ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3213/2024

Ședința publică din data de 11 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea de Reglementare în Domeniul Energiei, Guvernul României și Ministerul Finanțelor, au solicitat:

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cu titlu de daune interese a sumei în cuantum de 1.463.000.000 RON reprezentând prejudiciul suferit de reclamante pe parcursul anului 2022, ca urmare a aplicării prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 27 din 18.03.2022 și ale Ordinului nr. 169/2018;

- în subsidiar, obligarea ANRE la emiterea unui Ordin prin care să fie recunoscut în tarif reclamantelor prețul de achiziția CPT, pentru anul 2022 și până la soluționarea prezentei cauze, realizându-se toate corecțiile și recalculările necesare;

- sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (2) și alin. (5) din O.U.G. nr. 27/2022;

- anularea prevederilor art. 116 alin. (1) și (2) și art. 94 din Ordinul ANRE nr. 169/2018, cu modificările și completările ulterioare, privind aprobarea Metodologiei de stabilire a tarifelor pentru serviciul de distribuire a energiei electrice;

- obligarea ANRE la emiterea unui Ordin de modificare a Ordinului ANRE 169/2018, în sensul: modificării modului de realizare a corecțiilor anuale ale consumului propriu tehnologic reglementat (CPT), astfel încât să permită recuperarea prețului real de achiziție a energiei suportat de către operatorii de distribuție pentru consumul propriu tehnologic, într-un termen care să asigure viabilitatea financiară a companiilor E - Distribuție și eliminării plafoanelor instituite pentru creșterea anuală a tarifelor specifice de distribuție, astfel încât veniturile reglementate ale operatorilor de distribuție să poată fi corectate și aliniate prețurilor reale de pe piața de energie electrică;

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata dobânzii legale penalizatoare aplicată la sumele de bani solicitate conform pct. I și calculate până la plata efectivă a daunelor solicitate;

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

La data de 30.06.2023, reclamantele au depus o completare a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin care au înțeles să invoce neconstituționalitatea art. III alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2022, din perspectiva perioadei de 5 ani pentru recuperarea costurilor cu CPT, care a preluat termenul instituit inițial de art. 14 alin. (5) din O.U.G. nr. 27/2022.

Prin încheierea de ședință din data de 29 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă cererea reclamantelor A., B. și C. de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (2) și alin. (5) din O.U.G. nr. 27/2022, respectiv art. III alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2022, din perspectiva perioadei de 5 ani pentru recuperarea costurilor cu CPT, care a preluat termenul instituit inițial de art. 14 alin. (5) din O.U.G. nr. 27/2022.

Reclamantele A., B. și C. au formulat recurs împotriva încheierii de mai sus, prin care au solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., admiterea acestuia, cu consecința, în principal, casării încheierii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reținerii cauzei spre rejudecare și sesizarea Curții Constituționale.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au susținut încălcarea de către prima instanță a principiilor privind dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și contradictorialității, reglementate de art. 6, 8, 13 și 14 C. proc. civ., iar prin acestea și al rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că presupusa inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate din cauza presupusei aprobări prin lege a ordonanțelor de urgență nu a fost invocată și nici pusă în discuția părților vreodată în timpul dezbaterilor, partea neavând posibilitate să formuleze apărări împotriva acestui motiv de respingere a cererii de sesizare a CCR.

Din perspectiva motivelor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au invocat încălcarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 și art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în primul rând au arătat că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 și art. 9 din Legea nr. 554/2004 prevăd posibilitatea formulării unor excepții de neconstituționalitate împotriva ordonanțelor fără a face niciun fel de distincție între ordonanțele aprobate/neaprobate încă prin lege și nu exclud posibilitatea formulării unei cereri împotriva ordonanțelor aprobate prin lege.

Sub acest aspect, au susținut că instanța de fond a adăugat pur și simplu un fine de primire neprevăzut de textul legal, pe cale de interpretare, încălcând principiul consacrat de art. 10 C. civ., potrivit căruia aplicarea sancțiunilor, fie ele procedurale sau de alte natură, nu este permisă decât în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, nefiind permisă aplicarea prin analogie a unor sancțiuni precum inadmisibilitatea.

