ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5034/2020

Ședința publică din data de 8 octombrie 2020

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 13.09.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, obligarea acestuia să emită un nou act administrativ cu caracter normativ prin care să stabilească condițiile legale în care polițiștii au dreptul să beneficieze de sporul de fidelitate, în procentele avute în vedere de legislația internă a ministerului până la data de 31.12.2009.

Prin sentința nr. 304 din 31 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, cu consecința admiterii acțiunii.

Prin decizia nr. 1748/2020 din 2 aprilie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis recursul formulat de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. împotriva sentinței nr. 304 din 31 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; s-a casat hotărârea atacată și rejudecând cauza: s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, pe care l-a obligat să emită un act administrativ în aplicarea art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, pentru diferențele salariale decurgând din existența în plată a sumelor compensatorii corespunzătoare cuantumului sporului de fidelitate.

În esență, instanța de recurs a reținut că refuzul pârâtului de a face o analiză a componentei salariale a angajaților săi în sensul identificării diferențelor de salarizare între aceștia, polițiști - funcționari cu statut special, care își desfășoară activitatea în aceleași condiții de studii și vechime, pentru aplicarea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, este nejustificat, iar hotărârea instanței de fond care a validat o asemenea conduită este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

S-a mai reținut că, în valorificarea pretențiilor reclamanților, pârâtul nu poate fi obligat la emiterea unui act administrativ pentru recunoașterea sporului de fidelitate, care era abrogat la data intrării în vigoare a art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, ci la emiterea unui act administrativ care să aibă ca obiect stabilirea drepturilor lor salariale, urmare a verificării prealabile, în privința fiecărui reclamant, a salarizării lor la nivel maxim prin raportare la ceilalți angajați ai pârâtului, care la momentul de referință îndeplineau aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu reclamanții, însă în a căror componentă salarială era inclusă ca sumă compensatorie sporul de fidelitate abrogat prin Legea nr. 330/2009.

De asemenea, s-a reținut de către instanța de recurs că nu poate obliga la emiterea unui act administrativ normativ, pentru că actul administrativ prin care se stabilesc drepturile salariale a unui funcționar public este un act administrativ esențialmente individual, care poate produce efecte numai în ceea ce privește reclamanții.

Împotriva deciziei nr. 1748/2020 din 2 aprilie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017 a formulat cerere de revizuire intimatul Ministerul Afacerilor Interne, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia și schimbarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii față de revizuent.

În motivarea cererii de revizuire arată că aceasta este admisibilă, având în vedere că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut și a dat mai mult decât s-a cerut, întrucât intimații-reclamanți au formulat acțiunea în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne, pentru a fi obligat acesta să emită un act administrativ cu caracter normativ prin care să stabilească condițiile legale în care polițiștii au dreptul să beneficieze de sporul de fidelitate în procentele avute în vedere de legislația internă a ministerului de până la data de 31.12.2009.

Or, prin decizia de recurs instanța a reținut că acest pârât nu poate fi obligat la emiterea unui act administrativ pentru recunoașterea sporului de fidelitate, care era abrogat la data intrării în vigoare a art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, ci la emiterea unui act administrativ care să aibă ca obiect stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților, urmare a verificării prealabile, în privința fiecărui reclamant, a salarizării lor la nivel maxim prin raportare la ceilalți angajați ai pârâtului, care la momentul de referință îndeplineau aceleași condiții de studii și vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiți cu reclamanții, însă în a căror componentă salarială era inclus sporul de fidelitate abrogat prin Legea nr. 330/2009.

Mai arată că, prin decizia atacată, instanța de recurs a respins acțiunea în raport cu motivele invocate de intimații-reclamanți, privind emiterea unui act administrativ cu caracter normativ și, deși prin acțiunea introductivă reclamanții nu au solicitat, instanța a dispus emiterea unor acte administrativ individuale prin care se stabilesc drepturile salariale ale acestora. Consideră că instanța de recurs trebuia să se limiteze la cele solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Susține că nu a considerat necesar să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât O.U.G. nr. 30/2007 prevede, printre atribuțiile conducătorului instituției revizuente, abilitarea de a emite ordine cu caracter normativ.

