ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4679/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A.‚ în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat:

- anularea Notei de completare nr. x/06.06.2017, la Raportul de Verificare al ANRE nr. x/27.03.2017, prin care s-a luat decizia de racordare a locului de consum aparținând B. S.R.L., situat în str. x C. Brătianu nr. 7, localitatea Lumina, județul Constanța, din instalațiile electrice aparținând A. S.A.,

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 22/C din 07 februarie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea de chemare în judecată promovată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei cu sediul în București, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 22/C din 07 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recurenta-reclamantă învederează că, în cauză, Nota de completare nr. x/06.06.2017, la Raportul de Verificare al ANRE nr. x/27.03.2017, stabilește o obligație în sarcina sa, respectiv aceea de "a alimenta cu energie electrică locul de consum existent al societății B. S.R.L. din rețeaua proprie", depășindu-se astfel limitele unui raport de verificare, având în vedere dispozițiile art. 1, 2 și art. 18 alin. (1) din Regulamentul de constatare, notificare și sancționare a abaterilor de la reglementările emise în domeniul energiei aprobat prin Ordinul președintelui ANRE nr. 62/2013.

Apreciază că în măsura în care se stabilește o obligație pentru un terț, printr-un act al unei autorități, sunt întrunite condițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care prevede că pentru a avea această calitate, actele emise de autoritățile publice trebuie să fie susceptibile de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, deci să fie prin ele însele capabile să producă efecte juridice directe.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 05 aprilie 2018, intimata-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei cu sediul în București a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează:

Obiectul cauzei îl reprezintă anularea Notei de completare nr. x/06.06.2017, prin care membrii echipei de control ai Autorității de Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, au stabilit că se impune modificarea concluziei Raportului de Verificare nr. x/27.03.2017, în sensul că A. S.A. are obligația alimentării cu energie electrică a locului de consum existent al societății B. S.R.L. din rețeaua electrică de distribuție pe care o deține în proprietate, deși inițial s-a apreciat că A. S.A. nu are obligația de a racorda societatea B. S.R.L. în rețeaua proprie.

Problema care se impune a fi dezlegată în cauză este aceea dacă această notă de completare este un act administrativ, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ reprezintă "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice" (…).

Însă, nu toate actele unilaterale emise de autoritățile publice sunt acte administrative, ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia.

În cauză, nota de completare face corp comun cu raportul de verificare pe care îl completează/modifică și urmează în consecință același regim juridic cu acesta și în privința posibilității de contestare.

Raportul de verificare întocmit de ANRE, chiar dacă este emis de o autoritate publică, nu este un act administrativ, deoarece o altă condiție a actului administrativ ce decurge din definiția legală este aceea ca acesta să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.

Așadar, pentru a putea fi supus cenzurii instanței de judecată, actul emis de o autoritate publică trebuie să producă efecte juridice, să fi creat, modificat sau suprimat o situație juridică.

Astfel, actul administrativ trebuie delimitat atât de adrese sau precizări, cât și de actele premergătoare actului administrativ, acestea nemodificând ordinea juridică existentă.

Actele premergătoare sunt manifestări de voință care nu produc efecte juridice prin ele însele, ci pregătesc emiterea unui act administrativ propriu-zis și nu pot fi atacate separat în justiție, ci doar odată cu actul administrativ pe care îl precedă.

În acest sens, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că instanța este competentă să se pronunțe și asupra operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

În ceea ce privește raportul de verificare, astfel cum a fost completat prin nota de completare ce face obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că legea prevede necesitatea întocmirii lui, anterior emiterii procesului-verbal de contravenție, însă legiuitorul nu reglementează posibilitatea atacării lui separat de procesul-verbal în considerarea căruia este emis.

În acest sens sunt și dispozițiile Ordinului Președintelui ANRE nr. 62/2013 pentru aprobarea Regulamentului de constatare, notificare și sancționare a abaterilor de la reglementările emise în domeniul energiei, în care se stipulează că raportul se întocmește în urma efectuării acțiunii de control și anterior emiterii procesului-verbal de constatare și sancționare, acesta din urmă fiind actul administrativ ce produce efecte juridice.

Având în vedere că, în urma controlului, ANRE poate emite proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției, aspectele ce țin de respectarea/încălcarea prevederilor legale în domeniul energiei electrice pot fi verificate de instanța de judecată în cadrul soluționării plângerii contravenționale, iar în situația disputelor privind accesul la rețeaua electrică, acestea se soluționează de autoritatea competentă prin emiterea unor decizii obligatorii pentru părți, decizii, care potrivit art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București.

În consecință, instanța de fond în mod corect a constatat că, de vreme ce nu s-a emis un proces-verbal de contravenție sau o decizie în sensul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 123/2012 și art. 5 din O.U.G. nr. 33/2007, reclamanta nu poate contesta în instanță raportul de verificare, întrucât acest act nu produce vreun efect juridic în ceea ce o privește.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei-reclamante, raportul de verificare, astfel cum a fost completat prin nota de completare ce face obiectul acțiunii, nu impune nicio obligație reclamantei, ci doar constată că aceasta are o obligație legală, în conformitate cu dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 123/2012.

Prin urmare, atâta timp cât raportul de verificare nu produce efecte juridice de sine stătătoare, cu atât mai mult nu poate produce efecte nota de completare a acestuia, iar în eventualitatea emiterii unui proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției, prin care să fie sancționată recurenta-reclamantă, aceasta are posibilitatea formulării unei plângeri contravenționale, în cadrul căreia poate solicita inclusiv anularea raportului de verificare și a notei de completare la acesta.

În consecință, pentru considerentele arătate, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 22/C din 07 februarie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2020.