ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 05.03.2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 477/2024

HOTĂRÂRE
05.03.2024
CAMERĂ
civil_2
RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză 
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 477/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 08.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei totale de 2.058.767,14 RON reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise pentru serviciile de distribuție gaze naturale prestate de reclamant și neachitate de pârât și regularizare diferențe alocare lunară - alocare zilnică potrivit Ordinului ANRE 16/2020, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 302/08.03.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2022 Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și a obligat pârâta la plata sumei 2.058.767,14 RON către reclamantă, precum și a sumei de 24.212,67 RON (cheltuieli de judecată).

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În fapt, reclamanta este o societate ce funcționează în temeiul Legii 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale, având calitatea de operator al sistemului de distribuție a gazelor naturale(OSD), iar pârâta este utilizator al sistemului de distribuție al gazelor naturale (UD), activitatea prestată de ambele părți desfășurându-se în regim reglementat, în conformitate cu prevederile Legii nr. 123/2012 și ale legislației secundare adoptate de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei ("ANRE").

Între reclamantă, în calitate de distribuitor (operator de distribuție), și pârâtă, în calitate de beneficiar (utilizator al sistemului de distribuție), s-a încheiat la data de 13.10.2020 Contractul-Cadru de distribuție a gazelor naturale nr. 40/13.10.2020, pe o durată determinată de la data de 13.10.2020 până la data de 12.10.2021, prelungit prin Actul adițional nr. x/11.10.2021 pe perioada 11.10.2021-12.10.2022.

Potrivit art. 2 din contract, obiectul contractului îl constituie prestarea serviciilor de distribuție a gazelor naturale, asigurate de UD pe perioada de valabilitate a prezentului contract.

În drept, s-a reținut că sunt incidente dispozițiile speciale din Ordinul ANRE nr. 16/05.02.2020 de aprobare a Metodologiei de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, act normativ intrat în vigoare la 07.02.2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/21.05.2021.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.058.767,14 RON, sumă formată din facturile enumerate la dosar.

Pârâta este de acord cu plata facturilor, cu excepția facturii nr. x/04.01.2022, scadentă la data de 24.01.2022, care prevede obligația de plată a sumei de 1.394.464,09 RON privind regularizarea diferențelor de alocare lunară-alocare zilnică conform Ordinul ANRE 16/2020 modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021 și a penalităților aferente.

S-a reținut că suma cuprinsă în factura nr. x/04.01.2022 reprezintă o regularizare valorică a diferențelor dintre cantitățile de gaze naturale alocate și respectiv distribuite, în perioada 01.10.2021-18.11.2021, că factura este emisă în baza articolului 8 din Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, însă cu nerespectarea termenului prevăzut de actul normativ în discuție, susțin apărările realizate de pârâtă prin întâmpinare.

În acest sens, instanța a reținut că, potrivit art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, în situația în care contractul de distribuție încheiat de OD cu UR încetează în cursul anului gazier, regularizarea diferențelor determinate conform art. 4 alin. (1) lit. a) și b) se face până pe data de 20 ale lunii pentru luna/lunile anterioară(e) de livrare, respectiv pentru perioada cuprinsă de la începutul anului gazier până la încetarea contractului de distribuție.

În cauză, reclamanta a emis factura nr. x/04.01.2022, la data de 04.01.2022 cu depășirea termenului prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, susține pârâta, care apreciază că nu s-a respectat termenul de decădere.

A reținut prima instanță că apărările reclamantei, potrivit cărora nu a cunoscut data încetării contractului dintre părți, în baza art. 16 lit. d) din acesta nu sunt justificate, deoarece adresa ANRE a fost comunicată reclamantei spre știință, iar în ea se scrie clar că C. S.A. preia locurile de consum ale clienților finali din portofoliul pârâtei. Această adresă se coroborează cu faptul că reclamanta a cunoscut perioada de regularizare între 01.10.2021-18.11.2021 pentru emiterea acestei facturi, dar și cu informarea făcută de pârâtă cu privire la emiterea facturii, informare la care reclamanta nu a cerut lămuriri de la pârâtă, conform înscrisurilor de corespondență pe mail depus de ambele părți.

De asemenea, a mai reținut prima instanță, conform Buletinului lunar pe luna noiembrie 2021, publicat la 06.12.2021, de pe site-ul anre.ro se specifică la pagina 8 aprobarea retragerii Licenței nr. 2015 de furnizare a gazelor naturale societății B. S.A, informație publică și notorie în aceste condiții, astfel, cel mai târziu la data de 06.12.2021, reclamanta a cunoscut retragerea Licenței nr. 2015 de furnizare a gazelor naturale societății B. S.A începând cu data de 19.11.2021 și ca urmare, cazul de încetare a contractului dintre părți, conform art. 16 lit. d) din acesta.

