ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 243/2020

Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 9 decembrie 2014, reclamantele Societatea A. S.A. și Societatea B. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei și Societatea C. S.R.L. Filiala Cluj, au solicitat anularea licenței nr. 1855 din 10.10.2013, emisă de Președintele Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei, în beneficiul Societății C. S.R.L. Filiala Cluj pentru desfășurarea activității de operare a sistemului de distribuție a gazelor naturale. Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din data de 04 martie 2015, reclamanta a solicitat: (i) anularea deciziei nr. 2902/10.10.2013 emisă de Președintele Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei în beneficiul Societății C. S.R.L. Filiala Cluj, pentru desfășurarea activității de operare a sistemului de distribuție a gazelor naturale; (ii) anularea licenței nr. x/10.10.2013 emisă de Președintele Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei în beneficiul Societății C. S.R.L. Filiala Cluj pentru desfășurarea activității de operare a sistemului de distribuție a gazelor naturale. Prin sentința civilă nr. 130/2015 din 04 martie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07 mai 2015. Prin sentința civilă nr. 2596 din 14 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția tardivității și a respins acțiunea formulată de reclamantele Societatea A. S.A. și Societatea B. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și Societatea C. S.R.L. Filiala Cluj, ca tardiv formulată. Prin sentința civilă nr. 3291 din 9 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de pârâta Societatea C. S.R.L. Filiala Cluj și, în baza art. 444 C. proc. civ., a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 2596/14.10.2015, în sensul că obligă reclamantele Societatea A. S.A. și Societatea B. S.A., în solidar, la plata sumei de 30.000 RON cheltuieli de judecată.

Hotărârea ce face obiectul prezentei contestații în anulare Prin decizia nr. 4055 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins recursul declarat de reclamantele Societatea B. S.A. și Societatea A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2596 din 14 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. În opinia Înaltei Curți, chestiunea liminară ce se cere a fi lămurită a fost aceea referitoare la actul administrativ supus cenzurii instanței de contencios administrativ, în prezenta cauză. Înalta Curte a considerat că doar decizia nr. 2902 din 10 octombrie 2013 emisă de către Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei, prin președintele acesteia, satisface exigențele legale ale actului administrativ, așa cum este el definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Textul legal precitat statuează că: "în înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: (...)c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice." Având ca reper această prevedere legală, rezultă neîndoios că decizia în discuție este un act administrativ deoarece, emanând de la o autoritate publică În procesul de punere în executare a unor norme juridice primare din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2007, produce efecte juridice prin ea însăși în condițiile în care îi conferă societății C. D. România S.R.L. beneficiul desfășurării activității de operare a sistemului de distribuție a gazelor naturale, printre altele, în comuna Apahida județul Cluj. Că este așa rezultă explicit și din prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei, baza legală a emiterii deciziei nr. 2902 din 10 octombrie 2013. Textul legal amintit stipulează că: "Ordinele și deciziile emise de președinte în exercitarea atribuțiilor sale pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data la care au fost notificate părților interesate." Trebuie remarcat că, în speță, calificarea în acest sens a deciziei amintite nu a constituit motiv de dispută între părțile litigante din prezenta cauză, și nu a fost contestată nici de către judecătorul fondului. În schimb, a observat Înalta Curte, disputa s-a purtat, din această perspectivă, în legătură cu licența nr. 1855 din 10 octombrie 2013. Pe de o parte reclamantele susțin că licența este, în principal, actul vătămător, acesta fiind motivul pentru care, inițial, s-au adresat cu acțiune în justiție exclusiv împotriva licenței, iar pe de altă parte, ANRE care consideră că în această materie sunt acte administrative supuse cenzurii instanței de contencios administrativ doar ordinele și deciziile emise de președintele