementare a instituției prescripției, nu pot depăși sfera unui interes privat.

Prin urmare, în mod judicios a reținut curtea de apel că aceste prevederi nu au caracter de dispoziție legală imperativă, ele nefiind norme care comandă o conduită sau impun abținerea de la o conduită, ci sunt norme dispozitive.

În plus, Înalta Curte reține că, întrucât motivele care atrag desființarea hotărârii arbitrale sunt strict și limitativ prevăzute de lege, iar judecarea litigiului pe fond, este posibilă doar în măsura în care se constată incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de art. 608 C. proc. civ., în raport de considerentele reținute de curtea de apel, ce confirmă legala soluție de respingere a acțiunii în anulare, criticile recurentului care vizează fondul litigiului arbitral nu vor putea fi analizate, acestea vizând aspecte de netemeinicie.

Analiza modalității în care instanța arbitrală a interpretat textele legale a căror nerespectare se invocă, nu se încadrează în ipoteza încălcării ordinii publice, bunelor moravuri ori dispozițiilor imperative ale legii, fiind, în realitate aspecte care țin de temeinicia hotărârii arbitrale, or controlul efectuat de curtea de apel este un control de legalitate și nu de temeinicie a hotărârii, conform art. 608 C. proc. civ.

Faptul că recurentul nu este mulțumit de soluția pronunțată, nu are relevanță juridică din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 608 lit. h) C. proc. civ., această împrejurare neputând genera o rejudecare în fapt a litigiului de către o instanță superioară, pentru motive străine celor enumerate strict și limitativ în dispozițiile legale menționate.

Față de cele reținute anterior, se constată că sentința atacată nu este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea curții de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi primit, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL împotriva sentinței civile nr. 6 din 28 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2021.