Argumentele reclamantei în sensul că pârâta a plătit factura nr. x/04.02.2022, emisă ulterior facturii contestate, nu sunt probate, la dosar nefiind depus niciun înscris în aceste sens, a mai reținut tribunalul.

Examinând natura juridică a termenului, după redarea dispozițiilor art. 2.545 C. civ. și art. 2547 C. civ., prima instanță a reținut că, în cauză, deși natura termenului defipt de lege nu este precizată expres în textul art. 8 alin. (1) din Metodologie, nu reiese neîndoielnic că acesta este un termen de decădere deoarece conform art. II din Ordinul ANRE nr. 30/2021 "În situația expirării/suspendării/retragerii licenței de distribuție/furnizare a gazelor naturale a unui operator economic, acesta rămâne obligat la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, aferente perioadei în care acesta a avut contracte de distribuție a gazelor naturale în vigoare, inclusiv ulterior încetării acestor contracte, până la stingerea tuturor obligațiilor de plată".

În acest cadru, tribunalul a subliniat, contrar susținerilor pârâtei, că natura termenului prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologie nu este aceea a unui termen de decădere, care odată împlinit atrage pierderea dreptului subiectiv neexercitat înăuntrul acestuia sau împiedicarea efectuării unui act unilateral.

Aceasta cu atât mai mult cu cât prevederile contractuale dintre părți, specifică la art. 17 că încetarea contractului nu are niciun efect asupra obligațiilor contractuale născute în mod valabil pe parcursul derulării contractului, indiferent de momentul scadenței acestora, iar art. 12 spune că neachitarea facturilor reprezentând contravaloarea facturilor de regularizare dă naștere la, majorări de întârziere".

Prin urmare, tribunalul a reținut că reclamanta nu este decăzută din dreptul de a solicita contravaloarea facturii fiscale în discuție față de termenul prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologie, respectiv data-limită de 20.12.2021, arătată de pârâtă, până la care această factură de regularizare alocare trebuia emisă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză nu s-a probat de către niciuna dintre părți care a fost data certă la care reclamanta a cunoscut cu siguranță că pârâtei i s-a retras licența de funcționare, astfel că se poate deduce că cel târziu la data 06.12.2021, în urma publicării buletinului informativ de ANRE, reclamanta trebuia să știe că pârâtei i s-a retras licența, astfel că relațiile contractuale încetează.

Coroborat, a reținut tribunalul și punctul de vedere al ANRE, consemnat prin adresa înregistrată de către pârâtă cu nr. x/24.02.2022, prin care a învederat că termenul prevăzut la art. 8 alin. (1) era 20.12.2022, deși pârâta arată că anul 2022 este menționat eronat, însă fără a explicita concret această eroare, cuprinsă și în adresa proprie. Adresa are legătură cu cauza pendinte așa cum se deduce din coroborarea adresei pârâtei cu răspunsul autorității în domeniu, pentru situația regularizării între părțile contractului în situația în care una dintre acestea își pierde licența, motiv pentru care prima instanță a apreciat că ANRE se referă la anul gazier cuprins între octombrie 2021 - octombrie 2022, regularizarea fiind în cursul acestui an realizată, conform facturii.

Or, factura x/04.01.2022 a fost emisă la data de 04.01.2022, până la data de 20.12.2022 menționată de adresă și în luna următoare datei de 06.12.2021, când reclamanta a cunoscut încetarea contractului, dar pârâta este decăzută din dreptul de a contesta factura, deoarece nu a respectat termenul de 10 zile menționat de art. 8 alin. (7) din contract, astfel că poate fi obligată la plata acesteia și datorează penalități de întârziere pentru factura de regularizare, conform celor deja arătate, în baza art. 12 din contract.

Așa fiind, față și de recunoașterea parțială a debitului de către pârâtă, tribunalul a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 2.058.767,14 RON, precum și la cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 302/08.03.2023 a Tribunalului Timiș a formulat apel B. S.A prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., respectiv respingerea acțiunii reclamantei cu privire la factura nr. x/04.01.2022 în valoare de 1.394.464,09 RON reprezentând "regularizare diferențe alocare finala-cantitate distribuită conf. Ord. ANRE 16/2020 pentru perioada 01.10.2021-18.11.2021", precum și cu privire la suma de 15.339,10 RON reprezentând penalități aferente facturii nr. x/04.01.2022, incluse în factura nr. x/21.03.2022 în valoare de 24.519,64 RON, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin decizia civilă nr. 340/A din 19 iunie 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. în contradictoriu cu intimata reclamantă A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 302/08.03.2023 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2022; a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că: a admis, în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 648.963,95 RON; a respins în rest acțiunea; totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor parțiale de judecată în sumă de 5047 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă sumei admise.

Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Discuția din cauza de față a pornit de la necesitatea interpretării unor norme contractuale și ale unora generale aplicabile în materie, față de retragerea licenței apelantei din data de 19.11.2021, când au încetat toate contractele, atât cele de distribuție, cât și cele de furnizare de gaze naturale încheiate cu consumatorii și care au fost preluați de către C..

Intimata-reclamantă a apreciat că nu i s-a comunicat de către apelantă retragerea licenței, însă, prin Notificarea transmisă de către ANRE la data de 17.11.2021, intimata a fost informată în mod expres asupra încetării contractelor de transport începând cu data de 19.11.2021, a reținut instanța de apel.

În cauză susținerile privesc efectele produse de această comunicare asupra derulării contractelor dintre părțile litigante.

Apelanta a apreciat însă, cu temei, în opinia instanței de apel, că, față de normele generale, cum contractul de distribuție a rămas fără obiect, efectuarea citirilor și/sau emiterea facturii de regularizare, trebuia realizată până la data de 20.12.2021, termenul instituit de ANRE pentru efectuarea regularizărilor fiind defipt printr-o normă superioară oricărei înțelegeri contractuale.

Instanța de apel a constatat că față de înscrisurile existente la dosarul cauzei: factura emisă de intimată cu nr. x din 04.02.2022 și confirmarea de plată depusă de către intimată la termenul de judecată din data de 12.06.2023, obiectul facturii este "Tarif distribuție".

A mai reținut instanța de apel că ceea ce se contestă în cauză este emiterea ei peste termenul legal obligatoriu, susținere neînsușită de prima instanță și față de care intimata a invocat tardivitatea contestării, aceasta fiind realizată peste termenul convenit de părți de 10 zile, susținere pe care instanța de fond a apreciat-o ca fiind întemeiată.

Primul aspect sesizat de instanța de prim control judiciar este diferența de tratament juridic aplicat părților de către instanța de fond în sensul că una dintre decăderi - cea opusă apelantei, a fost apreciată ca fiind întemeiată (deși ea s-a stabilit prin convenția părților), iar cea de-a doua - cea opusă intimatei, a fost apreciată ca neincidentă cauzei (deși ea este stabilită prin ordin al ANRE) precum și calificarea juridică a celei de-a doua.

Apreciind în ordine inversă aspectele din cauză, instanța de apel a reținut, în sinteză, că prin Ordinul Președintelui ANRE nr. 16/05.02.2020 s-a stabilit modalitatea de determinare și regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite între doi dintre actorii pieței, respectiv operatorul de distribuție (reclamant-intimat în cauză) și furnizor (apelant-pârât), aceasta fiind prezentată în considerentele deciziei.

În plus, pentru efectuarea regularizărilor, art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul 16/2020, există instituit un termen pentru emiterea facturilor având ca obiect regularizări, la art. 1 pct. 6 al Ordinului ANRE nr. 30/2021, aplicabil în cauză, iar la art. II se stabilește că, în cazul retragerii licenței de furnizare a gazelor naturale, operatorul economic este obligat la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în Ordinul nr. 16/2020 cu privire la regularizările aferente perioadei în care a avut contract de distribuție în vigoare.

Așadar, Ordinul nr. 16/2020 privește chiar regularizarea diferențelor stabilite a cărui aplicare nu este facultativă și nici nu se poate deroga de la normele cuprinse în acesta, cu atât mai mult cu cât părțile nici nu au înțeles să convină un termen mai lung decât cel reglementat.

Or, câtă vreme cele două dispoziții legale incidente în cauză, reținute și de instanța de fond în motivarea hotărârii pronunțate, sunt prevăzute de autoritatea de reglementare în cuprinsul aceluiași act cu caracter de legislație secundară specială, nu se poate interpreta că o dispoziție o face inoperantă pe cealaltă, lipsind-o practic de efecte juridice, respectiv aplicarea principiului general de drept care afirmă că obligațiile valabil născute între părțile unui contract în perioada de existență a contractului, obligă părțile și ulterior încetării sale. Acest principiu este transpus în dispozițiile art. II la Ordinul nr. 30/2021, care statuează că operatorul economic este obligat la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în Ordinul nr. 16/2020 cu privire la regularizările aferente perioadei în care a avut contract de distribuție în vigoare și nu poate afecta în niciun fel obligația ca regularizările reglementate de aceste norme legale să fie efectuate în termenul precizat de aceste norme legale. Interpretarea contrară, efectuată de instanța de fond și la care intimata achiesează lasă practic fără efecte juridice dispozițiile art. II pct. 6 din Ordinul ANRE nr. 30/2021, transpuse în art. 8 ale Metodologiei prevăzută de Ordinul ANRE nr. 16/2020, a mai reținut instanța de apel.