autorității în exercitarea atribuțiilor sale, așa cum rezultă din dispozițiile art. 5 alin. .7 ale O.U.G. nr. 33/2007. De remarcat că și instanța de fond îmbrățișează opinia reclamanților, apreciind că licența reprezintă un act administrativ supus controlului instanțelor de judecată. Potrivit judecătorului fondului, licența este actul în baza căruia pârâta societatea C. își desfășoară activitatea, iar neatacarea licenței ar fi putut face inutilă atacarea deciziei de emitere a acestei licențe. Înalta Curte, contrar primei instanțe și reclamantelor, a considerat că licența nr. 1855 din 10 octombrie 2013 nu este un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004 deoarece nu produce prin ea însăși efecte juridice sau, în termenii art. 2 alin. (1) lit-c) din Legea contenciosului administrativ, nu dă naștere, nu modifică și nu stinge raporturi juridice. Efectele juridice - autorizarea pârâtei S.C. D. să desfășoare activități de operare a sistemului de distribuție a gazelor naturale în comuna Apahida - sunt produse exclusiv de către decizia nr. 2902 din 10 octombrie 2013. De aceea legislatorul a prevăzut expres în art. 5 alin. (7) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2007 că acest tip de acte poate fi contestat pe calea contenciosului administrativ, de cei care se consideră vătămați în drepturile lor sau în interesele lor legitime (protejate de lege). Într-adevăr art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 se referă exclusiv la ordinele și deciziile emise de către președintele ANRE, fără să facă vreo referire la licențele de funcționare, firesc, deoarece licențele nu sunt acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004, iar nu pentru că în privința acestora, contestarea s-ar face în termenele și condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, așa cum susțin recurentele. Finalmente, licența este un act prin care se atestă că beneficiarul acestea este autorizat să desfășoare o anumită activitate, de exemplu, să desfășoare activitatea de operare a sistemului de distribuție a gazelor naturale în comuna Apahida, cum se întâmplă în cazul licenței nr. 1855 din 10 octombrie 2013 emisă în favoarea C. D. România S.R.L., însă autorizarea s-a făcut prin decizie, nu prin licență. Protecția drepturilor/intereselor legitime ale celor care se consideră vătămați prin autorizarea unei societăți de a desfășura activitatea de operare a sistemului de distribuție a gazelor este asigurată însă prin reglementarea din art. 5 alin. (7), ce reprezintă baza juridică a unei acțiuni în justiție împotriva deciziei emise de către președintele ANRE. La rândul său, art. 15 alin. (2) din Regulamentul pentru acordarea autorizațiilor de înființare și a licențelor în sectorul gazelor naturale, aprobat prin Ordinul președintelui ANRE nr. 34/2013, prevede că acordarea modificarea sau respingerea solicitării de acordare a autorizației de înființare/licenței se face prin decizie a președintelui ANRE. În cauză, reclamantele au calitatea de terț față de decizie, astfel încât termenul de 30 de zile stabilit de legislator pentru promovarea unei acțiuni în justiție nu curge de la data publicării în Monitorul Oficial, cum greșit a reținut prima instanță, ci de la data luării efective la cunoștință despre conținutul deciziei. Așadar, interpretarea pe care a făcut-o în această chestiune instanța de fond este nelegală. Deși dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 se referă la persoanele indicate în cuprinsul acestuia, precizând termenul de 30 de zile pentru promovarea unei acțiuni în justiție, contestarea deciziei președintelui ANRE de către terți nu poate avea loc decât în aceleași condiții, respectiv tot în 30 de zile, diferit fiind doar momentul de care de la care acesta începe să curgă pentru terți. Pe de altă parte, Înalta Curte a observat că instanța de fond în interpretarea pe care a făcut-o a ignorat și decizia nr. 136 din 10 martie 2015 pronunțată de către Curtea Constituțională a României, în legătură cu art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, prin care se stabilește termenul pentru atacarea în contencios administrativ a actelor administrative cu caracter normativ. Deși instanța de contencios constituțional a avut în vedere ipoteza actelor normative, in prezenta cauză fiind contestat un act individual, raționamentul Curții Constituționale din respectiva decizie este perfect aplicabil și în legătură cu atacarea de către terți a deciziilor președintelui ANRE, deoarece nici în această ipoteză termenul nu poate curge de la publicarea deciziei contestate în Monitorul Oficial. Totuși, soluția instanței de fond de a respinge ca tardivă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele din prezenta cauză, este corectă. Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte a avut în vedere motivarea subsidiară din hotărârea pronunțată de către judecătorul fondului, în legătură cu contestarea deciziei nr. 2902 din 2013. Astfel, este de necontestat în cauză că reclamantele au intrat în posesia deciziei amintite, luând așadar efectiv la cunoștință de conținutul acesteia, la data de 9 ianuarie 2015. Însăși reclamantele indică acest moment în precizarea acțiunii promovate la Curtea de Apel Cluj - fila x din volumul 2. Așadar, având ca reper art. 5 alin. (7) din ordonanța de urgență a guvernului amintită, acțiunea trebuia promovată până cel târziu la data de 9 februarie 2015. De precizat că în ipoteza în discuție nu sunt incidente prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ, jurisprudența fiind unanimă că în situațiile în care legea prevede sesizarea instanței de judecată într-un termen atât de scurt încât efectuarea respective proceduri nu este posibilă fără pierderea termenului de sesizare a instanței, efectuarea acestei proceduri nu este obligatorie. În speță, reclamantele au formulat precizarea de acțiune, prin care atacă decizia președintelui ANRE, abia la data de 4 martie 2015, mult peste termenul prevăzut de lege. Deși reclamantele susțin că precizarea de acțiune a fost formulată la data de 20 ianuarie 2015, afirmația rămâne una nesusținută, contrazisă fiind de consemnările din practicaua sentinței civile nr. 130 din 4 martie 2015 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, prin care această instanță și-a declinat competența de soluționare a acțiunii reclamantelor, în favoarea Curții de Apel București. Astfel, se consemnează în sentința amintită că la termenul din 4 martie 2015, reprezentanta reclamantelor, doamna avocat E., a depus la dosar precizarea de acțiune referitoare la contestarea deciziei președintelui ANRE, arătând că reclamantele înțeleg să atace și decizia amintită, alături de licența pentru desfășurarea activității de operare a sistemului de distribuție a gazelor pentru comuna Apahida. Nu există nicio mențiune în cuprinsul respectivei sentințe că precizarea de acțiune ar fi fost înaintată instanței anterior acelui termen de judecată. Prin urmare, Înalta Curte a dat prioritate celor consemnate în considerentele hotărârii pronunțate de către Curtea de Apel Cluj, în detrimentul susținerilor neprobate ale reclamantelor. În context, este important de subliniat că reclamantele, în situația în care respectivele consemnări ar fi fost inexacte, aveau posibilitatea să solicite rectificarea consemnărilor cu privire la data la care s-au adresat instanței de judecată cu precizarea de acțiune, însă nu au făcut acest lucru.

Contestația în anulare Împotriva deciziei civile nr. 4055 din data de 21 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, au formulat contestație în anulare societatea A. S.A. și societatea B. S.A., întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. În motivarea căii extraordinare de atac, s-a arătat, în esență, că: -în speță este incident motivul de contestașie înanulare reglementat la art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., respectiv "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale." Jurisprudența generată de aplicarea acestui articol își păstrează actualitatea: acest motiv al contestației în anulare speciale se referă la săvârțirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate. -instanța de recurs a respins recursul pe motiv că nu s-a probat că precizarea acțiunii s-a depus la data de 20.01.2015. Este lesne de observat că instanța nu face nici o referire la actele depuse în probațiune, pentru a dovedi formularea în termen a precizării de acțiune. Evident că este o eroare materială, instanța de recurs neobservând aceste acte la dosar. -în fața instanței de recurs s-a arătat că, în ceea ce privește momentul la care a atacat decizia nr. 2902/10.10.2013, prima instanță a reținut în mod greșit că s-a depus precizarea la data de 4.03.2015. Aceasta a fost depusă la instanță prin poștă la data de 20.01.2015, fapt ce rezultă din aceea că pe site-ul Curții de Apel Cluj apare scanat acest document în data de 22.01.2015. -instanța de recurs a dat eficiență celor consemnate în hotărârea de declinare a competenței, hotărâre pronunțată de Curtea de Apel Cluj, arătând că trebuia solicitată îndreptarea erorii materiale "strecurate" în această hotărâre dacă se aprecia că nu corespunde adevărului.

