ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2376/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 108 lit. b) din Legea nr. 123/2012.

b.Prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul dosarului nr. x/2015 reclamanta A. S.A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. să încheie cu reclamanta un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosință asupra rețelei de distribuție gaze naturale de pe raza localității Sânnicoară, comuna Apahida, județul Cluj, aparținând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuție a gazelor naturale, contra unei chirii lunare reprezentând echivalentul în RON al sumei de 8.960 euro + TVA pe lună, având durata de valabilitate de un an cu începere de la data înregistrării cererii, respectiv 06.08.2015. A solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele invocate în cuprinsul cererii, precum și apărările formulate de pârâtă prin întâmpinare sunt similare cu cele invocate în cuprinsul actelor de procedură din dosarul nr. x/2014.

Prin încheierea civilă din 24 noiembrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepția conexității și s-a dispus reunirea acestui dosar cu dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj.

c.Prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul dosarului nr. x/2016 reclamanta A. S.A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. să încheie cu reclamanta un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosință asupra rețelei de distribuție gaze naturale de pe raza localității Sânnicoară, comuna Apahida, județul Cluj, aparținând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuție a gazelor naturale, contra unei chirii lunare reprezentând echivalentul în RON al sumei de 8.960 euro + TVA pe lună, având durata de valabilitate de un an cu începere de la data înregistrării cererii, respectiv 09.08.2016, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele invocate în cuprinsul cererii, precum și apărările formulate de pârâtă prin întâmpinare sunt similare cu cele invocate în cuprinsul actelor de procedură din dosarul nr. x/2014.

Prin încheierea nr. 1415/13.09.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepția conexității și s-a dispus reunirea acestui dosar cu dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1014 din 25 iunie 2015, pronunțată de Curtea de apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, dispunându-se anularea sentinței civile nr. 3349/16.12.2014 și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2014*, fiind conexate și cererile ce formează obiectul dosarelor nr. x/2015 și nr. y/2016

Prin sentința civilă nr. 1952 din 15 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj s-au admis în parte cererile de chemare în judecată conexate, ce formează obiectul dosarelor nr. x/2014, nr. y/2015 și nr. 704/1285/2016*, formulate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și a fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta câte un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosință asupra rețelei de distribuție gaze naturale de pe raza localității Sânnicoară, com. Apahida, jud. Cluj, aparținând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuție a gazelor naturale, contra unei chirii lunare de 33.109 RON pentru următoarele intervale de timp: 4.08.2014 - 4.08.2015, 6.08.2015 - 6.08.2016 și 9.08.2016 - 9.08.2017.

S-au stabilit cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei în cuantum de 66.890,31 RON și în favoarea pârâtei în cuantum de 26.421,2 RON.

S-au compensat cheltuielile de judecată ale părților în limita sumei de 26.421,2 RON și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 40.469,11 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost admis apelul declarat de C. împotriva încheierii din 27 octombrie 2020 și a sentinței civile nr. 1952 din 15 decembrie 2020 pronunțate în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj, acestea fiind schimbate în parte, în sensul încuviințării onorariului suplimentar al domnului expert C. în cuantum parțial de 10.600 RON urmând ca acesta să fie achitat de reclamanta A. S.A. Apahida în cuantum de 3533,33 RON, iar de către pârâta B. în cuantum de 7066,66 RON.

Au fost menținute restul dispozițiilor încheierii și sentinței atacate.

Prin aceeași decizie, s-a respins apelul declarat de reclamanta G 500 INVESTMENT S.A., precum și apelul promovat de pârâta B. filiala Cluj împotriva sentinței civile nr. 1952/2020 din 15 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalului Specializat Cluj.

Recurenta-reclamantă A. S.A a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei civile nr. 537/2021 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în conformitate cu art. 497 C. proc. civ.. Totodată, a solicitat cheltuieli de judecată.

