ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4691/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 02 august 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, anularea Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/23.11.2016 emisă de pârâtă și anularea Deciziei ca răspuns la contestație nr. 2299/30.1.2017, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 154 din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a anulat Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/23.11.2016 și Decizia nr. 2299/30.1.2017 emise de pârâtă, obligând pârâta să-i plătească reclamantului suma de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 154 din 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în mod greșit instanța de fond nu a reținut că fundamentul legal al măsurilor dispuse prin deciziile contestate în cauză îl reprezintă prevederile art. 91 alin. (1) și (2) și art. 92 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, iar dreptul comun, în cauză, este reprezentat de prevederile art. 20 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Susține că, în speță, cursul prescripției extinctive a fost întrerupt, potrivit prevederilor imperative ale art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât ultima plata efectuată în data de 22 noiembrie 2016 reprezintă o veritabilă recunoaștere de datorie, o recunoaștere expresă și implicită a dreptului AFIR de a pretinde suma datorată. Prin urmare, apreciază că termenul general de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) din Codul de procedură fiscală se împlinește la data de 01 ianuarie 2021.

Totodată, a arătat că Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din data de 23 noiembrie 2016 a fost emisă ca urmare a încasării cu întârziere a debitului în sumă de 14.858 RON, obligația de recuperare a accesoriilor fiind stipulată expres de prevederile art. 88 lit. c) și art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Nu în ultimul rând, consideră că, în cauză, nu se poate reține că a dat dovadă de rea-credință sau că a încălcat normele legale având în vedere că, în culpă, se află, pe de o parte, beneficiarul, prin reprezentantul său legal, întrucât acesta este direct interesat de buna gestionare a fondurilor proprii, iar pe de altă parte, executorul A.N.A.F., care, prin angajații săi, a prejudiciat interesele beneficiarului.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 07 mai 2018, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând excepțiile invocate în fața primei instanței cu privire la prescripția absolută a dreptului recurentei de executare silită fiscală și cu privire la prezumția puterii de lucru judecat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Procesul-verbal nr. x/29.12.2008 s-a stabilit în sarcina Asociației Agricole fără personalitate juridică "Pajiști Protejate 5" obligația plății sumei de 14.858 RON, reprezentând ajutor financiar nerambursabil acordat de intimata-pârâtă în baza unui contract de finanțare.

În vederea executării creanței stabilite în sarcina Asociației, ajunsă scadentă la data de 05 februarie 2009, pârâta a transmis dosarul în data de 28 aprilie 2009 organelor de executare fiscală.

Intimatul-reclamant, în calitate de asociat al asociației agricole, a fost înștiințat cu privire la obligația de plată prin Somația nr. x/28.05.2009, după care a atacat prin contestație la executare actele de executare silită pornite împotriva sa. Prin sentința civilă nr. 1395/24.11.2009, pronunțată de Judecătoria Sighișoara în dosarul nr. x/2009, menținută prin decizia nr. 206/16.03.2010 a Tribunalului Mureș, s-a dispus anularea titlului executoriu nr. x/28.05.2009 și a actelor de executare silită pornite în baza lui.

Pentru același debit principal, organele de executare silită fiscală (Serviciul Fiscal Municipal Sighișoara) au mai emis un titlu executoriu la sfârșitul anului 2016, având nr. x/04.11.2016, neatacată în instanță de reclamant.

Prin plățile făcute în perioada 10-21 noiembrie 2016, asociații au achitat debitul principal datorat de Asociație.

Recurenta-pârâtă a emis Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/23.11.2016, atacată în prezentul cadru, prin care a stabilit în sarcina Asociației obligații de plată accesorii, calculate în temeiul art. 88 lit. c) și 119-120 din O.G. nr. 92/2003, la debitul principal determinat prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/29.12.2008.

Contestația administrativă formulată de reclamant a fost respinsă prin Decizia nr. 2299/30.01.2017.

Pentru a pronunța această decizie, organul de soluționare a contestației a reținut că urmare a încasării cu întârziere a debitului în sumă de 14.858 RON a fost emisă decizia de calcul accesorii. Cu privire la argumentele reclamantului vizând prescrierea creanței bugetare, s-a arătat că sunt aplicabile prevederile art. 20 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune s-a prescris nu are dreptul să ceară înapoierea prestației. S-a argumentat că singura posibilitate pentru creditor era invocarea acestor apărări prin exercitarea unei contestații la executare împotriva actelor de executare silită pornite de organul fiscal. Potrivit pârâtei, în baza art. 20 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a calcula accesorii începe să curgă de la data achitării debitului, respectiv 22 noiembrie 2016 și se împlinește la data de 22 noiembrie 2021, prin raportare la dispozițiile Codului de procedură fiscală.

Potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, în vigoare la data stabilirii debitului fiscal principal, "Dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept."

Având în vedere că titlul executoriu din 28 mai 2009, anulat în cadrul dosarului nr. x/2009, nu a fost urmat, înăuntrul termenului de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, de alte acte de executare, recurenta-pârâtă nedovedind incidența vreunei cauze de suspendare ori întrerupere a executării silite, dintre cele reglementate de art. 132-133 din O.G. nr. 92/2003, Înalta Curte, în acord cu opinia instanței de fond, constată că în privința debitului principal a intervenit prescripția executării silite fiscale.

Prin urmare, titlul executoriu nr. x/04.11.2016, emis de Serviciul Fiscal Municipal Sighișoara pentru același debit fiscal, a fost emis în afara termenului legal de prescripție, astfel că, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile recurentei-pârâte potrivit cărora, plata efectuată de intimatul-reclamant în data de 22 noiembrie 2016, face să curgă un nou termen de prescripție de 5 ani, care se împlinește la 01 ianuarie 2021.

Înalta Curte reține în acest sens că, la data la care s-a efectuat plata voluntară a debitului fiscal principal, respectiv 22 noiembrie 2016, termenul de prescripție era deja împlinit, iar plata voluntară, după împlinirea termenului de prescripție, nu naște o nouă prescripție.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958

"Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.", astfel că stingerea creanței principale produce același efect și cu privire la accesorii.

În consecință, având în vedere și dispozițiile art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora "Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel", Înalta Curte constată că, la data emiterii Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/23.11.2016, nemaiputând fi urmărit debitul principal, nu puteau fi calculate nici accesoriile în raport de o creanță principală scadentă din 05 februarie 2009.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește critica recurentei-pârâte, cu privire la incidența în cauză a art. 20 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia "Debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit", Înalta Curte reține că, în cauză, reclamantul nu a solicitat restituirea plăților efectuate, ci constatarea prescrierii accesoriilor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva sentinței civile nr. 154 din 18 decembrie 2017 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2020.