ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4732/2020

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F. au solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 25.05.2016.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 4966 din 15 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la soluționarea cererii de plată înregistrate de reclamanți la data de 25.05.2016.

Cererea de recurs Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs împotriva acestei sentințe, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată. În motivarea recursului, arată că sentința este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond, dar și a unei interpretări superficiale și eronate a situației de fapt și a probelor administrate. Sub un prim aspect, recurentul-pârât critică sentința recurată din perspectiva greșitei soluționări a excepției inadmisibilității acțiunii, pe care a invocat-o prin întâmpinare. În acest sens, arată că în mod greșit instanța de fond a calificat acțiunea prin raportare la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004 și l-a obligat să soluționeze cererea reclamanților printr-o decizie, pe motiv că acțiunea în justiție ar fi îndreptată împotriva refuzului FGA de a soluționa cererea în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia. Or, în opinia sa, cauza nu a avut ca obiect anularea/contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială a sumelor pretinse de reclamanți, emisă în baza dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, ci viza emiterea unui răspuns cu privire la plafonul maxim de 450.000 RON, stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Acesta fiind obiectul cauzei, de care instanța era ținută în virtutea principiului disponibilității în procesul civil, consacrat de dispozițiile art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., recurentul-pârât consideră că instanța de fond trebuia să respingă cererea reclamanților ca inadmisibilă. Astfel, în lipsa unei dispoziții în Legea nr. 213/2015 cu privire la stabilirea unui termen pentru soluționarea cererilor de plată și ținând cont că Legea nr. 213/2015 nu se completează cu Legea nr. 554/2004, recurentul-pârât apreciază că acțiunea reclamanților este inadmisibilă sub aspectul neîndeplinirii condiției speciale a "nesoluționării în termenul legal" a cererii de plată. În continuare, pe fondul cauzei, recurentul-pârât susține că cererea de plată formulată de către intimații-reclamanți în baza Legii nr. 213/2015 și înregistrată la FGA nu are caracterul unei cereri în sensul Legii nr. 554/2004 și că FGA nu are un termen de soluționare a cererilor de plată, făcând trimitere în acest sens la dispozițiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. De asemenea, recurentul susține că nu este asigurător și că nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nefiind succesorul în drepturi și obligații al acestuia.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimații-reclamanți au solicitat, în principal, admiterea excepției tardivității recursului și a excepției nulității recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Aspecte procedurale La termenul de judecată din 29 septembrie 2020, Înalta Curte a respins excepțiile tardivității și nulității recursului, invocate de către intimații-reclamanți prin întâmpinare, conform mențiunilor din practicaua prezentei decizii. II. Decizia instanței de recurs Examinând hotărârea atacată în raport cu prevederile legale incidente, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Verificând conținutul sentinței recurate din perspectiva motivului de casare regăsit în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe respectă rigorile unei motivări adecvate, în care se poate identifica raționamentul logico-juridic ce a condus la pronunțarea soluției criticate, argumentele părților litigante fiind grupate de către judecătorul fondului într-o manieră recognoscibilă, pentru a răspunde cererilor și apărărilor formulate. În privința hotărârii recurate în cauză, motivarea permite exercitarea controlului judiciar al instanței superioare asupra sentinței pronunțate de prima instanță, fiind respectate garanțiile procesuale ale imparțialității judecătorului și ale calității actului de justiție, precum și exigențele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la existența unui proces echitabil. De altfel, recurentul-pârât a invocat formal motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fără a preciza în niciun fel care ipoteză a acestuia ar fi aplicabilă în privința hotărârii recurate. De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond aplicând și interpretând corect dispozițiile de drept material. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond, că reclamanții au sesizat instanța de judecată cu o cerere întemeiată pe prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui răspuns la cererea de despăgubire înregistrată la autoritatea pârâtă la data de 25.05.2016. Potrivit art. 13 alin. (4) - (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, cererile creditorilor de asigurări se soluționează de către o comisie specială constituită la nivelul Fondului, prin emiterea unei decizii de admitere sau respingere a cererii. Acest text instituie, așadar, în sarcina Fondului, obligația de a emite o decizie de soluționare a cererii creditorilor de asigurări. Totodată, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 alin. (5) din Legea 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, decizia comisiei speciale poate fi contestată în termen de 10 zile la comunicare la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Astfel, se constată că legiuitorul a înțeles să supună cererile formulate de solicitanți, precum și deciziile autorității administrative, regulilor și principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004, Corelativ, creditorul de asigurări are dreptul la acțiune în justiție pentru recunoașterea și realizarea dreptului de creanță, inclusiv dreptul de a solicita în instanță obligarea Fondului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubiri; existența posibilității de contestare a deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților în soluționarea cererii de despăgubire nu exclude posibilitatea reclamantului de a solicita obligarea pârâtului la soluționarea cererii sale cu respectarea termenului stabilit de lege sau în lipsa acestuia în cadrul unui termen rezonabil. Criticile referitoare la inadmisibilitatea acțiunii reclamanților sunt, prin urmare, neîntemeiate, întrucât aceștia au posibilitatea de a supune analizei instanței existența unei pasivități a pârâtului în ceea ce privește soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor, concluzie care se desprinde din conținutul art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004,potrivit căruia,,(...) se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim." Față de cele de mai sus, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca nefondată. În ceea ce privește fondul disputei judiciare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților susține, în esență, citând dispozițiile Legii nr. 213/2015, că nu există un termen impus de legiuitor, în care sa soluționeze cererea intimaților-reclamanți. Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului, care, în esență, sunt centrate pe interpretarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează termenul de soluționare a cererii de plată. Din această perspectivă, sunt relevante dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, care prevăd că nesoluționarea în termenul legal a unei cereri are semnificația faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. În cazul în care autoritatea publică întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziție remediul prevăzut de Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să rezolve cererea prin emiterea deciziei, în temeiul art. 1 alin. (1) și (8) alin. (1) din această lege. Faptul că autoritatea recurentă are în curs de soluționare un număr foarte mare de cereri nu este opozabil intimaților - reclamanți și nu poate constitui un motiv care să golească de conținut drepturile acestora. Atunci când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorității urmează a fi analizată prin prisma principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ca garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabilă nu doar procedurii judiciare propriu- zise, ci și celei administrative sau execuționale. Termenul rezonabil constituie și o garanție a dreptului la o bună administrare consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care, deși nu este direct aplicabil în raporturile juridice interne, ar trebui să constituie un veritabil reper în organizarea activității autorităților publice. Astfel, soluționarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic și legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcție de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natura a permite FGA să urmeze toate operațiunile administrative impuse de cadrul normativ, însă a prelungi procedura sine die. În altă ordine de idei, împrejurarea că, după judecarea cauzei în primă instanță, recurentul- pârât a emis decizia de soluționare a cererii de despăgubire constituie o conformare de bună voie la obligația stabilită prin sentința pronunțată de instanța de fond, nefiind de natură să atragă reformarea acesteia. Prin urmare, neidentificându-se motive de casare a hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.