Criticile aduse deciziei recurate vizează două aspecte, respectiv nelegalitatea excluderii valorii amortizării actualizate și nelegalitatea modalității de soluționare a motivului de apel privind cheltuielile de judecată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că valoarea amortizării actualizate a fost exclusă din calculul chiriei, cu încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și a puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 3928/29.09.2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2005, precum și a deciziei civile nr. 7330/2013 pronunțate de aceeași instanță în dosarul nr. x/2009. În opinia recurentei, o decizie care încalcă principiile securității raporturilor juridice, a contradictorialității și a dreptului la apărare este o decizie nelegală.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel nu a înlăturat motivat argumentele sale, fundamentate pe texte de lege distincte, ce impuneau includerea valorii amortizării actualizate în calculul chiriei, fiind încălcate dispozițiile art. 425 C. proc. civ.

A arătat că premisa de la care a plecat instanța de apel în construirea raționamentului judiciar este corectă, reținându-se că și în prezenta cauză trebuie avute în vedere aceleași criterii la calculul chiriei, respectiv valoarea instalațiilor și capacitatea de a aduce profit. În schimb, concluzia finală contrazice premisa, fapt ce atrage incidența motivului de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv hotărârea cuprinde motive contradictorii, fiind în prezența unui silogism judiciar inconsistent și lipsit de coerență juridică.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că instanța de judecată a motivat superficial decizia civila nr. 537/2021, în ceea ce privește cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece nu au fost analizate argumentele sale ce vizau cererea subsidiară.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că valoarea amortizării actualizate trebuia inclusă în calculul chiriei. Însă, în speță, valoarea amortizării actualizate a fost exclusă din calculul chiriei, printr-o interpretare greșită a dispozițiilor H.G. nr. 2139/2004 și Ordinului ANRE nr. 42/2013, punându-se semnul egal între amortizarea fiscală și valoarea amortizării actualizate, aceasta din urmă fiind, de fapt, valoarea instalațiilor raportată la o anumită durată de viață și durată de folosință.

Totodată, s-a învederat că valoarea amortizării actualizate a fost exclusă din calculul chiriei datorate de către pârâtă, realizându-se o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1 și art. 11 din Legea nr. 15/1994.

Recurenta-reclamantă a subliniat că instanța de judecată a aplicat greșit prevederile cuprinse în art. 1349 și 1357 din C. civ. coroborate cu art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a învederat că acest motiv de casare nu vizează modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de reclamantă. Recurenta a criticat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor cuprinse în art. 1349 din C. civ. privind răspunderea delictuală și 1357 din C. civ. privind condițiile răspunderii, coroborate cu art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.. Aceasta apreciază că instanța de apel a nesocotit principiul reparării integrale a prejudiciului ce i-a fost cauzat de către pârâtă prin încălcarea obligațiilor sale impuse de lege, aplicând greșit principiul proporționalității cheltuielilor de judecată cu partea din pretenții admisă. S-a subliniat că, ulterior compensării, cuantumul cheltuielilor de judecată efectiv acordate reclamantei este în procent de 32.14%.

Împotriva deciziei nr. 537/2021 din 12 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, la 27 decembrie 2021, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei civile nr. 537/2021, în ce privește modalitatea de soluționare a apelului său și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Totodată, a solicitat cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile procedurale imperative ce reflectă principiul disponibilității, consacrate în cadrul mai multor norme de procedură, și anume art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă a mai învederat că instanța de apel a încălcat și normele imperative ale art. 478 C. proc. civ., care stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că apelanta a încercat să-și modifice obiectul cererii de chemare în judecata direct în apel, pretinzând că ar fi învestit instanța cu o cerere de obligare a pârâtei B. S.R.L. la plata unei sume de bani. Însă, având în vedere că o astfel de cerere nu a fost formulată în primă instanță, în realitate, instanța de apel a validat o veritabilă modificare a cererii introductive, realizată direct în apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 478 C. proc. civ.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă se referă la reținerea în mod eronat a puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2009, cu privire la ponderea din profitul realizat de pârâtă (50%), cuvenit reclamantei în contul folosinței rețelei de distribuție din localitatea Sannicoară.