În al doilea rând, au opinat că aprobarea prin lege sau modificarea în alt fel a situației juridice a ordonanței nu are nicio relevanță pentru admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, în condițiile în care Curtea Constituțională nu a stabilit nicio limitare privind admisibilitatea unei excepții de neconstituționalitate strict cu privire la ordonanțele "încă neaprobate" de Parlament, tocmai justificat de faptul că o aprobare nu are nicio influență asupra viciilor de neconstituționalitate ori asupra prejudiciilor produse, ci, dimpotrivă, a arătat în mod explicit că introducerea acțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv sesizarea obligatorie a Curții Constituționale cu privire la ordonanța de urgență prejudiciabilă este admisibilă oricând, nefiind condiționată de respectarea unui termen (Decizia CCR nr. 1257/2009, Decizia CCR nr. 402/2011).

Totodată, Curtea Constituțională (Decizia CCR nr. 55/2014) a arătat că, ulterior momentului aprobării prin lege, controlul de constituționalitate se va putea exercita inclusiv prevederilor ordonanței care sunt integrate în legea de aprobare, argumente susținute de practica consacrată a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 1788/2011), care a confirmat că admisibilitatea excepției de neconstituționalitate se păstrează inclusiv după aprobarea prin lege a ordonanțelor de urgență și de opiniile exprimate de autori reputați în domeniul dreptului administrativ.

Nu în ultimul rând, recurentele au mai subliniat faptul că în numeroase cauze identice, întemeiate pe prevederile art. 9 din Legea nr. 554/2004, inițiate de alți participanți la piața de energie electrică, în care se criticau chiar prevederile O.U.G. nr. 27/2022 și O.U.G. nr. 119/2022, instanțele de judecată au constatat în mod repetat admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate cu privire la aceste ordonanțe. Astfel, pe rolul Curții Constituționale au fost înregistrate peste 12 excepții de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile O.U.G. nr. 27/2022, iar 10 dintre acestea au fost admise de instanțele de judecată după momentul aprobării prin lege a ordonanței.

În subsidiar, recurentele au susținut că încheierea recurată încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, precum și ale art. 6 din C. civ. privind neretroactivitatea legii și a principiului tempus regit actum.

În acest context, au susținut că orice efect produs de legile de aprobare a O.U.G. nr. 27/2022 și O.U.G. nr. 119/2022, fie pe tărâm procesual, fie pe tărâm substanțial, nu se va putea produce decât pentru perioada ulterioară datelor la care aceste legi au intrat în vigoare. În schimb, toate efectele produse de dispozițiile O.U.G. nr. 27/2022 și O.U.G. nr. 119/2022 între data intrării lor în vigoare și până la data aprobării (și mai ales prejudiciile produse de aceasta în sarcina reclamantelor) nu vor putea fi schimbate sau influențate de adoptarea legilor de aprobare, acestea reprezentând consecința aplicării individuale a O.U.G. nr. 27/2022 și O.U.G. nr. 119/2022.

De altfel, chiar dacă efectul aprobării prin lege a ordonanței ar fi încetarea existenței ordonanței ca act juridic (într-o situație similară abrogării), controlul de constituționalitate va putea fi exercitat în continuare cu privire la O.U.G. nr. 27/2022 și O.U.G. nr. 119/2022, ca parte a fondului pasiv a legislației, inclusiv pentru perioada de dinainte de aprobarea lor prin lege, fiind astfel pe deplin îndeplinite cerințele de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate. În acest sens, au arătat că s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 766/2011, stabilind că are competența de a exercita controlul de constituționalitate inclusiv dispozițiile legale care nu mai fac parte din fondul activ al legislației, în sensul că ele au ieșit din vigoare, dar ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.

De asemenea, recurentele au mai arătat că interpretarea primei instanțe lipsește de efecte art. 29 din Legea nr. 47/1992 și implicit art. 9 din Legea nr. 554/2004, întrucât dacă s-ar accepta că aprobarea ordonanței ar atrage inadmisibilitatea cererii de sesizare a CCR (și implicit a acțiunii întemeiate pe art. 9 din Legea nr. 554/2004), o astfel de interpretare ar presupune de fapt imposibilitatea aplicării normelor legale, în condițiile în care aprobarea ordonanțelor de urgență se face într-o procedură urgentă, care nu trebuie să depășească 30 de zile pentru fiecare cameră a Parlamentului.