În susținerea interpretării anterior precizate, instanța de prim control judiciar a considerat că cea mai pertinentă și utilă probă este reprezentată de răspunsul ANRE, autoritatea emitentă a normelor în discuție, în care se menționează faptul că termenul până la care intimata putea emite factura de regularizare în contextul retragerii licenței de furnizare a gazelor naturale la data de 19.11.2021 este 20.12.2021 (fiind o evidentă eroare materială menționarea anului 2022).

Or, acesta reprezintă un răspuns clar, cu precizarea în concret a termenului incident disputei părților până la care facturile de tipul celor a căror analiză se efectuează în cauză se pot emite, raportat la starea de fapt care există în cauză, fără posibile interpretări și fără a se putea considera că poziția exprimată de autoritatea de reglementare în domeniu nu are relevanță în speța dedusă judecăți, cum eronat a apreciat reclamanta care, în această manieră, a neglijat aplicarea unei norme specifice domeniului său de activitate.

Concluzionând, instanța de apel a considerat că, în ciuda tuturor aspectelor precizate de intimată, aceasta a cunoscut, la data de 17.11.2021 data și ora la care contractul de distribuție încheiat încetează, că a avut o perioadă de timp suficientă pentru a putea să își îndeplinească obligațiile de efectuare a citirilor și de emitere a facturilor de regularizare cu respectarea dispozițiilor legale, respectiv 30 de zile (până la data de 20.12.2021), pentru a permite apelantei emiterea facturilor finale către consumatori (42 de zile de la data de 19.11.2021, respectiv 30.12.2021).

De altfel, reclamanta nici nu a înțeles, față de invocarea în cauză a decăderii, să solicite o eventuală repunere în termen, justificată legal, mulțumindu-se să aleagă a nu da eficiență acestei dispoziții.

În acest context susținerile și apărările intimatei referitoare la lipsa contestării facturii în temeiul contractului sau plata oricărei alte facturi care nu a făcut obiectul cauzei, dar și prin prisma interpretării date de către instanțele judecătorești, conform practicii depusă la dosar, că nu sunt de natură a acoperi sau a justifica emiterea de către intimată a facturii contestate cu nerespectarea termenului imperativ prevăzut de normele legale, respectiv de Ordinul ANRE art. 8 pct. 1 care are valoare de lege în accepțiunea art. 2545 alin. (1) C. civ., primează decăderea din termenul de a emite factura nr. x/04.01.2022 în sumă de 1.394.464,09 RON, în ce o privește pe reclamantă, față de decăderea pârâtei din termenul de 10 zile de a contesta această factură, motiv pentru care decăderea se impune a opera în ce privește acțiunea reclamantei, în partea referitoare la această factură contestată.

Întrucât, decăderea opusă reclamantei trebuia să opereze indiferent de contestarea facturii emise cu nerespectarea dispozițiilor speciale, mai sus expuse, conduce la concluzia că pretinderea acestei sume este lipsită de efecte, astfel că instanța de apel a găsit întemeiate criticile apelantei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, s-a arătat că instanța de apel a dat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2545 alin. (1) C. civ. și urm. prin raportare la prevederile Ordinului ANRE nr. 16/2020 (Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite) și, în mod specific, cu referire la art. 8, precum și prin raportare la prevederile clauzelor din Contractul de distribuție încheiat între părți sub nr. x/13.10.2020.

Recurenta a susținut că instanța de apel a fost învestită cu judecarea unei cauze întemeiate pe răspunderea civilă contractuală și, cu toate că pârâta, conform art. 8 alin. (7) din Contractul nr. x/13.10.2020, avea dreptul să conteste suma facturată, aceasta nu a uzat de respectivul drept, recunoscând în integralitate toate facturile emise acesteia.

Pârâta avea obligația să achite contravaloarea serviciilor prestate de reclamantă în baza facturilor emise, în termen de 15 zile de la data emiterii facturilor, aceasta fiind și data scadentă, (art. 8 alin. (5) contract nr. x/13.10.2020.

Recurenta a susținut că un aspect foarte important de reținut este constituit de art. 17 din contractul nr. x/13.10.2020 încheiat cu pârâta și, în acest context a subliniat că, fiind aplicabile condițiile răspunderii civile contractuale, pârâta și-a asumat faptul că, dacă intervin situații care duc la încetarea contractului înainte de termen, se obligă la achitarea tuturor obligațiilor contractuale născute în mod valabil pe parcursul derulării contractului. Pârâta nu a invocat nicio clauză de nevalabilitate a vreunei prevederi din contractul nr. x/13.10.2020, iar toate facturile comunicate pârâtei au fost emise în baza acestui contract.