S-a susținut că, procedând de această manieră, instanța de apel nu a realizat o analiză efectivă a pretențiilor reclamantei cu privire la motivele de apel invocate, limitându-se la respingerea în bloc a motivelor de apel. Din această perspectivă, au fost încălcate dispozițiile art. 431 C. proc. civ., care reglementează efectul obligatoriu al hotărârilor judecătorești.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. a susținut că analiza realizată de către instanța de apel are la bază motive străine de natura cauzei, mai exact presupusa învestire a primei instanțe cu cereri care în realitate nu au fost formulate de reclamantă, respectiv obligarea pârâtei la plata unei sume de bani.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a respins criticile sale referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, reținând ca argument central faptul că admisibilitatea cererii ar fi fost tranșată în cadrul primului ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1014/2015 a Curții de Apel Cluj. Însă, reținerea efectului obligatoriu al lucrului judecat prin decizia civilă nr. 1014/2015 a Curții de Apel Cluj este, în opinia recurentei-pârâte, vădit nelegală atât timp cât nu fusese dezlegată chestiunea admisibilității cererii, din perspectiva invocată de pârâtă.

Totodată, s-a mai arătat că instanța de apel a omis să analizeze toate motivele de apel invocate referitoare la fondul cauzei, respectiv cele care vizează modalitatea de determinare a cuantumului cuvenit intimatei cu titlu de chirie.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1166, art. 1182, art. 1186 C. civ., în ceea ce privește momentul încheierii contractului.

Așadar, în opinia recurentei-pârâte, momentul încheierii contractului este cel al perfectării acordului de voință între părți, acesta producând efecte începând cu acel moment, fără posibilitatea de a retroactiva sau a reglementa o situație anterioară.

Prin urmare, contrar prevederilor art. 1166, art. 1182 și art. 1186 C. civ., recurenta-pârâtă a subliniat că instanța de apel, în mod eronat, a reținut că momentul nașterii raportului juridic este anterior demarării acțiunii, ca efect imediat al prevederilor Legii nr. 123/2012.

O ultimă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează modalitatea în care instanța s-a pronunțat asupra aspectelor ce țin de înlocuirea rețelei de distribuție și, implicit, asupra dreptului de proprietate al pârâtei asupra rețelei de distribuție, fiind astfel încălcate prevederile de drept material conținute la art. 108 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 123/2012.

Împotriva deciziei nr. 537/2021 din 12 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, la 27 decembrie 2021, recurentul C. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a solicitat, în principal, admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința modificării în parte a încheierii din 27 octombrie 2020 a Tribunalului Specializat Cluj, în sensul acordării în integralitate și a onorariului aferent expertizei judiciare, în cuantum de 92.500 RON și a modificării corespunzătoare a sentinței civile nr. 1952/2020 a Tribunalului Specializat Cluj în raport cu cuantumul onorariului stabilit în favoarea sa, în urma modificării în parte a încheierii din 27 octombrie 2020 a Tribunalului Specializat Cluj privind onorariul recunoscut în favoarea sa.

În subsidiar, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare a apelului declarat împotriva încheierii din 27 octombrie 2020 a Tribunalului Specializat Cluj și a sentinței civile nr. 1952/2020 a Tribunalului Specializat Cluj cu privire la onorariul aferent expertizei judiciare, exclusiv onorariul privind răspunsul la obiecțiuni.

Așadar, recurentul C. a învederat că recursul său vizează dezlegarea dată de către instanța de apel cu privire la drepturile cuvenite pentru activitatea desfășurată în întocmirea raportului.

În opinia recurentului, hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât s- a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material regăsite în art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000. Astfel, s-a susținut că onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabilește de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcție de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus și de gradul profesional ori științific al expertului sau al specialistului, coroborat cu faptul că instanța de apel a analizat calea de atac pornind de la premise eronate și nereale. Contrar celor afirmate de către instanța de apel, recurentul a subliniat că argumentele sale din cuprinsul cererii de apel nu reprezintă doar argumente pur teoretice ce privesc strict importanța activității expertului judiciar, ci argumentele înfățișate în cadrul apelului declarat sunt pe deplin verificabile din perspectiva dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 și a criteriilor de apreciere prevăzute de textul legal evocat.

La 4 februarie 2022, reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta B. S.R.L., prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, deoarece criticile formulate vizează sentința pronunțată de prima instanță, precum și excepția nulității recursului, deoarece niciunul dintre motivele invocate nu se încadrează în exigențele art. 488 alin. (1) din Codul de proceduri civilă.

