ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2160/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererile de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, solicitând anularea Ordinului președintelui A.N.R.E. nr. 84/2013 și a Deciziilor A.N.R.E. nr. 737 - 744/2014.

Prin încheierea de ședință din data de 31.03.2015 instanța de fond a încuviințat în principiu cererea de intervenție principală prin care SC B. SA, a solicitat anularea Ordinului Președintelui A.N.R.E. nr. 84/2013 și a Deciziei A.N.R.E. nr. 741/28.03.2014.

Ulterior, la data de 19.05.2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., și pe cale de consecință a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Prin aceeași hotărâre judecătorească s-a dispus și disjungerea cererii de intervenție principală formulată de SC B. SA, formarea unui nou dosar, înregistrat pe rolul aceleiași instanțe sub nr. x/2015.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 06.11.2014, sub nr. x/2014, reclamanta SC B. SA a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, solicitând anularea și suspendarea executării Deciziei A.N.R.E. nr. 741/28.03.2014.

Prin Sentința nr. 32/23.02.2015, Curtea de Apel Oradea a admis excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanței sub nr. x/2014, la data de 12.03.2015.

La termenul de judecată din 05.06.2015, instanța a admis excepția de conexitate invocată de pârâtă, în raport de Dosarul nr. x/2015, și a dispus înaintarea dosarului primei instanțe învestite.

La data de 22.06.2015, în dosarul conexat nr. x/2015 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, reclamanta SC B. SA a depus acțiunea precizată, prin care a solicitat anularea Ordinului președintelui A.N.R.E nr. 84/2013, anularea și suspendarea executării Deciziei A.N.R.E. nr. 741/28.03.2014, pentru motivele de fapt și de drept menționate în acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității formulării motivelor de anulare a actelor administrative contestate, față de dispozițiile art. 62 și următoarele, art. 204 alin. (1) C. proc. civ., excepția tardivității acțiunii în privința cererii de anulare a Deciziei nr. 741/2014, precum și excepția inadmisibilității cererii de suspendare executare pentru motivele de fapt și de drept menționate în întâmpinarea depusă în dosarul înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea.

La data de 30.06.2015, reclamanta a depus la dosar cerere completatoare a acțiunii, cu referire la motivele de fapt și de drept referitoare la Ordinul A.N.R.E nr. 84/2013.

Pârâta a formulat întâmpinare la cererea completatoare prin care a invocat excepția tardivității formulării acestei cereri în raport de dispozițiile art. 204 C. proc. civ. cu raportare la data la care a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție principală formulată de SC B. SA,

1.2. Soluția instanței de fond

Prin încheierea din 13.10.2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepțiile tardivității cererilor completatoare și a cererii de anulare a Deciziei A.N.R.E. 741/2014 și inadmisibilității cererii de suspendare a executării acestei decizii, stabilind, în raport de modul de soluționare a acestora, că obiectul acțiunii este reprezentat de solicitarea de anulare a Ordinului A.N.R.E. nr. 84/2013, pentru motivele invocate în cererea de chemare în judecată formulate la Curtea de Apel Oradea.

Prin Sentința nr. 3359 din 15 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunile conexate având ca obiect anulare Ordin ANRE nr. 84/2013, privind pe reclamanta SC B. SA, prin administrator Casa de insolvență C. - Filiala Bihor S.P.R.L. și prin administrator special D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiate.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii din 13.10 2015 și a Sentinței nr. 3359 din 15 decembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta SC B. SA solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru motive de nelegalitate pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

1.3.1 În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., care vizează ambele hotărâri recurate, recurenta a arătat, în esență, că instanța de fond nu s-a pronunțat pe capătul de cerere referitor la anularea Deciziei ANRE nr. 741/2014 precum și pe cererea precizatoare din data de 30.06.2015, încălcând, astfel, prevederile art. 397 C. proc. civ.