În acest sens sunt, de altfel, și prevederile Art. II. din Ordinul nr. 30/2021 privind modificarea și completarea Metodologiei de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul președintelui Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 16/2020, al căror conținut a fost redat.

Or, în lumina acestor prevederi legale, preluate explicit și în convenția dintre părți, nu reiese în chip neîndoielnic, faptul că termenul prevăzut de art. 8 alin. (1) din Ordinul 16/2020 ("Metodologia") este un termen de decădere.

Cu toate că obiectul cauzei l-a constituit răspunderea civilă contractuală, fără voia părților, a arătat recurenta, instanța de apel a schimbat sensul și înțelegerea cererii sale, sancționând cu decăderea dreptul societății de a emite factura nr. x/04.01.2022 cu suma de 1.394.464,09 RON.

Recurenta a considerat inaplicabile prevederile art. 2545 alin. (1) C. civ., neemiterea facturii în termenul precizat de art. 8 pct. 1 din Ordinul ANRE nr. 16/2020, neputând fi sancționată cu decăderea din dreptul reclamantei de a emite factura de regularizare și de recuperare a cantității de gaze naturale distribuite intimatei-pârâte, deoarece aceasta a beneficiat de cantitatea de gaze naturale distribuită.

În opinia recurentei, termenul prevăzut de art. 8 din Metodologie este un termen procedural, iar conform clasificării termenelor procedurale acesta este un termen relativ.

Instanța de apel a sancționat în mod nelegitim faptul că recurenta a emis factura de regularizare la 04.01.2022 și nu până la 20.12.2021, în condițiile în care există justificări, inclusiv de ordin operațional, care explică imposibilitatea unei regularizări efective și complete până la 20.12.2021, s-a mai arătat.

Recurenta a menționat că titlul creanței nu este factura, ci contractul de distribuție a gazelor naturale încheiat cu intimata-pârâtă, astfel încât, în lipsa unei sancțiuni contractuale pentru neemiterea facturii ori a unei alte clauze care să contravină termenului general de prescripție de 3 ani, înseamnă că se aplică normele de drept comun pentru recuperarea creanței sale în instanță. Conform art. 1270 C. civ., contractul reprezintă legea părților, iar, în baza acestui contract, cu toate că pârâta, conform art. 8 alin. (7), avea dreptul să conteste suma facturată, aceasta nu a uzat de respectivul drept, recunoscând în integralitate toate facturile emise acestuia de către recurentă.

Recurenta a susținut că prevederile art. 2545 alin. (1) C. civ. sunt aplicabile pârâtei, aceasta fiind, de fapt, decăzută din dreptul de a mai contesta factura de regularizare, deoarece nu a contestat-o în termen de 10 zile lucrătoare. Acest aspect, în mod corect și legal, a fost reținut de către prima instanță.

S-a mai arătat că pârâta a încălcat și prevederile art. 6 alin. (6) din Ordinul ANRE 30/2021, în sensul că recurenta nu a fost notificată cu privire la faptul că i s-a retras licența de furnizare a gazelor naturale.

Interpretarea faptului că nerespectarea termenului menționat la art. 8 alin. (1) din Ordinul ANRE nr. 16/2020 ar fi un termen de decădere, fiind aplicabile prevederile art. 2545 alin. (1) C. civ., nu poate fi primită, sens în care recurenta a menționat următoarele aspecte punctuale: nu este prevăzută expres sancțiunea decăderii, or, dat fiind consecințele acestei sancțiuni, caracterul decăderii ar trebui să reiasă neîndoielnic, astfel încât să fie predictibilă atât operatorului sistemului de distribuție a gazelor naturale, cât și utilizatorului sistemului de distribuție a gazelor naturale; există practică din care reiese că nerespectarea unui termen prevăzut de un Ordin ANRE (cum este și cel din speță privind emiterea unei facturi) ar putea eventual atrage un alt tip de răspundere, iar nu decăderea din dreptul însuși; a aprecia că se poate pierde și dreptul însuși, fiind incident și un alt tip de răspundere ar fi cu mult prea excesiv, în timp ce cantitățile respective ar rămâne nerecuperate, fiind afectat echilibrul între achiziția furnizorului prin SNT (sistemul național de transport) și cantitatea de gaze distribuită; există anumite neajunsuri de ordin operațional care împiedică o regularizare efectivă și totală în termenul de 20 de zile a lunii următoare încetării contractului. Aceste neajunsuri privesc de multe ori imposibilitatea citirii contoarelor într-un termen atât de scurt (20 de zile ale lunii următoare); adresa ANRE nr. x/12.04.2023, depusă de pârâtă la dosarul cauzei, nu atestă neîndoielnic caracterul de termen de decădere; este în curs de modificare o parte din legislație, precum și Metodologia în discuție (Ordin 16/2020) tocmai din pricina unei serii de dezavantaje și inechități pentru operatorii de distribuție; pornind de la prevederile art. 2.546 C. civ., recurenta a apreciat că este impropriu a interpreta ca un termen stabilit de un act normativ să fie un termen de decădere, în condițiile în care ridică dificultăți evidente în respectarea lui.