La 4 februarie 2022, reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul C., prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile invocate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

S-a învederat că recurentul C. a indicat ca temei de drept al recursului său motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că din dezvoltarea criticilor rezultă faptul că acesta este nemulțumit de dispoziția instanței de apel de menținere a soluției instanței de fond privind reducerea onorariului definitiv de expert bazat pe evaluările sau analiza unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei, volumul de lucru depus și de gradul profesional ori științific al expertului sau al specialistului.

În concluzie, s-a arătat că toate criticile din cererea de recurs a recurentului C. vizează temeinicia adoptării soluției, iar nu nelegalitatea dispoziției recurate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 mai 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere la raport; nicio parte nu și-a exprimat punctul de vedere.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului declarat de pârâta B. S.R.L. și a prorogat discutarea excepției nulității recursului declarat de recurentul C.. Totodată, s-au admis în principiu recursurile și s-a stabilit termen de judecată la data de 18 octombrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Față de motivele de nelegalitate invocate de recurente, instanța supremă constată că se impune analizarea cu prioritate a recursului formulat de pârâta B. S.R.L., această recurentă criticând decizia instanței de apel prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut la punctul 5, printr-o primă critică pârâta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile procedurale imperative ce reflectă principiul disponibilității, respectiv art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (5) si (6) și art. 478 C. proc. civ., calificând în mod eronat/denaturat obiectul cererii de chemare în judecată și implicit al cererilor de apel ce au făcut obiectul învestirii sale, încălcând astfel norme de procedură ce atrag nulitatea.

Dezvoltând criticile pe care se fundamentează acest motiv de casare, pârâta a arătat că, deși cererea de chemare în judecată a avut un obiect unic, acela de obligare a sa la încheierea unui contract (obligație de a face), în considerentele hotărârii pronunțate în apel, instanța a analizat argumentele părților sugerând ca s-ar fi solicitat inclusiv obligarea pârâtei la plata unor sume de bani. Or, reclamanta nu a învestit instanța cu un petit privind obligarea pârâtei la plata sumei stabilite ca fiind prețul folosinței rețelei de distribuție a gazelor naturale. A arătat recurenta-pârâtă că pe parcursul soluționării apelului, ca apărare la excepțiile invocate de pârâtă în fața instanței de fond și discutate în fața celei de apel, reclamanta a susținut că acțiunea sa ar avea ca obiect inclusiv o cerere în pretenții, de obligare a pârâtei la plata chiriei. Însă, o astfel de cerere nu a existat în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel, astfel că în mod nelegal instanța de apel a validat o veritabilă modificare a cererii introductive, realizată direct în apel.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este întemeiat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Față de criticile formulate de recurentă subsumate motivului de casare precizat anterior, instanța de recurs constată că în toate cele trei cereri de chemare în judecată conexate, reclamanta a precizat clar, precis și fără echivoc obiectul cererii, acesta constând în obligarea pârâtei de a încheia cu reclamanta un contract având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de folosință asupra rețelei de distribuție gaze naturale de pe raza localității Sânnicoară, comuna Apahida, județul Cluj, aparținând reclamantei, în scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuție a gazelor naturale, contra unei chirii lunare reprezentând echivalentul în RON al sumei de 8.000 euro + TVA pe lună, având durata de valabilitate de un an cu începere de la data înregistrării fiecărei cereri de chemare în judecată, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Rezultă deci, că obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligația de a face, respectiv aceea de a încheia un contract potrivit art. 108 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 123/2012. Obiectul contractului, așa cum a fost precizat de reclamantă, constă în dreptul pârâtei de a folosi rețeaua de distribuție gaze naturale de pe raza localității Sânnicoară, comuna Apahida, județul Cluj, cu scopul exclusiv al realizării serviciului public de distribuție a gazelor naturale. Obligația corelativă a acestui drept, așa cum a fost precizată de reclamantă, constă în plata unei chirii lunare reprezentând echivalentul în RON al sumei de 8.000 euro + TVA pe lună. Durata contractului a fost, de asemenea, stabilită de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv un an de la data înregistrării fiecărei cereri de chemare în judecată.

În consecință, prin niciuna dintre cele trei cereri de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea chiriei datorate pentru perioada în care aceasta a folosit rețeaua de distribuție gaze naturale, proprietatea reclamantei. Astfel fiind, instanțele nu au fost învestite cu două capete principale de cerere, respectiv cu obligarea pârâtei la încheierea unui contract cu conținutul stabilit de reclamantă prin cerere, obligație de a face, și cu obligarea pârâtei la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea folosinței rețelei de distribuție a gazelor naturale.