Sub acest aspect recurenta opinează în sensul că, anularea Deciziei nr. 741/2014 - trebuia să rămână capăt de cerere distinct întrucât a fost capăt de cerere în cererea introductivă, formulată de către A., și în celălalt dosar supus conexării (Dosarul nr. x/2015, respective 3698/2/2014), neexistând menționat în sentința atacată care este motivul pentru care instanța nu s-a pronunțat pe unul dintre capetele de cerere deduse judecății.

Pe de altă parte, la ultima filă a sentinței se precizează că instanța nu se pronunță pe criticile depuse prin cererea precizatoare din 30.05.2015 în condițiile în care dezvoltarea motivelor din cererea completatoare, care a îmbrăcat într-o formă juridică aspectele de nelegalitate ale ordinului amintit cu care instanța a fost sesizată prin acțiunea A., trebuiau să facă obiectul analizei instanței de fond, cu atât mai mult cu cât prin aceste motive s-au adus precizări la nelegalitatea actului administrative atacat- aspect indicat chiar prin cererea de introducere în cauză.

Mai susține recurenta că până la termenul din 30.06.2015 nu a avut calitatea de reclamant ci de intervenient, or față de această poziție, instanța de fond nu putea să dispună sancțiunea decăderii prevăzute de art. 204 C. proc. civ., context în care a fost respinsă în mod greșit cererea de anulare a Ordinului ANRE nr. 84/2013 fără ca instanța să răspundă la toate criticile de nelegalitate invocate prin cererea completatoare formulată la data de 30.06.2015.

1.3.2 În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., limitat doar la sentința civilă recurată, recurenta arată, în esență că față de împrejurarea că prin motivarea instanței de fond fie nu se răspunde tuturor criticilor aduse, prin acțiunea promovată, fie se dă o interpretare greșită normelor de drept aplicabile, hotărârea instanței de fond este nelegală, raportat la următoarele aspecte:

- Ordinul contestat încalcă principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, aspect pe care instanța de fond nici măcar nu s-a pronunțat, în contextul în care prin prevederile Ordinului, ANRE este abilitat, potrivit art. 26 alin. (3), să efectueze o evaluare retroactive a supracompensării, evaluare care contravine principiului evaluării anuale a costurilor și veniturilor aferente cogenerării de înaltă eficiență, tocmai pentru a evita înregistrarea unor supracompensări, prevăzut de art. 23 din H.G. nr. 1215/2009.

- Ordinul contestat nu reflect obligația ANRE de a evalua anual contribuția pentru cogenerare - aspect pe care instanța de fond a omis să se pronunțe-, în condițiile în care H.G. nr. 1215/2009 instituie în sarcina ANRE obligația de a evalua, anual, veniturile rezultate din colectarea contribuției pentru cogenerarea de înaltă eficiență și costurile efectuate pentru plata bonusurilor, precum și veniturile prognozate a fi realizate din colectarea contribuției pentru cogenerare și costurile prognozate a fi efectuate pentru plata bonusurilor. Mai mult decât atât Ordinul nu prevede modalitatea concretă de evaluare a acestor venituri.

- O a treia neconcordanță sesizată și neanalizată de instanța de fond se referă la interpretarea art. 23 alin. (2) a H.G. nr. 1215/2009, potrivit căruia, ANRE poate să diminueze valoarea bonusului de referință, dacă se estimează că prin aplicarea schemei de sprijin pe anul următor se va înregistra o supracompensare a activității de producere a energiei electrice și termice în cogenerare, în schimb metodologia prevede la art. 31 că ANRE reduce bonusul de referință în toate situațiile în care estimează înregistrarea unei supracompensări pentru anul următor.

De altfel, în motivarea sa instanța de fond a analizat numai provizioanele fără să aibă în vedere și costurile financiare aferente creditelor bancare/nebancare contractate de către producători pentru realizarea proiectelor de cogenerare de înaltă eficiență. În opinia recurentei, instanța de fond a apreciat eronat că nu se pot lua în calcul toate cheltuielile efectuate pentru producerea energiei încălcând, astfel, dispozițiile art. 23 din H.G. nr. 1215/2009, în condițiile în care există prevederi clare ale H.G. în sensul că la stabilirea existenței unei valori de supracompensare, se vor lua în calcul toate costurile aferente producerii energiei în cogenerare.

