ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3134/2022

Ședința publică din data de 31 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1.1. Prin încheierea din 03.12.2013 pronunțată în dosarul x/2013, Tribunalul Brașov a dispus disjungerea capetelor de cerere având ca obiect anularea, respectiv suspendarea Ordinului Președintelui ANRSC nr. 707/21.12.2010 (prin care se aprobase eliberarea licenței nr. x/2010 pentru serviciul public de alimentare cu energie termică societății A. S.R.L.), cu formarea unui nou dosar. Prin aceeași încheiere, tribunalul a prorogat discutarea excepției necompetenței materiale.

1.2. În dosarul format în urma disjungerii, cu nr. x/2013, a fost pronunțată sentința civilă nr. 6280/10.12.2013, prin care Tribunalul Brașov a admis excepția necompetenței materiale și a declinat în favoarea Curții de Apel București competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. și Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice - A.N.R.S.C.

Dosarul x/2013 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a la data de 18.03.2014.

Reclamanta a fost citată pentru primul termen cu obligația de a preciza obiectul acțiunii.

1.3. Prin cererea depusă la data de 15.04.2014, reclamanta a solicitat anularea Ordinului nr. 707/21.12.2010 al Președintelui A.N.R.S.C., a licenței nr. x/2010 și condițiile asociate licenței, a Regulamentului privind acordarea licenței (aprobat prin H.G. nr. 745/2007), a Ordinului nr. 483/2008 al Președintelui A.N.R.S.C. și a contractului-cadru, contractul nr. x/2010 dintre A. și C..

1.4. Reclamanta a depus la 06.05.2014 cerere precizatoare, prin care a arătat că actele administrative atacate nu conțin prevederi care să prevină abuzul operatorilor serviciului public de încălzire a populației autorizați de A.N.R.S.C. și al conducerii Asociației de Proprietari și care să-i sancționeze pentru astfel de abuzuri.

Actele administrative atacate sunt contrare dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 70/2011, art. 6 și Carta Social Europeană Revizuite și art. 1247 din Noul C. civ.

Reclamanta a arătat în finalul cererii precizatoare că își menține solicitarea privind suspendarea.

1.5. Pârâta Autoritatea Națională De Reglementare Pentru Serviciile Comunitare De Utilități Publice - A.N.R.S.C. a formulat întâmpinare la data de 25.04.2014, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.S.C. în raport cu anularea H.G. nr. 745/2007, excepția lipsei procedurii prealabile în raport cu H.G. nr. 745/2007 și cu Ordinul președintelui nr. 483/2008 privind aprobarea Contractului-cadru de furnizare a energiei termice și excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.S.C. în raport cu Contractul nr. x/2010.

ANRSC a mai invocat prin întâmpinarea depusă în dosarul Tribunalului Brașov excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active în raport cu Ordinul Președintelui ANRSC nr. 707/2010.

1.6. Pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la data de 30.05.2014, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a A. S.R.L. raportat la cererea de anulare a H.G. nr. 745/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea licențelor în domeniul serviciilor comunitare de utilități publice și excepția prematurității introducerii cererii de anulare a Ordinului A.N.R.S.C. 483/2008 raportat la lipsa plângerii prealabile a reclamantei, iar pe fond a solicitat respingerea ca netemeinice și nelegale a pretențiilor reclamantei cu privire la suspendarea și anularea Licenței 1271/21.12.2010, a Ordinului A.N.R.S.C. 707/21.12.2010 și a Contractului de Furnizare a Energiei Termice nr. 117/24.11.2010.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea ca netemeinice și nelegale a pretențiilor reclamantei cu privire la suspendarea și anularea Licenței 1271/21.12.2010, a Ordinului A.N.R.S.C. 707/21.12.2010 și a Contractului de Furnizare a Energiei Termice nr. 117/24.11.2010.

1.7. În ședința publică din 16.09.2014, pârâta Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice - A.N.R.S.C., prin consilier juridic, a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel București pe cererea de anulare a contractului nr. x/2010, arătând că se aplică regulile din C. proc. civ., respectiv art. 113 pct. 8, în sensul că instanța competentă este cea de la sediul consumatorului. Arată că acest contract este încheiat în baza unui contract cadru, respectiv a Ordinului președintelui A.N.R.S.C. nr. 483/2008.