Cu toate acestea, instanța de apel, examinând modalitatea de soluționare a excepțiilor inadmisibilității și lipsei de interes invocate de pârâtă, astfel cum au fost recalificate de prima instanță de fond, a reținut că susținerea apelantei-pârâte potrivit căreia cererea de chemare în judecată nu ar fi trebuit să aibă ca și capăt de cerere obligarea la încheierea unui contract, ci o acțiune propriu-zisă în pretenții, nu are nicio finalitate, câtă vreme instanța are posibilitatea admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei doar la plata chiriei solicitate.

Or, așa cum s-a precizat mai sus, cererea de chemare în judecată are un capăt de cerere principal, constând în obligarea pârâtei la încheierea unui contract și un capăt de cerere accesoriu, constând în obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În aceste limite stabilite de reclamantă s-a soluționat cauza în primul ciclu procesual, fără a exista vreo cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, și în aceste limite a fost reluată judecata cauzei și în al doilea ciclu procesual iar potrivit art. 478 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.

Nefiind formulată nici o cerere în pretenții care să vizeze obligarea pârâtei la plata chiriei aferente folosinței rețelei de distribuție gaze naturale de pe raza localității Sânnicoară, instanța de apel trebuia să analizeze critica apelantei privitoare la modul de soluționare de către prima instanță a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată având ca obiect doar obligația de a încheia un contract pentru o perioadă anterioară datei soluționării cauzei.

De asemenea, evaluarea instanței de apel privitoare la argumentele reținute de prima instanță pentru respingerea excepției lipsei de interes acțiunii, raportat la faptul că ar fi prescris dreptul reclamantei de a-și realiza dreptul la creanță constând în plata chiriei pentru perioada 2014-2017, denotă reținerea de către instanța de apel a două capete principale de cerere. Astfel, instanța de apel a reținut ca fiind neîntemeiată critica apelantei pârâte privind presupusa împlinire a termenului de prescripție prin raportare la disp. art. 2537 pct. 2 din C. civ., potrivit cărora introducerea oricărei cereri de chemare în judecată are efect întreruptiv de prescripție, dreptul la acțiune fiind valorificat la data formulării cererilor de chemare în judecată pentru fiecare dosar în parte.

Stabilind că prin cererea de chemare în judecată instanța a fost învestită și cu capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata chiriei solicitate, instanța de apel a calificat greșit cererea de chemare în judecată și a stabilit astfel eronat limitele sesizării instanței, analizând un capăt de cerere cu care nu a fost învestită, contrar dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "obiectul si limitele procesului sunt stabilite prin cererile si apărările părților." De asemenea, au fost încălcate și dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."Totodată, au fost încălcate și dispozițiile art. 478 C. proc. civ. privitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății în fața primei instanțe.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind întemeiate criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunându-se admiterea acestuia și casarea deciziei instanței de apel.

O a doua critică de nelegalitate a deciziei recurate, încadrată tot în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privește reținerea nelegală a operării forței obligatorii a hotărârii de casare, decizia civila nr. 1014/2015, în soluționarea excepției inadmisibilității.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta a susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a respins criticile referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, reținând ca argument central faptul că admisibilitatea cererii ar fi fost tranșată în cadrul primului ciclu procesual, prin decizia civila nr. 1014/2015 a Curții de Apel Cluj, omițând faptul că prin această decizie nu a fost analizată chestiunea admisibilității cererii din perspectiva invocată de pârâtă doar în etapa rejudecării.

A subliniat recurenta că și cu privire la aceasta chestiune instanța de fond a încălcat normele imperative de drept procesual, având în vedere că pârâta a invocat o cu totul altă cauză de inadmisibilitate a cererii, față de cea tranșată prin decizia menționată, astfel că reținerea efectului obligatoriu al lucrului judecat prin decizia civilă nr. 1014/2015 a Curții de Apel Cluj este vădit nelegală, cât timp prin respectiva decizie nu fusese dezlegată chestiunea admisibilității cererii, din perspectiva invocată de pârâtă doar în etapa rejudecării.