- Mai arată recurenta că deși ANRE ar fi trebuit să elaboreze metodologia de determinare și monitorizare a supracompensării activității de producere a energiei electrice și termice în cogenerare în termen de 5 luni de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 1215/2009, a elaborate metodologia după 4 ani. Vătămarea sa din cauza emiterii după expirarea termenului de 5 luni a Ordinului ANRE existând fără dubiu, în condițiile în care emiterea deciziilor care retroactivează cu un interval de 4 ani a produs în mod clar daune, B. fiind la acest moment în insolvență, iar plata oricăror sume la acest moment duce la falimentul și dispariția efectivă a societății.

1.4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea formulată, Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a solicitat respingerea recursului ca nefondat susținând, în esență, că ambele hotărâri recurate au fond pronunțate de instanța de fond cu respectarea legii.

Astfel, intimata arată că afirmația recurentei în susținerea recursului formulat împotriva încheierii din data de 13.10.2015, prin care se invocă aspecte străine, ce nu au legătură cu cele două excepții ale tardivității soluționate prin încheierea recurată, este cel puțin de neînțeles, având în vedere că exact prin încheierea recurată, judecătorul fondului a admis excepția tardivității invocate de ANRE, atât cu privire la cererea completatoare a B. din data de 30.06.2015, cât și cu privire la cererea de anularea Deciziei Președintelui ANRE nr. 741/2004. Prin urmare, ar fi fost un non-sens ca instanța de judecată odată ce a admis excepția tardivității prin încheierea din data de 31.10.2015, să mai soluționeze cererea pe fond.

Mai susține intimata că așa zisele motive invocate de recurentă asupra cărora nu s-a pronunțat instanța de fond, nu se regăseau printre cele din cuprinsul cererii de chemare în judecată ce a fost introdusă pe rolul Curții de Apel Oradea și preluate identic în prima cerere completatoare din data de 22.06.2015 ci, au fost invocate pentru prima dată, ca motive absolut noi, prin cea de-a doua cerere modificatoare din data de 30.06.2015, cerere în raport de care a fost admisă excepția tardivității.

Referitor la critica recurentei potrivit căreia ANRE nu a respectat termenul de 5 luni, se susține că respectivul termen este unul de recomandare, nefiind prevăzută vreo sancțiune pentru nerespectarea acestuia.

Se mai arată că, Ordinul produce efecte exclusiv pentru viitor, analiza supracompensării și restituirea valorilor identificate ca încasate suplimentar fiind o obligație prevăzută în Decizia CE nr. C(2009)7085 de aprobare a schemei de ajutor de stat, transpusă prin H.G. nr. 1215/2009.

Mai susține intimata că în condițiile în care bonusul este acordat strict pentru energia electrică produsă în cogenerare de înaltă eficiență, nu și pentru cea produsă cu eficiență scăzută, în analizele de antesupracompensare/supracompensare se iau în calcul veniturile/costurile aferente strict producției de energie termică și electrică de înaltă eficiență.

1.5. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii din data de 17 ianuarie 2018, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 28 februarie 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen pentru judecarea pe fond a acestuia, cu dezbateri contradictorii.

II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea încheierii de ședință din 13.10.2015 precum și a Sentinței civile nr. 3359 din 15 decembrie 2015 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal recurate, prin prisma motivelor de casare, precum și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte remarcă maniera foarte generală, lipsită de concretețe, în care recurenta și-a conceput criticile formulate împotriva încheierii de ședință din 13.10.2015, condiții în care va analiza motivele de casare invocate în mod global, cu referire comună la ambele hotărâri ce fac obiectul recursului dedus judecății.