Recurenta a apreciat că susținerile anterior expuse ar trebui luate în considerare pentru dovedirea faptului că art. 8 alin. (1) din Ordinul nr. 16/2020 și art. 8 alin. (1) din Ordinul nr. 30/2021 nu prevăd vreun termen de decădere, nefiind aplicabile prevederile art. 2545 alin. (1) C. civ.

Pe de altă parte, recurenta a arătat că dreptul de a solicita plata facturilor emise, reprezintă un drept guvernat de prevederile de drept material cuprinse în C. civ. - art. 1516 C. civ., iar nu de prevederile procesuale din C. proc. civ.

Termenul de emitere a unei facturi constituie un termen procedural, respectiv un termen relativ, în caz de nerespectare a emiterii facturii în termen; acest aspect nu afectează valabilitatea actului făcut peste termen (și deci nu atrage decăderea, perimarea, putând cel mult constitui un motiv pentru o altă sancțiune, a cărei aplicare nu este în competența instanței.)

S-a mai arătat că imposibilitatea citirii contoarelor într-un termen rezonabil a generat diferențe de regularizare până în luna ianuarie 2022, aspect dovedit prin facturile de tarif de distribuție emise în lunile decembrie 2021, ianuarie 2022 și februarie 2022, facturi care au fost transmise pârâtei și recunoscute de către aceasta fără să fie contestate.

Diferențele au rezultat în urma regularizării facturilor aferente locurilor de consum ale clienților din portofoliul furnizorului pârâtului, pentru tariful de distribuție, citirea contoarelor efectuându-se odată la 3 luni/6 luni/1 lună, după caz.

În speță, termenul maxim prevăzut de Ordinul nr. 16/2020 nu este 20.12.2021, ci 20.02.2022 pentru că diferențe au fost până, inclusiv, în luna ianuarie 2022, abia atunci contractul nemaiproducând efecte juridice, deci încetând, toate efectele fiind în directă legătură și izvorând din perioada în care furnizorul a avut licența activă.

Recurenta a mai susținut că, nici intimata pârâtă, nici instanța de apel nu au putut menționa un text legal expres care să conducă la ideea că neemiterea facturii de regularizare, în termenul prevăzut la art. 8 alin. (1) din Ordinul ANRE nr. 16/2020 și nr. 30/2021, duce la decăderea operatorului sistemului de distribuție a gazelor naturale din dreptul de a mai emite factura de regularizare și de a-și recupera cantitatea de gaze naturale distribuite utilizatorului sistemului de distribuție a gazelor naturale, recurgând la o interpretare excesivă.

Prin aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta a susținut că, în mod injust, instanța de apel a considerat aplicabile prevederile art. 2545 alin. (1) C. civ., decăzând-o din dreptul de a recupera contravaloarea gazelor naturale consumate de către intimata-pârâtă în cuantum de 1.409.803,19 RON, instanța de apel nedând eficiență prevederilor art. 1270 și 1350 C. civ.

Recurenta a apreciat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, făcând referire la considerentele deciziei recurate (în mod explicit, la trei dintre paragrafele acesteia, al căror conținut a fost redat), recurenta a susținut următoarele: instanța de apel apreciază, pe de o parte, că este vorba despre un termen de decădere, dar, în același timp, precizează că părțile nu au înțeles să convină un termen mai lung decât cel reglementat, or, cele două susțineri nu sunt compatibile într-o logică-juridică corectă; în continuare, instanța de apel a apreciat că recurenta a avut o perioadă de timp suficientă pentru îndeplinirea obligațiilor, fără să analizeze acest aspect, fără să îl pună în discuția părților, venind în contradicție cu prevederile contractuale și cele legale (arătate mai sus) din care reiese că citirile se fac de către operatorul de distribuție la termene legale de 3 luni, 6 luni; instanța de apel a respins, parțial, cererea sa, a aplicat sancțiunea nerespectării termenului din art. 8 al Ordinului nr. 16/2020, fără să analizeze și să motiveze eventuala culpă, în sensul în care să cerceteze în ce măsură această nefacturare este cu adevărat imputabilă recurentei; instanța adoptă o "soluție" care este în contradicție cu noțiunea termenului de decădere de drept material, în condițiile în care acest termen nu este supus suspendării, întreruperii și nici instituției repunerii în termen, în același sens fiind și prevederile art. 2522 C. civ. și art. 2548 din același cod.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în sinteză, respingerea apărărilor intimatei și admiterea recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și în limitele controlului de legalitate, reține următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere: când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (pct. 5); când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (pct. 6); când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (pct. 8).