Precizează că, întrucât instanța de recurs a schimbat acțiunea și l-a obligat să emită acte administrative de salarizare pentru reclamanții din prezenta cauză, consideră că această obligație contravine art. 222 C. civ., precum și considerentelor Deciziei nr. 13/2006, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Deși au fost legal citați, intimații nu au formulat întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

Examinând cererea de revizuire prin prisma prevederilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

Conform dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.:

"(1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 1. s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut."

Analizând acest motiv de revizuire, Înalta Curte constată că nu este incident în speță.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de revizuire, Înalta Curte constată că hotărârea atacată face parte din hotărârile susceptibile a fi atacate cu cerere de revizuire, iar pe de altă parte, evocă fondul, cerință impusă prin art. 509 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor Interne la emiterea unui nou act administrativ cu caracter normativ prin care să stabilească condițiile legale în care polițiștii au dreptul să beneficieze de sporul de fidelitate, în procentele avute în vedere de legislația internă a ministerului până la data de 31.12.2009, solicitări ce au fost menținute și în fața instanței de recurs.

Instanța de recurs a admis recursul formulat de reclamanți; a casat hotărârea atacată și, rejudecând cauza: a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, pe care l-a obligat să emită un act administrativ în aplicarea art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, pentru diferențele salariale decurgând din existența în plată a sumelor compensatorii corespunzătoare cuantumului sporului de fidelitate.

Prin cererea de revizuire, revizuentul critică în esență faptul că reclamanții au solicitat obligarea sa la emiterea unui act normativ prin care să li se recunoască sporul de fidelitate, iar instanța de recurs l-a obligat la emiterea unor acte administrative individuale.

Înalta Curte constată că instanța de recurs a reținut în mod corect, subsumat acestui aspect, că nu poate obliga pârâtul la emiterea unui act administrativ normativ, pentru că actul administrativ prin care se stabilesc drepturile salariale ale unui funcționar public este un act administrativ esențialmente individual, care poate produce efecte numai în ceea ce privește reclamanții.

Contrar celor susținute de către revizuent, Înalta Curte reține că instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut, întrucât pretenția dedusă judecății de către reclamanți vizează recunoașterea sporului de fidelitate, pe care instanța de recurs a menținut-o, recalificând doar instrumentul procedural, respectiv modalitatea prin care acest spor poate fi recunoscut, în raport cu cadrul legal aplicabil și solicitarea reclamanților.

Cu alte cuvinte, instanța de recurs a ținut cont de cererea reclamanților și de scopul prezentului demers judiciar, respectiv finalitatea urmărită de reclamanți, care constă în acordarea sporului de fidelitate, identificând calea prin care acest spor le poate fi recunoscut.

Or, din această perspectivă, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut, astfel cum în mod nefondat a invocat revizuentul, ci a acordat sporul de fidelitate solicitat de către reclamanți, identificând doar modalitatea procedurală prin care aceștia să poată obține recunoașterea pretențiilor deduse judecății, respectiv emiterea unor acte administrative individuale.

În aceste condiții nu se poate reține că instanța de recurs s-ar fi pronunțat asupra unui lucru ce nu fusese solicitat.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care partea interesată tinde să obțină de la instanța care a pronunțat o hotărâre asupra fondului sau care a evocat fondul să revină asupra hotărârii astfel pronunțată. Date fiind consecințele juridice ale reaprecierii unei asemenea hotărâri, dispozițiile legale ce reglementează revizuirea sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații decât cele avute în vedere de legiuitor.

Raportând aceste considerente la situația dedusă judecății, Înalta Curte constată că situația invocată de revizuent (reclamanții au solicitat obligarea la emiterea unui act normativ prin care să li se recunoască sporul de fidelitate, iar instanța de recurs a obligat la emiterea unor acte administrative individuale) nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. ca temeiuri de schimbare a hotărârii pe calea revizuirii.

Pentru argumentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire de față, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei nr. 1748/2020 din 2 aprilie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, ca nefondată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 8 octombrie 2020.