2.1 Verificând ambele hotărâri recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate reține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat, fiind respectate și exigențele prevăzute de dispozițiile art. 397 alin. (1), respectiv art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond nu s-a pronunțat pe fondul cererii de anulare a Deciziei nr. 741/2014, prin sentința recurată, în condițiile în care prin încheierea de ședință din data de 13.10.2015 a admis excepția tardivității cererii de anulare a Deciziei nr. 741/2014, constatând depășirea termenului reglementat prin dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, prin raportare atât la data depunerii cererii de anulare în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel Oradea(6.11.2014) cât și la data depunerii cererii de intervenție în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel București (12.11.2014).

Totodată, legalitatea sentinței recurate nu este pusă la îndoială, de împrejurarea că instanței de fond, soluționând cauza, nu a analizat și criticile de nelegalitate expuse de recurentă prin cele două cereri completatoare, depuse la data de 22.06.2015, respectiv 30.06.2015, în condițiile în care prin încheierea de ședință din data de 13.10.2015 a admis excepția tardivității cererilor completatoare, context în care nu mai exista nici un temei legal pentru analiza conținutului unor cereri în raport de care a fost admisă respectiva excepție.

Mai mult, decât atât, nu prezintă importanță, în geometria soluționării cauzei, faptul că motivele de nelegalitate invocate prin cere două cereri completatoare declarate tardive printr-o încheiere interlocutorie, erau identice cu motivele de nelegalitate invocate prin cererea principală formulată de A., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2914 al Curții de Apel București, în contextul în care respectiva cerere nu face obiectul dosarului nr. x/2015 al Curții de Apel București.

Este lipsită de relevanță susținerea recurentei în sensul că până la termenul din 30.06.2015 a deținut doar calitatea de intervenient și nu cea de reclamant, în condițiile în care cererea de intervenție principală, formulată în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel București, a fost încuviințată în principiu prin încheierea de ședință pronunțată la data de 31.03.2015, în respectivul dosar, moment de la care a dobândit calitatea de parte, în temeiul dispozițiilor art. 65 alin. (1) C. proc. civ., cu toate drepturile și obligațiile aferente respectivei calități, inclusiv cele reglementate prin dispozițiile art. 204 C. proc. civ.

Faptul că cererea de intervenție principală admisă în principiu a fost disjunsă la data de 19.05.2015 din Dosarul nr. x/2014, cu mențiune ca " reclamanta să depună, în dublu exemplar o cerere de chemare în judecată motivată în fapt și în drept și cu respectarea art. 62 alin. (1) cu referire la art. 194 noul C. proc. civ. sub sancțiunea anulării" nu poate conduce la concluzia că în noul dosar format reclamanta a dobândit noi drepturi, supuse unor noi termene, inclusiv cel de modificare a cererii de chemare în judecată, aspect corect reținut de instanța de fond la momentul admiterii excepției tardivității prin încheierea de ședință din data de 13.10.2015.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, nu se poate reține, pronunțarea hotărârilor recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., și implicit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2.2 Înalta Curte, nu va primi nici criticile de nelegalitate, circumscrise motivului de casare reglementat prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând în acest sens că sentința civilă recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii

Înalta Curte constată că, dincolo de aspectele factuale ale cauzei, corect reținute de judecătorul fondului, în cauză în mod corect au fost respinse toate criticile de nelegalitate invocate de recurentă, și supuse analizei în limitele stabilite prin încheierea de ședință din 13.10.2015, neexistând nici un motiv real pentru reformarea hotărârii recurate.

Astfel, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că termenul de 5 luni reglementat prin dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 1215/2009, nu este un termen imperativ, a cărui nerespectare să atragă nulitatea actului emis, respectiv a metodologiei aprobate prin Ordinului contestat, ci este fără îndoială un termen de recomandare, a cărei nerespectare poate atrage doar o nulitate condiționată de existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului contestat.