Înalta Curte constată că și această critică este întemeiată, întrucât prin decizia civilă nr. 1014/2015 a Curții de Apel Cluj s-a examinat modalitatea de respingere a excepției inadmisibilității de către prima instanță, din perspectiva imposibilității legale de a forța sau obliga pârâta la încheierea unui contract de închiriere. A reținut instanța de apel că principiul libertății contractuale grefat pe dispozițiile art. 1169 din C. civ., reținut de prima instanță ca aplicabil în speță și cu efect paralizant asupra dreptului dedus judecății prin cererea de chemare în judecată este atenuat de norma imperativă cuprinsă în dispozițiile art. 108 din Legea nr. 123/2012 pe care se grefează cererea de chemare în judecată și ca atare demersul judiciar al reclamantei nu poate fi astfel paralizat de o atare fundamentare.

Or, inadmisibilitatea cererii invocată de pârâtă în etapa rejudecării privește imposibilitatea obligării unei părți să încheie un contract cu executare succesivă, ale cărui efecte s-au epuizat anterior pronunțării instanței.

Așa cum rezultă din cele expuse mai sus, prin decizia civilă nr. 1014/2015 a Curții de Apel Cluj s-a analizat admisibilitatea acțiunii prin raportare la art. 1169 C. civ. și a principiului libertății contractuale, stabilindu-se că este posibil să fie suplinit consimțământul părților la încheierea contractului la care face trimitere art. 108 din Legea nr. 123/2012, însă instanța de apel nu a analizat la acel moment, nefiind învestită în acest sens, admisibilitatea acțiunii prin prisma obligării părților la încheierea unui contract pentru trecut, parte dintre efectele contractului, respectiv exercitarea dreptului de folosință, epuizându-se în perioada 2014-2017.

Rezultă deci că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat privește doar admisibilitatea acțiunii în obligarea pârâtei la încheierea unui contract, prin raportare la art. 108 din Legea nr. 123/2012, nefiind analizate în primul ciclu procesual aspectele privitoare la momentul de la care se consideră încheiat contractul, perioada în care își produce efectele contractul, momentul de la care se consideră exigibile obligațiile rezultate din contract, principiul neretroactivității contractelor și celelalte aspecte invocate de apelantă în rejudecarea cauzei.

Reținând astfel că instanța de apel s-a raportat greșit la statuările anterioare ale primei instanțe de apel, reținând în mod eronat incidența art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile pârâtei, astfel că se impune admiterea acestui motiv de recurs și casarea deciziei instanței de apel.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanței de apel și prin prisma nelegalei soluționări a excepțiilor inadmisibilității și lipsei de interes prin raportarea instanței de apel la obiectul cererii de chemare în judecată greșit stabilit în apel dar și prin raportare la efectul pozitiv al lucrului judecat prin decizia nr. 1014/2015 a Curții de Apel Cluj, motive pe care le-a încadrat în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Subsumat celei de-a treia critici de nelegalitate a deciziei recurate, recurenta a arătat, în esență, cu privire la excepția inadmisibilității, că instanța a reținut că hotărârea pronunțată în cauză ar fi una declarativă și nu constitutivă de drepturi, astfel că efectele sale ar retroactiva și nu s-ar produce exclusiv pentru viitor. De asemenea, s-a relevat că instanța a reținut că deși efectele contractelor de închiriere s-au epuizat integral în trecut, ar fi în continuare admisibil să se pronunțe o hotărâre prin care să se stabilească modalitatea în care ar trebui să se exercite drepturile din acel contract.

Recurenta a criticat și raționamentul instanței de apel, susținând că se confundă două drepturi ce se nasc în realitate succesiv, în favoarea proprietarului rețelei, respectiv: dreptul de a încheia cu utilizatorul un contract care să reglementeze modalitatea de utilizare și dreptul de a beneficia de plata unei chirii.