Apărările intimatelor Intimata Agenția Națională de Reglementare în domeniul Energiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă și a arătat că greșeala materială, fiind legată de aspectele formale ale judecății recursului, nu este de natură să conducă la o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Intimata C. D. România S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 4055 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins recursul declarat de reclamantele Societatea B. S.A. și Societatea A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2596 din 14 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Contestația în anulare, este o cale de atac extraordinară, de retractare, care nu poate fi exercitată decât pentru motivele prevăzute limitativ de legiuitor, aceste motive neputând fi extinse prin analogie la alte situații decât cele prevăzute în cuprinsul art. 503 C. proc. civ. Contestația în anulare îmbracă două forme: contestația în anulare obișnuită sau de drept comun (art. 503 alin. (1) C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 503 alin. (2) C. proc. civ.). Contestația în anulare obișnuită poate fi exercitată împotriva hotărârilor definitive atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. Art. 503 alin. (2) C. proc. civ. prevede patru motive pentru exercitarea contestației în anulare specială, respectiv: 1.hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. Prezenta contestație este întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatorul susținând că instanța de recurs a fost într-o eroare materială atunci când a reținut că nu s-a probat depunerea precizării acțiunii la data de 20.01.2015 ci doar la data de 4.03.2015, deși aceasta a fost depusă la instanță prin poștă la data de 20.01.2015, fapt ce rezultă din aceea că pe site-ul Curții de Apel Cluj apare scanat acest document în data de 22.01.2015. Motivul de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează comiterea unor greșeli evidente, involuntare, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei. În jurisprudență au fost considerate greșeli materiale, în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., respingerea greșită a unui recurs ca tardiv formulat în condițiile în care la dosar exista dovada expedierii acestuia în termenul legal, ori anularea acestuia ca netimbrat, în situația în care la dosar exista chitanța ce atestă achitarea taxei judiciare de timbru. Deși aceste situații sunt menționate cu titlu exemplificativ, se impune a sublinia că această cale extraordinară de atac nu poate fi formulată pentru remedierea unor greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții de drept material sau procedural. Analizând motivele invocate de contestator în cuprinsul contestației formulate, Înalta Curtea constată că instanța de recurs a făcut o judecată asupra momentului formulării cererii precizatoare, reținând că: "(...) soluția instanței de fond de a respinge ca tardivă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele din prezenta cauză, este corectă. Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte are în vedere motivarea subsidiară din hotărârea pronunțată de către judecătorul fondului, în legătură cu contestarea deciziei nr. 2902 din 2013. Astfel, este de necontestat în cauză că reclamantele au intrat în posesia deciziei amintite, luând așadar efectiv la cunoștință de conținutul acesteia, la data de 9 ianuarie 2015. Însăși reclamantele indică acest moment în precizarea acțiunii promovate la Curtea de Apel Cluj - fila x din volumul 2. Așadar, având ca reper art. 5 alin. (7) din ordonanța de urgență a guvernului amintită, acțiunea trebuia promovată până cel târziu la data de 9 februarie 2015. De precizat că în ipoteza în discuție nu sunt incidente prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ, jurisprudența fiind unanimă că în situațiile în care legea prevede sesizarea instanței de judecată într-un termen atât de scurt încât efectuarea respectivei proceduri nu este posibilă fără pierderea termenului de sesizare a instanței, efectuarea acestei proceduri nu este obligatorie. În speță, reclamantele au formulat precizarea de acțiune, prin care atacă decizia președintelui ANRE, abia la data de 4 martie 2015, mult peste termenul prevăzut de lege. Deși reclamantele susțin că precizarea de acțiune a fost formulată la data de 20 ianuarie 2015, afirmația rămâne una nesusținută, contrazisă fiind de consemnările din practicaua sentinței civile nr. 130 din 4 martie 2015 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, prin care această instanță și-a declinat competența de soluționare a acțiunii reclamantelor, în favoarea Curții de Apel București. Astfel, se consemnează în sentința amintită că la termenul din 4 martie 2015, reprezentanta reclamantelor, doamna avocat E., a depus la dosar precizarea de acțiune referitoare la contestarea deciziei președintelui ANRE, Arătând că reclamantele înțeleg să atace și decizia amintită, alături de licența pentru desfășurarea activității de operare a sistemului de distribuție a gazelor pentru comuna Apahida. Nu există nicio mențiune în cuprinsul respectivei sentințe că precizarea de acțiune ar fi fost înaintată instanței anterior acelui termen de judecată. Prin urmare, Înalta Curte urmează să dea prioritate celor consemnate în considerentele hotărârii pronunțate de către Curtea de Apel Cluj, în detrimentul susținerilor neprobate ale reclamantelor. În context, este important de subliniat că reclamantele, în situația în care respectivele consemnări ar fi fost inexacte, aveau posibilitatea să solicite rectificarea consemnărilor cu privire la data la care s-au adresat instanței de judecată cu precizarea de acțiune, însă nu au făcut acest lucru." Se poate lesne observa că instanța de recurs a făcut o judecată asupra momentului formulării cererii precizatoare, a analizat probele existente la dosar cu privire la această dată, astfel că nu se mai poate vorbi de o eroare materială, în sensul legii, ce ar putea conduce la admiterea contestației în anulare. Mai mult decât atât, la dosarul cauzei nu există probe în sensul invocat de contestatoare. În răspunsul la întâmpinare, existent la dosar Curtea de Apel Cluj și înregistrat pe 22.01.2015, contestatoarele A. S.A și B. S.A au arătat că au formulat plângere prealabilă în vederea retragerii deciziei și o precizare de acțiune în sensul anulării acesteia în cadrul prezentului dosar, însă modificarea propriu zisă a cererii de chemare în judecată s-a depus la termenul din 4.03.2015.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru aceste considerente Înalta Curte, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarele A. S.A și B. S.A împotriva deciziei nr. 4055 din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.