Decizia nr. 4055/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 130/2015 a Curții de Apel Cluj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 9 decembrie 2014, reclamantele Societatea A. SA și Societatea B. SA, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei și Societatea C. SRL Filiala Cluj, au solicitat anularea licenței nr. 1855 din 10.10.2013, emisă de Președintele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, în beneficiul Societății C. SRL Filiala Cluj pentru desfășurarea activității de operare a sistemului de distribuție a gazelor naturale. Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din data de 04 martie 2015, reclamanta a solicitat: (i) anularea Deciziei nr. 2902/10.10.2013 emisă de Președintele Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei în beneficiul Societății C. SRL Filiala Cluj, pentru desfășurarea activității de operare a sistemului de distribuție a gazelor naturale; (ii) anularea licenței nr. x/10.10.2013 emisă de Președintele Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei în beneficiul Societății C. SRL Filiala Cluj pentru desfășurarea activității de operare a sistemului de distribuție a gazelor naturale. Prin Sentința civilă nr. 130/2015 din 04 martie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07 mai 2015.

Soluția instanței de fond 2.1. Prin Sentința civilă nr. 2596 din 14 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția tardivității și a respins acțiunea formulată de reclamantele Societatea A. SA și Societatea B. SA, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și Societatea C. SRL Filiala Cluj, ca tardiv formulată. 2.2. Prin Sentința civilă nr. 3291 din 9 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de pârâta Societatea C. SRL Filiala Cluj și, în baza art. 444 C. proc. civ., a dispus completarea dispozitivului Sentinței civile nr. 2596/14.10.2015, în sensul că obligă reclamantele Societatea A. SA și Societatea B. SA, în solidar, la plata sumei de 30.000 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 2596/14.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantele Societatea A. SA și Societatea B. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre judecarea fondului. În susținerea recursului, se arată că instanța a aplicat eronat prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 atât licenței atacate, cât și deciziei emise de Președintele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, deși acest articol privea exclusiv ordinele și deciziile Președintelui Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, iar regimul juridic al licenței este stabilit de Legea nr. 554/2004. În cazul în care aceste prevederi ar fi aplicabile, termenul de 30 de zile trebuie apreciat diferențiat în funcție de momentul de la care curge, recurentele-reclamante luând cunoștință la momente diferite de existența celor două acte administrative. Acestea nu le-au fost niciodată comunicate, fiind terți față de actele atacate. Referitor la termenul de atacare a licenței, O.U.G. nr. 33/2007 nu prevede un termen aplicabil terților, recurentele-reclamante apreciind că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004 care stabilesc că termenul pentru atacarea actului începe să curgă de la momentul comunicării actului sau de la data luării la cunoștință. Recurentele-reclamante au aflat de existența licenței la data de 5 august 2014, aceasta fiindu-le pusă la dispoziție de către Secretarul comunei Apahida, și, întrucât actul nu este supus publicării, momentul la care se raportează recurentele-reclamante este data luării la cunoștință, plângerea prealabilă fiind formulată la mai puțin de 30 de zile de la acest termen. Referitor la termenul de atacare a Deciziei Președintelui Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 2902/10.10.2013, instanța de fond a reținut greșit că cererea precizatoare a fost depusă la data de 04.03.2015, aceasta fiind, de fapt, depusă anterior la data de 20.01.2015, prin poștă. De altfel, precizarea este cuprinsă și în cadrul răspunsului la întâmpinare, unde se menționează că se dorește și anularea acestei decizii. Termenul în care un act administrativ poate fi atacat în instanță este unul de prescripție, potrivit art. 11 alin. (5) din legea nr. 554/2004, prin urmare, acest termen de prescripție a fost întrerupt prin formularea plângerii prealabile depuse prin poștă la data de 21.01.2015, la 11 zile de la luarea la cunoștință de existența deciziei comunicată o dată cu întâmpinarea.