1.8. Prin sentința civilă nr. 2393/16.09.2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, lipsei de interes, lipsei calității procesuale active și excepția necompetenței materiale, ca neîntemeiate, a admis excepția lipsei procedurii prealabile pe cererea de anulare a H.G. nr. 745/2007, a respins cererea de anulare a H.G. nr. 745/2007 ca inadmisibilă și a respins în rest acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

1.9. Prin decizia civilă nr. 3537/13.11.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta B., a casat în parte sentința atacată și a trimis dosarul pentru soluționarea pe fond a cauzei la aceeași instanță și a menținut în rest sentința.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în cauză s-a făcut dovada că reclamanta s-a adresat cu plângere prealabilă autorității competente, și a constatat că instanța de fond în mod greșit a reținut lipsa procedurii prealabile, sens în care Înalta Curte a admite recursul și a casat, în parte, sentința cu privire soluția de respingere ca inadmisibilă pe cererea de anulare a H.G. nr. 745/2007.

Referitor la criticile expuse de recurentă pe fondul cauzei, Înalta Curte a apreciat că acestea sunt nefondate și a menținut soluția pronunțată de instanța de fond.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut dispozițiile sentinței privind respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive, lipsei de interes, lipsei calității procesuale active și excepția necompetenței materiale precum și soluția privind respingerea în rest a acțiunii formulate de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâții S.C. A. S.R.L, Autoritatea Națională de Reglementare Pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice - A.N.R.S.C. și Guvernul României, ca neîntemeiată.

Având în vedere că recurenta-reclamantă, în subsidiarul cererii de sesizare a Curții Constituționale a înțeles să invoce excepția de nelegalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că urmează ca instanța de fond să analizeze și această cerere.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25.06.2018, sub nr. x/2013*.

2.1. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1679 din 8 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice, invocată de aceasta; a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004 și a respins excepția de nelegalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, ca inadmisibilă; a respins cererea formulată de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâții S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar D. SPRL, GUVERNUL ROMÂNIEI și AUTORITATEA NAȚIONALĂ DE REGLEMENTARE PENTRU SERVICIILE COMUNITARE DE UTILITĂȚI PUBLICE - A.N.R.S.C., ca neîntemeiată.

2.2. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței civile nr. 1679 din 8 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta - reclamantă a susținut că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și interpretarea/aplicarea greșită atât a Dreptului intern, cât și a Dreptului Uniunii Europene, obligatoriu și prioritar pentru toate autoritățile, instanțele, entitățile din România, începând încă din anul 2007 al aderării, privind obligația de protecție efectivă și de garanție a protecției consumatorului vulnerabil financiar privind serviciile publice de locuit, între care este cel de încălzire a locuinței și apă caldă pentru igienă, componentă a demnității cetățeanului european, precum și a altor norme juridice internaționale, ratificate de România, incidente în materie.

Hotărârea recurată este nelegală, întrucât instanța de fond nu a soluționat și, de altfel, nici nu a pus în discuție cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, aflată la pct. 2 (pag. 2 și 3) din cererile prealabile formulate pentru termenul din 12.03.2019, încălcând atât dispozițiile din art. 20 din Constituție, cât și drepturile reclamantei, în calitate de persoană grav vătămată.

De asemenea, nelegalitatea hotărârii este dată și de faptul că instanța de fond, încălcând dispozițiile legale ale C. proc. civ. și prevederile CEDO privind dreptul la un proces echitabil, a respins cererea de amânare pe care reclamanta a formulat-o din motive medicale pentru termenul de judecată din 12.03.2019, reținând lipsa documentelor medicale doveditoare.

Ori, reclamanta, prin cererea de amânare formulată, a învederat instanței că nu are acces la servicii medicale (consul, tratament, acte) din culpa unui organ al Statului care nu a virat contribuțiile bănești la Casa de sănătate.

Mai mult, instanța de fond avea dreptul și posibilitatea efectivă să solicite relații Casei de Sănătate pentru a verifica veridicitatea susținerilor reclamantei.

A mai susținut recurenta - reclamantă faptul că în mod eronat instanța de fond a înțeles să soluționeze o excepție de nelegalitate, în condițiile în care reclamanta nu a formulat o astfel de cerere. În realitate, reclamanta a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, solicitare asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat.

De asemenea, recurenta a susținut că instanța de fond și-a însușit doar argumentele pârâtelor Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice - A.N.R.S.C. și S.C. A. S.R.L., fără a ține cont de normele interne incidente și fără a avea în vedere că data emiterii fiecăruia din actele atacate în cauză sunt ulterioare datei de 1 ianuarie 2007, când România devine membru al Uniunii Europene cu obligația respectării și aplicării dreptului Uniunii Europene, inclusiv în materia serviciilor publice de locuit, precum și faptul că dreptul Uniunii Europene fiind publicat (în jurnalele UE), iar România fiind membru UE, instanței îi revenea obligația să cunoască și să aplice pe de o parte prioritar dreptul UE aferent în aceasta materie.