A mai arătat că dacă argumentul instanței de apel ar fi corect și hotărârea nu ar da naștere unui raport obligațional nou, ar însemna ca obligația pârâtei ar fi fost exigibilă în perioada 2014-2017, ceea ce este evident imposibil de acceptat, întrucât ar însemna că un contract încheiat în baza hotărârii pronunțate în cauză să producă efecte în urmă cu 4-7 ani, ceea ce ar încălca în mod grav principiul neretroactivității obligațiilor contractuale. In plus, dacă hotărârea ar da într-adevăr naștere unor obligații, retroactiv, ar însemna că executarea lor sa fie în prezent prescrisă, întrucât nu a existat și nu există o acțiune în realizarea dreptului, de obligare a pârâtei la plata chiriei. A conchis recurenta că instanța de apel a reținut în mod nelegal că este posibilă obligarea la încheierea unui contract ale cărui efecte s-au epuizat în trecut.

Sub un alt aspect, a arătat recurenta că în condițiile în care reclamanta avea la dispoziție o acțiune prin care să solicite în mod direct obligarea pârâtei la plata unei chirii/indemnizații, apare ca evident că nu există vreun folos practic pe care ar putea să-l obțină dacă, în prealabil, s-ar pronunța o hotărâre prin care pârâta să fie obligată la încheierea unui contract pentru aceeași perioadă.

Referitor la excepția lipsei de interes, s-a precizat că instanța de apel nu a mai realizat o analiză efectivă a fondului, respingând argumentele pârâtei strict în baza nelegalei calificări a obiectului cererii.

Față de soluția de admitere a recursului reclamantei pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. precizate anterior, care impun casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecare instanței de apel, în limitele stabilite mai sus, privitor la obiectul cererii de chemare în judecată și analiza excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată prin prisma obligării părților la încheierea unui contract pentru trecut, în condițiile în care o parte dintre efectele contractului, respectiv exercitarea dreptului de folosință, s-a epuizat în perioada 2014-2017, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor subsumate celui de-al treilea motiv de recurs. Aspectele criticate sunt subsecvente celor referitoare la statuarea asupra admisibilității cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea contractului, depinzând astfel de modalitatea de soluționare a acestei excepții.

Totodată, din aceleași considerente, nu se mai impune nici analiza celui de-al patrulea motiv de recurs formulat de pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 din C. proc. civ., criticile dezvoltate în fundamentarea acestuia vizând omisiunea instanței de apel de a analiza în mod efectiv fondul cauzei, urmare a reținerii efectului pozitiv al lucrului judecat în dosarul nr. x/2009, cu privire la ponderea profitului cuvenit reclamantei în contul folosinței rețelei de distribuție.

Or, aspectele privind lipsa unei analize efective a pretențiilor reclamantei-intimate prin prisma motivelor de apel invocate, cu privire la cota din profitul realizat cuvenit reclamantei, vizează pretențiile aferente chiriei, acestea excedând obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv obligației de a încheia un contract.

În continuare, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta G 500 Investment S.A., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., vizează modalitatea de stabilire de către instanța de apel a cuantumului chiriei și a cheltuielilor de judecată.

Recurenta a susținut că în cuantumul chiriei trebuia să se regăsească și valoarea amortizării actualizate a rețelei, instanța de apel excluzând această valoare urmare a interpretării greșite a dispozițiilor H.G. nr. 2139/2004 și ale Ordinului ANRE nr. 42/2013, precum și aplicării greșite a dispozițiilor art. 1 și art. 11 din Legea nr. 15/1994.

A mai invocat reclamanta și aplicarea greșită a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la decizia civilă nr. 3928/29.09.2009 pronunțată de Î.C.C.J. în dosarul nr. x/2005 și decizia civilă nr. 7330/2013 pronunțată de Î.C.C.J. în dosarul nr. x/2009.

Subsumat motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta a invocat lipsa argumentelor instanței de apel care să fundamenteze înlăturarea dispozițiilor legale privitoare la includerea valorii amortizării actualizate în calculul chiriei, precum și existența unor motive contradictorii în argumentarea instanței, concluzia instanței de apel contrazicând premisa de la care aceasta a pornit în construirea raționamentului juridic, respectiv reținerea în calculul chiriei a valorii instalațiilor și a capacității de a produce profit.