În acest context, în interpretarea logică și sistematică a prevederilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, cât și a art. 126 alin. (6) din Constituția României, se impune a fi avut în vedere faptul că, pe de o parte, legiuitorul constituant a stabilit dreptul persoanelor fizice și juridice de a solicita instanțelor de contencios administrativ reparații pentru prejudiciile cauzate de (toate) ordonanțele Guvernului, condiționat de admiterea excepției de neconstituționalitate, fără să distingă între ordonanțele aprobate sau cele care nu au fost aprobate de Parlament sau să introducă vreo limitare cu privire la momentul până la care un astfel de drept este exercitat, iar, pe de altă parte, același legiuitor constituant a stabilit că toate ordonanțele de urgență sunt supuse aprobării Parlamentului (alături de ordonanțele simple).

Prin urmare, au conchis recurentele că este evident că nici cererea de sesizare a CCR reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, nici acțiunea judiciară stabilită de art. 126 din Constituție și de art. 9 din Legea nr. 554/2004, nu sunt limitate la ordonanțele "încă neaprobate", neputând fi introduse astfel de limitări ale dreptului de acces la justiție pe cale de interpretare, împotriva prevederilor exprese ale Constituției.

Nu în ultimul rând, au opinat că încheierea recurată aduce atingere liberului acces la justiție, prima instanță încălcând prevederile art. 21 din Constituție, precum și art. 6 CEDO coroborat cu art. 3 C. proc. civ., întrucât, dacă s-ar accepta că aprobarea unei ordonanțe prin lege ar atrage inadmisibilitatea cererii de sesizare a CCR (și implicit a acțiunii întemeiate pe art. 9 din Legea nr. 554/2004), ar însemna că dreptul persoanelor vătămate prin ordonanțe de a introduce acțiunea respectivă ar fi complet restricționat prin intervenția Parlamentului. De altfel, au susținut că și în practica confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat în mod explicit că stabilirea caracterului inadmisibil al unei acțiuni întemeiate pe prevederile art. 9 din Legea nr. 554/2004, strict ca o consecință a aprobării prin lege a ordonanței de urgență pe care aceasta se întemeia, reprezintă o încălcare flagrantă a principiului liberului acces la justiție.

Intimații-pârâți Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și Ministerul Energiei au depus întâmpinare în dosarul instanței de recurs, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Excepția nulității recursului invocată de către intimata-pârâtă ANRE prin întâmpinare a fost respinsă, așa cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 20 mai 2015 s-a fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând legalitatea încheierii atacate, în ceea ce privește modul de soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (1) și (5) din O.U.G. nr. 27/2022 și a art. III din O.U.G. nr. 119/2022, prin prisma criticilor formulate și a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantele A., B. și C. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În cauză, în fața primei instanțe, recurentele-reclamante A., B. și C. au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (2) și (5) din Ordonanța de urgență nr. 27/2022, respectiv a art. III alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2022, din perspectiva perioadei de 5 ani pentru recuperarea costurilor cu CPT, care a preluat termenul instituit inițial de art. 14 alin. (5) din O.U.G. nr. 27/2022.

Prin încheierea atacată, prima instanță a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă, reținând că, obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie prevederile din ordonanțe de urgență, ca acte de reglementare primară în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care nu mai sunt în vigoare în prezent și nu mai sunt parte a fondului activ al legislației, având în vedere că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2022 a fost aprobată prin Legea nr. 206/2022, care a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 11.07.2022, intrând în vigoare în data de 14.07.2022, în timp ce Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2022 a fost aprobată prin Legea nr. 357/2022 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1198 din 13 decembrie 2022, în vigoare începând cu data de 16.12.2022. De asemenea, curtea de apel a reținut că relevantă sub acest aspect este jurisprudența Curții Constituționale astfel cum a fost redată în Decizia nr. 4/2017.