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 24 martie 2016, intimata-pârâtă Agenția Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28 martie 2016, intimata-pârâtă Societatea C. SRL a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 17 ianuarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 06 iunie 2018, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a respins excepția inadmisibilității recursului și a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este nefondat, pentru următoarele considerente: În opinia Înaltei Curți, chestiunea liminară ce se cere a fi lămurită este aceea referitoare la actul administrativ supus cenzurii instanței de contencios administrativ, în prezenta cauză. Înalta Curte consideră că doar Decizia nr. 2902 din 10 octombrie 2013 emisă de către Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei, prin președintele acesteia, satisface exigențele legale ale actului administrativ, așa cum este el definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Textul legal precitat statuează că: "în înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: (...) c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice." Având ca reper această prevedere legală, rezultă neîndoios că decizia în discuție este un act administrativ deoarece, emanând de la o autoritate publică În procesul de punere în executare a unor norme juridice primare din O.U.G. nr. 33/2007, produce efecte juridice prin ea însăși în condițiile în care îi conferă societății C. Filiala Cluj România SRL beneficiul desfășurării activității de operare a sistemului de distribuție a gazelor naturale, printre altele, în comuna Apahida județul Cluj. Că este așa rezultă explicit și din prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei, baza legală a emiterii Deciziei nr. 2902 din 10 octombrie 2013. Textul legal amintit stipulează că: "Ordinele și deciziile emise de președinte în exercitarea atribuțiilor sale pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data la care au fost notificate părților interesate." Trebuie remarcat că, în speță, calificarea în acest sens a deciziei amintite nu a constituit motiv de dispută între părțile litigante din prezenta cauză, și nu a fost contestată nici de către judecătorul fondului. În schimb, observă Înalta Curte, disputa s-a purtat, din această perspectivă, în legătură cu licența nr. 1855 din 10 octombrie 2013. Pe de o parte reclamantele susțin că licența este, în principal, actul vătămător, acesta fiind motivul pentru care, inițial, s-au adresat cu acțiune în justiție exclusiv împotriva licenței, iar pe de altă parte, ANRE care consideră că în această materie sunt acte administrative supuse cenzurii instanței de contencios administrativ doar ordinele și deciziile emise de președintele autorității în exercitarea atribuțiilor sale, așa cum rezultă din dispozițiile art. 5 alin. (.7 ale O.U.G. nr. 33/2007. De remarcat că și instanța de fond îmbrățișează opinia reclamanților, apreciind că licența reprezintă un act administrativ supus controlului instanțelor de judecată. Potrivit judecătorului fondului, licența este actul în baza căruia pârâta societatea C. își desfășoară activitatea, iar neatacarea licenței ar fi putut face inutilă atacarea deciziei de emitere a acestei licențe. Înalta Curte, contrar primei instanțe și reclamantelor, consideră că licența nr. 1855 din 10 octombrie 2013 nu este un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004 deoarece nu produce prin ea însăși efecte juridice sau, în termenii art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, nu dă naștere, nu modifică și nu stinge raporturi juridice. Efectele juridice - autorizarea pârâtei SC Concordia Filiala Cluj să desfășoare activități de operare a sistemului de distribuție a gazelor naturale în comuna Apahida - sunt produse exclusiv de către Decizia nr. 2902 din 10 octombrie 2013. De aceea legislatorul a prevăzut expres în art. 5 alin. (7) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2007 că acest tip de acte poate fi contestat pe calea contenciosului administrativ, de cei care se consideră vătămați în drepturile lor sau în interesele lor legitime (protejate de lege). Într-adevăr art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 se referă exclusiv la ordinele și deciziile emise de către președintele ANRE, fără să facă vreo referire la licențele de funcționare, firesc, deoarece licențele nu sunt acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004, iar nu pentru că în privința acestora, contestarea s-ar face în termenele și condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, așa cum susțin recurentele. Finalmente, licența este un act prin care se atestă că beneficiarul acestea este autorizat să desfășoare o anumită activitate, de exemplu, să desfășoare activitatea de operare a sistemului de distribuție a gazelor naturale în comuna Apahida, cum se întâmplă în cazul licenței nr. 1855 din 10 octombrie 2013 emisă în favoarea C. Filiala Cluj România SRL, însă autorizarea s-a făcut prin decizie, nu prin licență. Protecția drepturilor/intereselor legitime ale celor care se consideră vătămați prin autorizarea unei societăți de a desfășura activitatea de operare a sistemului de distribuție a gazelor este asigurată însă prin reglementarea din art. 5 alin. (7), ce reprezintă baza juridică a unei acțiuni în justiție împotriva deciziei emise de către președintele ANRE. La rândul său, art. 15 alin. (2) din Regulamentul pentru acordarea autorizațiilor de înființare și a licențelor în sectorul gazelor