Dintru început, Înalta Curte observă că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, întrucât prin memoriul de recurs nu au fost dezvoltate critici în susținerea acestuia.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că și acesta a fost invocat formal, astfel că va fi înlăturat. În acest sens, se constată că recurenta nu argumentează nemotivarea hotărârii, din perspectiva unor chestiuni de nelegalitate, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei, ci, deși se face referire la art. 2522 C. civ. și art. 2548 din același cod, aduce în dezbatere aspecte vizând probele administrate și situația de fapt (ex: termenul privind îndeplinirea obligațiilor; modalitatea în care se fac citirile de către operatorul de distribuție; în ce măsură nefacturarea este cu adevărat imputabilă recurentei) prezentând opinii personale asupra noțiunii de termen de decădere, precum și raționamente care relevă doar nemulțumirea sa cu privire la neînsușirea de către instanța de apel a apărărilor formulate, fără să se evoce o contradicție de amploare, așa cum impune motivul de recurs la care se raportează și fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiului de casare invocat.

Procedând la examinarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că principala critică a recurentei-reclamante vizează, în esență, calificarea termenului prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, recurenta opinând că acest termen nu este unul de decădere, așa cum a reținut instanța de apel.

Cu titlu prelabil, în raport de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se cuvine a fi menționat că nu pot forma obiect de analiză în recurs susținerile recurentei-reclamante legate de data încetării contractului dintre părți, precum și cele referitoare la faptul că reclamanta nu a fost notificată cu privire la retragerea licenței pârâtei de furnizare a gazelor naturale, acestea fiind în mod evident critici de netemeinicie, care vizează probatoriul administrat și exprimă nemulțumirea recurentei-reclamante privind aprecierea acestuia.

Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 2545 alin. (1) din C. civ., "prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale", iar alin. (2) al aceluiași text legal dispune că "neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

Totodată, art. 2547 stabilește că "Dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție".

În speță, Înalta Curte constată că sunt incidente dispozițiile speciale din Ordinul ANRE nr. 16/05.02.2020 de aprobare a Metodologiei de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, act normativ intrat în vigoare la 07.02.2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/21.05.2021, așa cum au reținut, de altfel, ambele instanțe devolutive.

Având de lămurit natura termenului prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, Înalta Curte constată că potrivit acestui text legal "în situația în care contractul de distribuție încheiat de OD cu UR încetează în cursul anului gazier, regularizarea diferențelor determinate conform art. 4 alin. (1) lit. a) și b) se face până pe data de 20 ale lunii pentru luna/lunile anterioară(e) de livrare, respectiv pentru perioada cuprinsă de la începutul anului gazier până la încetarea contractului de distribuție".

De asemenea, conform art. II din Ordinul ANRE nr. 30/2021 "În situația expirării/suspendării/retragerii licenței de distribuție/furnizare a gazelor naturale a unui operator economic, acesta rămâne obligat la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, aferente perioadei în care acesta a avut contracte de distribuție a gazelor naturale în vigoare, inclusiv ulterior încetării acestor contracte, până la stingerea tuturor obligațiilor de plată".

Așadar, trebuie subliniat că, în cazul retragerii licenței de furnizare a gazelor naturale, operatorul economic este obligat la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în Metodologia de regularizare, aferente perioadei în care a avut contracte de distribuție în vigoare, dar și, ulterior încetării acestor contracte, până la stingerea tuturor obligațiilor de plată, așa cum se stabilește în mod expres în acest din urmă text legal.

Din întreaga reglementare a Metodologiei de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite rezultă că scopul normei este acela de regulariza diferențele dintre cantitatea de gaze naturale alocată și cantitatea distribuită și de a restabili echilibrul contractual.

În egală măsură, se observă că, potrivit prevederilor art. 17 din contractul de distribuție a gazelor naturale nr. 40/13.10.2020 încheiat între părți, încetarea contractului nu are niciun efect asupra obligațiilor contractuale născute în mod valabil pe parcursul derulării contractului, indiferent de momentul scadenței acestora, în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. II din Ordinul nr. 30/2021, iar art. 12 stabilește că neachitarea facturilor reprezentând contravaloarea facturilor de regularizare dă naștere la "majorări de întârziere".