Toate aceste împrejurări/aspecte au fost invocate de reclamantă în toate apărările pe care le-a formulat în fața instanțelor de judecată, în una și aceeași cauză, inițiată prin acțiunea din dosarul inițial nr. x/2013

În opinia recurentei, în mod greșit a reținut instanța de fond că prevederile O.U.G. nr. 70/2011 și ale Noului C. proc. civ. nu pot fi avute în vedere, fiind ulterioare H.G. nr. 745/2007, precum și faptul că instanța de contencios administrativ nu poate obliga o autoritate administrativă la completarea unui act administrativ normativ, motivare însușită de la autoritatea pârâtă; dimpotrivă, completarea unui act administrativ, prin adăugarea/introducerea de dispoziții care lipsesc echivalează cu obligația de a emite un act administrativ, prerogativă/atribut/competență prevăzută chiar în art. 18 din Legea nr. 554/2004.

2.3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice - A.N.R.S.C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului.

Recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

De asemenea, s-au depus note scrise din partea Autorității Naționale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice - A.N.R.S.C.

2.4. Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

La data de 22 februarie 2022, recurenta - reclamantă a înregistrat la dosar cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu patru întrebări preliminare:

2.5. Punctul de vedere

Intimata-pârâtă ANRSC a formulat punct de vedere, prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a CJUE, ca nefondată.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Examinând cererea formulată de recurenta - reclamantă B. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene):

"Art. 267. - Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a. interpretarea tratatelor;

b. validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen."

Potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009

"Art. 2. - (1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză."

După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care apreciază că "o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză".

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Potrivit unei jurisprudențe consacrate (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. 1-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății.

În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare.

Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Raportat la considerațiunile și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reține atât lipsa de pertinență, dar și de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta-reclamantă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză.

Înalta Curte constată, raportat la conținutul în ansamblu al întrebărilor preliminare propuse, că recurenta nu solicită, în realitate, interpretarea unei norme comunitare, ci aplicarea acesteia în dreptul intern, raportat la o situație de fapt dată.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține faptul că, nefiind vorba de o solicitare care să vizeze interpretarea normelor de drept comunitar, cererea formulată de recurentă nu este o veritabilă cerere de sesizare a CJUE, aceasta urmărind soluționarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei).

Așadar, având în vedere că prin modul în care au fost formulate întrebările preliminare, recurenta-reclamantă vizează, în realitate, aplicarea unor prevederi ale legislației naționale și încadrarea juridică a unor elemente de fapt rezultate din probatoriul administrat, aspecte ce intră în competența instanței naționale, Înalta Curte constată că dezlegarea recursului de față nu depinde de interpretarea dată de CJUE, dat fiind stadiul procesual concret în care se află litigiul, circumstanțele particulare ale speței și considerentele expuse în contextul analizei cererii de sesizare a CJUE.

III. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că este nefondată excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă, constatând că argumentele de ordin critic invocate de reclamantă prin memoriul de recurs se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., menționate de altfel și prin cererea de recurs formulată de reclamantă.

În ceea ce privește criticile invocate de recurentă cu privire la faptul că instanța de fond nu a pus în discuție și nu a soluționat cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, încălcarea principiului dreptului la un proces echitabil, prin respingerea cererii de amânare și, implicit, încălcarea principiului contradictorialității, nesoluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, acestea urmează a fi analizate grupat, fiind circumscrise cazului de casare prevăzut de ar. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care se referă la situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Așadar, acest motiv de casare devine incident atunci când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; așadar, premisa aplicării textului legal menționat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.

Art. 174 alin. (1) C. proc. civ. prevede că " Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă.", iar potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia."

Astfel, Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de sesizare a CJUE, însă o astfel de omisiune nu poate atrage nulitatea hotărârii cât timp, în raport cu soluția dată pe fond cererii de chemare în judecată, nu rezultă nici relevanța cererii și nici vătămarea recurentei din această perspectivă, vătămare care nu ar putea fi înlăturată, altfel decât prin anularea hotărârii și reluarea judecății.

De altfel, în etapa procesuală a recursului, recurenta a avut posibilitatea de a formula și a supune analizei instanței de judecată o nouă cerere de sesizare a CJUE, astfel încât nu se poate reține că a suferit o vătămare care să conducă la anularea hotărârii primei instanțe.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cuprinde și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilității, principiul contradictorialității, principiul oralității, ș.a.m.d.

Incontestabil, în procesul civil sau administrativ părțile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfășurarea judecății, atât prin susținerea și dovedirea pretențiilor proprii cât și prin dreptul de a combate susținerile părții potrivnice și de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le dispune, aceste drepturi fundamentale ale participanților la judecată fiind asigurate prin respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, cel al contradictorialității.