naturale, aprobat prin Ordinul președintelui ANRE nr. 34/2013, prevede că acordarea modificarea sau respingerea solicitării de acordare a autorizației de înființare/licenței se face prin decizie a președintelui ANRE. În cauză, reclamantele au calitatea de terț față de decizie, astfel încât termenul de 30 de zile stabilit de legislator pentru promovarea unei acțiuni în justiție nu curge de la data publicării în Monitorul Oficial, cum greșit a reținut prima instanță, ci de la data luării efective la cunoștință despre conținutul deciziei. Așadar, interpretarea pe care a făcut-o în această chestiune instanța de fond este nelegală. Deși dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 se referă la persoanele indicate în cuprinsul acestuia, precizând termenul de 30 de zile pentru promovarea unei acțiuni în justiție, contestarea deciziei președintelui ANRE de către terți nu poate avea loc decât în aceleași condiții, respectiv tot în 30 de zile, diferit fiind doar momentul de care de la care acesta începe să curgă pentru terți. Pe de altă parte, Înalta Curte observa că instanța de fond în interpretarea pe care a făcut-o a ignorat și Decizia nr. 136 din 10 martie 2015 pronunțată de către Curtea Constituțională a României, în legătură cu art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, prin care se stabilește termenul pentru atacarea în contencios administrativ a actelor administrative cu caracter normativ. Deși instanța de contencios constituțional a avut în vedere ipoteza actelor normative, în prezenta cauză fiind contestat un act individual, raționamentul Curții Constituționale din respectiva decizie este perfect aplicabil și în legătură cu atacarea de către terți a deciziilor președintelui ANRE, deoarece nici în această ipoteză termenul nu poate curge de la publicarea deciziei contestate în Monitorul Oficial. Totuși, soluția instanței de fond de a respinge ca tardivă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele din prezenta cauză, este corectă. Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte are în vedere motivarea subsidiară din hotărârea pronunțată de către judecătorul fondului, în legătură cu contestarea Deciziei nr. 2902 din 2013. Astfel, este de necontestat în cauză că reclamantele au intrat în posesia deciziei amintite, luând așadar efectiv la cunoștință de conținutul acesteia, la data de 9 ianuarie 2015. Însăși reclamantele indică acest moment în precizarea acțiunii promovate la Curtea de Apel Cluj - fila x din volumul 2. Așadar, având ca reper art. 5 alin. (7) din ordonanța de urgență a guvernului amintită, acțiunea trebuia promovată până cel târziu la data de 9 februarie 2015. De precizat că în ipoteza în discuție nu sunt incidente prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ, jurisprudența fiind unanimă că în situațiile în care legea prevede sesizarea instanței de judecată într-un termen atât de scurt încât efectuarea respective proceduri nu este posibilă fără pierderea termenului de sesizare a instanței, efectuarea acestei proceduri nu este obligatorie. În speță, reclamantele au formulat precizarea de acțiune, prin care atacă decizia președintelui ANRE, abia la data de 4 martie 2015, mult peste termenul prevăzut de lege. Deși reclamantele susțin că precizarea de acțiune a fost formulată la data de 20 ianuarie 2015, afirmația rămâne una nesusținută, contrazisă fiind de consemnările din practicaua Sentinței civile nr. 130 din 4 martie 2015 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, prin care această instanță și-a declinat competența de soluționare a acțiunii reclamantelor, în favoarea Curții de Apel București. Astfel, se consemnează în sentința amintită că la termenul din 4 martie 2015, reprezentanta reclamantelor, doamna avocat D., a depus la dosar precizarea de acțiune referitoare la contestarea deciziei președintelui ANRE, Arătând că reclamantele înțeleg să atace și decizia amintită, alături de licența pentru desfășurarea activității de operare a sistemului de distribuție a gazelor pentru comuna Apahida. Nu există nicio mențiune în cuprinsul respectivei sentințe că precizarea de acțiune ar fi fost înaintată instanței anterior acelui termen de judecată. Prin urmare, Înalta Curte urmează să dea prioritate celor consemnate în considerentele hotărârii pronunțate de către Curtea de Apel Cluj, în detrimentul susținerilor neprobate ale reclamantelor. În context, este important de subliniat că reclamantele, în situația în care respectivele consemnări ar fi fost inexacte, aveau posibilitatea să solicite rectificarea consemnărilor cu privire la data la care s-au adresat instanței de judecată cu precizarea de acțiune, însă nu au făcut acest lucru. Față de cele ce preced, rezultă că soluția de respingere a acțiunii din prezenta cauză, ca tardivă, este legală, prin urmare, Înalta Curte, văzând prevederile art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva sentinței civile numărul 2596 din 14 octombrie 2015, pronunțată de către Curtea de Apel București în dosarul cu numărul de mai sus.