Referitor la capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată, reclamanta a susținut că instanța de apel nu a analizat argumentele sale privind cererea subsidiară privind acordarea cheltuielilor de judecată afectate de termen, pe cale separată și a validat un raționament judiciar ce contravine dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ. coroborat cu art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pe lângă criticile referitoare la modul de soluționare a capătului accesoriu de cerere privind cheltuielile de judecată, recursul formulat de reclamantă vizează și modalitatea de determinare a cuantumului chiriei. Or, așa cum s-a precizat mai sus, instanța de recurs a constatat depășirea limitelor învestirii instanței prin statuările din apel privitoare la existența unui al doilea capăt de cerere principal, având ca obiect obligarea pârâtei la plata chiriei aferente folosinței rețelei de distribuție gaze naturale, urmând a se dispune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel spre o nouă judecată, astfel că se impune și admiterea recursului formulat de reclamanta G 500 Investment, fără a mai fi necesară analiza criticilor formulate de această recurentă, privitoare la modalitatea de determinare a cuantumului chiriei.

Pentru aceleași considerente nu vor mai fi analizate nici criticile referitoare la omisiunea instanței de apel de a dispune asupra cererii de acordare pe cale separată a cheltuielilor de judecată afectate de termen și nici cele privitoare la aplicarea greșită a art. 453 alin. (2) C. proc. civ. raportate la art. 1349 C. civ. și art. 1357 C. civ.

În cauză a formulat recurs și recurentul-expert judiciar C., invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, în sensul neanalizării în concret, în prezenta cauză, de către instanța de apel a complexității lucrării, volumului de lucru depus, gradul profesional și științific al expertului, susținând că instanța de apel s-a limitat la a reliefa efectuarea unei expertize similare într-o cauză, cu alte părți, într-un alt dosar, lucrarea fiind efectuată într-o altă localitate, Or, aceste criterii nu pot fi avute în vedere la stabilirea cuantumului onorariului în cauza pendinte.

A susținut recurentul că procedând astfel, instanța de apel nu a realizat o analiză efectivă a criteriilor legale și a argumentelor expertului, catalogate ca fiind pur teoretice.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând decizia recurată constată că instanța de apel a validat raționamentul juridic al primei instanțe, care a apreciat că numărul de ore alocat prelucrării și în același timp sistematizării actelor este exagerat de mare și l-a redus la jumătate.

Instanța de apel a reținut că același expert a mai efectuat o expertiză într-un litigiu identic cu acesta, în concret în dosarul nr. x/2091, având ca obiect acțiunea formulată de A. S.A. împotriva B. având ca obiect obligarea pârâtei la plata chiriei reprezentând contravaloarea folosinței rețelei de distribuție a gazelor naturale din localitatea Dezmir, comuna Apahida. Constatând că între cele două litigii existau asemănări, că rapoartele de expertiză și concluziile acestora erau identice, singura deosebire fiind în calculele efective, instanța a concluzionat în sensul că nu se justifică, din această perspectivă, indicarea unui număr de 470 de ore pentru documentare pentru efectuarea expertizei inclusiv algoritm și fișiere, respectiv 124 de ore, rezultând un total de 594 de ore.

Se constată că, raportându-se la expertiza efectuată într-o altă cauză, fără a tine seama de criteriile legale incidente în prezenta cauză, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000. Astfel, lipsesc argumentele instanței de apel privitoare la complexitatea lucrării din prezenta cauză, la volumul efectiv de lucru din prezenta cauză, gradul profesional al expertului, criterii care nu au fost examinate în concret, fiind aplicate astfel greșit dispozițiile legale menționate anterior, astfel că recursul formulat de expertul judiciar C. este întemeiat.

Raportat la criticile de nelegalitate invocate de recurent și analizate mai sus, se impune respingerea excepției nulității recursului, nefiind incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, ținând seama și de soluția ce urmează a fi dată recursurilor formulate de reclamantă și pârâtă, în sensul casării deciziei recurate și trimeterii cauzei instanței de apel spre o nouă judecată, Înalta Curte va admite recursul formulat de recurentul expert judiciar C.. În rejudecare, instanța de apel va analiza cererea expertului prin raportare la criteriile legale de cuantificare a onorariului de expert.

Față de toate considerentele expuse mai sus, în baza art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursurile declarate de reclamanta G 500 Investment, de pârâta B., precum și de recurentul-expert C. împotriva deciziei civile nr. 537/2021 din 12 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta G 500 Investment S.A., de pârâta B. S.R.L., precum și de recurentul-expert C. împotriva deciziei civile nr. 537/2021 din 12 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2022.