Noțiunea de "proces echitabil" presupune, în mod evident, respectarea și aplicarea principiului contradictorialității, implicit și a dreptului la apărare, iar potrivit art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, printre care se află și cel al contradictorialității.

Înalta Curte reține că principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 din C. proc. civ., reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale procedurii desfășurate în fața instanțelor judecătorești, având menirea de a garanta dreptul părților la un proces echitabil. Însă, ca în cazul oricărui principiu procedural, pentru a decide asupra respectării sau nerespectării sale, instanța de control judiciar va avea în vedere atât îndeplinirea de către instanța de judecată a obligațiilor ce-i revin în asigurarea contradictorialității procesului civil, cât și conduita părților, guvernată de principiul disponibilității.

Potrivit art. 14 alin. (1) din C. proc. civ., instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel, iar dispozițiile art. 223 din același act normativ stipulează că lipsa părții legal citate nu poate împiedica judecata cauzei. Totodată, art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. permite instanței să pășească la judecarea cauzei, dacă reclamantul sau pârâtul a solicitat în scris judecarea în lipsă.

Privitor la respingerea cererii de amânare, din motive medicale, a cauzei, recurenta a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil, nefiind în măsură ca la termenul de judecată când instanța a rămas în pronunțare asupra cauzei, să își exercite dreptul la apărare, în condiții de contradictorialitate; cererea sa a fost respinsă, deși era întemeiată.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate primi susținerea recurentei, instanța de fond respingând în mod corect cererea de amânare, aceasta nefiind dovedită cu acte medicale, astfel că nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare.

În plus, instanța a dispus amânarea pronunțării, având nevoie de timp pentru a delibera, dar și pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise.

În ceea ce privește împrejurarea că instanța de fond a soluționat în mod eronat excepția de nelegalitate a art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, deși o asemenea apărare nu fusese invocată de reclamantă, în realitate invocând excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi, instanța de control judiciar constată că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 3537/13.11.2017 a reținut că "în subsidiarul cererii de sesizare a Curții Constituționale a înțeles să invoce excepția de nelegalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004". Prin urmare, instanța de fond în mod justificat a analizat și excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, pe care a admis-o.

Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale, aceasta a fost soluționată, prin încheierea din data 8 noiembrie 2017 de către Înalta Curte, în dosarul nr. x/2013, în primul ciclu procesual, fiind respinsă.

Recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii și prin prisma faptului că instanța de fond și-a însușit doar argumentele pârâtelor, fără a ține cont de argumentele reclamantei, critică ce este subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând aspectul nemotivării sau motivării necorespunzătoare a hotărârii.

Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Din perspectiva acestui motiv de casare, reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în legătură cu faptul că hotărârea primei instanțe nu ar fi motivată corespunzător, nerăspunzând tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate.

Din verificarea hotărârii atacate, referitor la această critică, se observă că prima instanță a analizat argumentele ambelor părți, precum și probele administrate și în baza acestora și a concluziilor proprii a adoptat soluția recurată, care este temeinic motivată.

Prin urmare, hotărârea instanței de fond este la adăpost de critică și nu poate fi reformată în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, având în vedere că a argumentat soluția adoptată și a întemeiat motivarea acesteia pe argumente pertinente și logice, simpla nemulțumire a recurentului față de soluția pronunțată de către instanță nefiind suficientă pentru casarea acesteia.

Nici criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

Deși, recurenta a susținut că instanța de fond a respins cererea de anulare a H.G.. nr. 745/2007, fără a avea în vedere numeroasele norme din dreptul intern, aceasta nu a indicat care sunt actele normative de nivel superior încălcate la elaborarea actului normativ.

Ori, anularea unor acte administrative nu se poate realiza decât pentru motive de nelegalitate raportat la norme juridice superioare.

Hotărârea Guvernului nr. 745/2007 a fost adoptată conform prevederilor art. 108 din Constituția României, republicată, art. 21 alin. (3) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, în vigoare la momentul adoptării, și ale Legii 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, prima instanță în mod corect a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că H.G. nr. 745/2007 încalcă dispozițiile legale cu forță juridică superioară, în vigoare la momentul adoptării H.G.. nr. 745/2007, prevederile O.U.G. nr. 70/2011 și ale Noului C. proc. civ. intrând în vigoare ulterior adoptării acestui act normativ, motiv pentru care a respins cererea ca neîntemeiată.

În ceea ce privește criticile legate de încălcarea principiului priorității dreptului european, Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în concret nici în recurs ce dispoziții interne contravin prevederilor referitoare la protecția socială din Carta Social Europeană Revizuită sau prevederilor Cartei Drepturilor Fundamentale ale UE și Protocolului 26, invocat de aceasta.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, ca nefondată.

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva sentinței civile nr. 1679 din 8 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 mai 2022.