În acest context, Înalta Curte reține că nu se poate accepta teza potrivit căreia termenul prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare este unul de decădere, care ar atrage sancțiunea decăderii reclamantei din dreptul de a-și valorifica creanța, constând în contravaloarea diferențelor dintre cantitățile de gaze naturale alocate și respectiv distribuite intimatei-pârâte, în perioada 01.10.2021-18.11.2021, având în vedere că dreptul de creanță al acesteia nu își are izvorul în facturile fiscale în discuție, ci acesta a luat naștere din contractul de distribuție a gazelor naturale nr. 40/13.10.2020, încheiat pe o durată determinată de la data de 13.10.2020 până la data de 12.10.2021, prelungit prin Actul adițional nr. x/11.10.2021 pe perioada 11.10.2021-12.10.2022.

În ceea ce privește cele reținute de instanța de apel, în sensul că răspunsul ANRE (în care se menționează faptul că termenul până la care intimata putea emite factura de regularizare în contextul retragerii licenței de furnizare a gazelor naturale la data de 19.11.2021 este 20.12.2021), reprezintă un răspuns clar, cu precizarea în concret a termenului incident disputei părților până la care facturile de tipul celor a căror analiză se efectuează în cauză se pot emite, raportat la starea de fapt care există în cauză, fără posibile interpretări și fără a se putea considera că poziția exprimată de autoritatea de reglementare în domeniu nu are relevanță în speța dedusă judecăți, Înalta Curte constată că cele consemnate în Adresa ANRE la care s-a făcut referire, nu pot avea aptitudinea de a institui, în mod neîndoielnic, termene de decădere, în condițiile în care nu pot fi calificate ca fiind dispoziții interpretative din partea emitentului actului, menite a clarifica sensului normei legale, documentul invocat neavând valențele unui act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat, așa cum impun prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Totodată, se reține că interpretarea oficială produce efecte pentru viitor, iar nu și pentru situații trecute, așa cum art. 9 alin. (2) C. civ. prevede în mod expres.

În plus, chiar dacă s-ar considera că emiterea facturii, ca fapt material, se încadrează în noțiunea de acte unilaterale, prevăzută de art. 2545 C. civ., sintagma "în mod neîndoielnic", din conținutul art. 2547 C. civ., presupune că trebuie să rezulte în mod clar intenția legiuitorului/emitentului de a reglementa condițiile/termenele de exercitare a dreptului de a pretinde contravaloarea diferențelor dintre cantitățile de gaze naturale alocate și respectiv distribuite, în perioada 01.10.2021-18.11.2021, sub sancțiunea pierderii dreptului subiectiv neexercitat înăuntrul termenului stabilit.

Caracterul neîndoielnic al unui termen de decădere trebuie să rezulte chiar din actul normativ care îl instituie, din modalitatea de redactare a normei și din scopul întregii reglementări.

Astfel, instanța de recurs apreciază că sintagma "în mod neîndoielnic" presupune că trebuie să rezulte în mod clar intenția legiuitorului pentru calificarea unui termen ca fiind de decădere, ceea ce implică înlăturarea oricărui dubiu că termenul în discuție este termen de decădere din exercițiul dreptului pentru recuperarea sumelor rezultate din diferențele dintre cantitățile de gaze alocate și cele distribuite. Or, din reglementarea art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare nu se poate deduce, în mod univoc, fără nicio îndoială rezonabilă că termenul pentru emiterea facturii este termen de decădere care poate atrage sancțiunea stingerii dreptului subiectiv de recuperare a sumelor rezultate din diferențele pozitive apărute, pe parcursul executării contractului dintre părți, între cantitățile de gaze alocate și cele distribuite. Caracterul neîndoielnic al unui termen de decădere trebuie să rezulte din actul normativ care îl instituie.

Împrejurarea că factura a fost sau nu emisă în termenele prevăzute de Ordinul nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, nu are nicio relevanță juridică, actul normativ nestabilind vreo sancțiune pentru nerespectarea acestor termene.

În contextul întregii reglementări, instituirea respectivelor termene prin Ordinul nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, poate să aibă ca unic scop o fluidizare a operațiilor economico-financiare și impunerea unei anumite discipline financiare în raporturile dintre părți, nelăsând exclusiv la latitudinea părții alegerea momentului la care va emite factura și va pretinde plata, ceea ce ar putea atrage și o prorogare abuzivă a momentului de curgere a termenului de prescripție.

Așa fiind, nu se poate deduce că termenul analizat este un termen de decădere. Aplicarea sancțiunii decăderii, constând în stingerea dreptului subiectiv, apare lipsită de temei legal, în condițiile în care din reglementarea termenului respectiv nu se poate deduce în mod neîndoielnic o atare calificare.

În raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, întrucât instanța de apel a calificat greșit termenul prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, ca fiind termen de decădere, cu aplicarea greșită a art. 2545 C. civ. și, totodată, fără a ține cont de prevederile art. II din Ordinul ANRE nr. 30/2021.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 340/A din 19 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2024.

Sursă