De altfel, deși critică natura juridică stabilită de instanța de fond cu privire la termenul de 5 luni, reglementat prin H.G. nr. 1215/2009, recurenta nu aduce nici un argument pentru susținerea unei alte calificări a respectivului termen, arătând doar că prin emiterea respectivului Ordin, 4 ani mai târziu decât termenul stabilit prin H.G. nr. 1215/2009, a fost de natură ai produce o vătămare, prin prisma sumelor de bani pe care ar trebui să le plătească în virtutea actului administrativ emis în baza Ordinului contestat, cu atât mai mult cu cât se află în stare de insolvență.

Contrar celor susținute de recurentă, în cauză nu s-a făcut dovada unei vătămări a cărei înlăturare să impună anularea actului emis cu încălcarea termenului de 5 luni, în condițiile în care pe de o parte obligațiile financiare ce incumbă recurentei în urma aplicării metodologiei aprobate prin Ordinul contestat, au fost stabilite prin Decizia nr. Deciziei nr. 741/2014, definitivă la data pronunțării sentinței recurate, iar pe de altă parte vătămarea invocată are la bază executarea unui act administrativ, condiții în care nu poare afecta legalitatea Ordinului contestat.

Mai mult decât atât recurenta, în fundamentarea tezei privind existența unei vătămări prin prisma emiterii Ordinului contestat abia în anul 2013, trece cu vederea faptul că H.G. nr. 1215/2009 reglementează criteriile și condițiile necesare implementării unei scheme de sprijin pentru promovarea cogenerării de înaltă eficiență.

Așadar, în mod corect a reținut instanța de fond că recurenta nu a dovedit că prin nerespectarea termenului de 5 luni ANRE i-ar fi produs vreo vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea Ordinului nr. 84/2013.

Nu va fi reținută nici critica privind încălcarea principiului neretroactivității, în aplicarea Ordinul contestat, în condițiile în care este lipsit de orice îndoială că față de dispozițiile art. 3 lit. k) din H.G. nr. 1215/2009, care stabilesc că prima perioadă de evaluare a supracompensării este de 3 ani, contrar susținerilor recurentei nu este vorba despre o retroactivare a dispozițiilor Ordinului în discuție, ci de o reglementare emisă de ANRE în virtutea competențelor legale ce-i revin cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale, aspect corect reținut și de judecătorul fondului.

Prin urmare, este lipsit de echivoc că Ordinul contestat nu încalcă principiul neretroactivității prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, în cauză nefiind vorba de o evaluare retroactivă a supracompensării, cum în mod greșit susține recurenta, ci de prima evaluare care vizează o perioadă de 3 ani, conform dispozițiilor H.G. nr. 1215/2009.

Este nefondată și critica recurentei în sensul existenței unei așa-zise neconcordanțe între prevederile art. 23 alin. (2) din H.G. nr. 1215/2009 și cele ale art. 31 din Ordinul nr. 84/2013, în condițiile în care ambele norme indicate dau dreptul ANRE de a diminua bonusul în situația în care estimează că un producător va înregistra o supracompensare, analiză efectuată pe baza raportărilor transmise de producătorii de energie în cogenerare.

Înalta Curte constată, că judecătorul fondului a stabilit în mod corect legalitatea Ordinului contestat și sub aspectul, metodologiei de stabilire a valorii de supracompensare, cu referire concretă la stabilirea sumelor necesare acoperii totale a costurilor aferente desfășurării activității de producere a energiei electrice de cogenerare, în condițiile în care contrar celor susținute de recurentă, provizioanele nu reprezintă costuri realizate efectiv pentru activitatea de producere a energii electrice și termice în cogenerare, ci ele pot fi recunoscute drept costuri, după caz, în momentul în care sunt realizate efectiv, ceea ce nu s-a demonstrat în cazul reclamantei.

Așadar, în mod greșit susține recurenta că Ordinul contestat încalcă prevederile art. 23 alin. (1) din H.G. nr. 1215/2009.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este incidentă în cauză.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței instanței de fond potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SA prin administrator Casa de insolvență C. - Filiala Bihor S.P.R.L. și prin administrator special D. împotriva încheierii din 13 octombrie 2015 și a Sentinței nr. 3359 din 15 decembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2018.

Procesat de GGC - GV