Recurentele au invocat faptul că, în motivarea încheierii, curtea de apel a respins cererea de sesizare a CCR în temeiul unui argument care nu a fost invocat de niciuna dintre părți și care nu a fost pus în discuție de către instanță. În opinia lor, procedând astfel, prima instanță a încălcat principiile contradictorialității, dreptul la apărare, dreptul părților la un proces echitabil și, implicit, rolul activ al judecătorului, respectiv dispozițiile art. 6, 8, 13 și 14 C. proc. civ. și art. 22 alin. (2) C. proc. civ. deoarece inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate a ordonanțelor de urgență nu a fost invocată și nici pusă în discuția părților vreodată în timpul dezbaterilor, partea neavând posibilitate să formuleze apărări împotriva acestui motiv de respingere a cererii de sesizare a CCR.

Critica este neîntemeiată. Astfel, din cuprinsul încheierii de ședință din 25.01.2024 rezultă că instanța a pus în discuție cererea de sesizare a Curții Constituționale. Aceasta înseamnă că a acordat cuvântul părților asupra condițiilor de admisibilitate a sesizării. Faptul că recurenta a înțeles acest aspect rezultă din concluziile formulate, în care se arată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Aceste condiții sunt cuprinse în art. 29 din lege iar una dintre ele condiționează sesizarea Curții Constituționale de faptul de a fi în vigoare al legii, ordonanței sau dispoziției din lege sau ordonanță considerate neconstituționale. Or, încheierea de ședință recurată analizează tocmai acest aspect.

Altfel spus, nu este necesar ca instanța să invoce expres inadmisibilitatea sesizării Curții Constituționale pentru neîndeplinirea uneia din condițiile legale de sesizare, atunci când în discuție sunt tocmai aceste condiții iar părțile au avut posibilitatea să pună concluzii asupra fiecăreia în parte. Motivul respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă reprezintă urmarea analizei de către curtea de apel a condițiilor de admisibilitate impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru declanșarea contenciosului constituțional, iar nu o cauză distinctă de inadmisibilitate, care ar fi trebuit pusă în discuție de instanță ca atare.

Pentru casarea unei hotărâri judecătorești în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 14 și art. 22 C. proc. civ. este necesar ca argumentul care sprijină soluția să antameze chestiuni de fapt sau de drept noi, să fie decisiv în justificarea soluției și să nu fi fost pus în discuția contradictorie a părților. Or, nu aceasta este situația în cauză.

Prin urmare, văzând că instanța de fond a respectat principiile procesului civil mai sus discutate, Înalta Curte costată că primul motiv de nelegalitate este nefondat.

Potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Aceste prevederi stabilesc condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, respectiv:

- excepția să fie invocată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial de una din părți, de instanță din oficiu sau de procuror;

- să aibă ca obiect o lege, ordonanță sau o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei;

- prevederea criticată să nu fi fost declarată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În discuție este cea de-a doua condiție, instanța de fond reținând că nu este îndeplinită deoarece cele două ordonanțe care conțin prevederile presupus contrare Constituției nu mai sunt în vigoare ca atare, deoarece au fost aprobate prin lege, motivându-și soluția în baza unei aprecieri făcute chiar de Curtea Constituțională în cuprinsul paragrafului 49 din Decizia nr. 4/2017. Deși exprimarea Curții de Apel București este inexactă (deoarece în cuprinsul paragrafului 49 din decizia Curții Constituționale nu rezultă că o ordonanță aprobată prin lege nu ar mai fi în vigoare ci doar că încetează să fie acte de sine stătătoare devenind, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege), soluția instanței este corectă deoarece potrivit jurisprudenței Curții Constituționale aprobarea prin lege a ordonanțelor simple sau de urgență ale Guvernului atrag inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate ce are ca obiect respectivele ordonanțe.

Astfel, în cuprinsul Deciziei CCR nr. 9 din 1996, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 108 din 28 mai 1996, se arată următoarele:

(...), rezultă că excepția de neconstituționalitate a unei ordonanțe poate fi invocată, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, numai cât timp ordonanța nu a fost aprobată prin lege. După legiferare, ridicarea unei asemenea excepții este inadmisibilă, întrucât privește un act care, între timp, și-a pierdut forța juridică inițială și specifică, urmare a transformării sale în lege. De aceea, după aprobarea ordonanței prin lege, exclusiv această lege ar putea face obiectul unui control de constituționalitate întrucât, după intrarea ei în vigoare, doar dispozițiile sale sunt aplicabile, chiar dacă, pentru economie de mijloace, legiuitorul, sub aspectul tehnicii legislative utilizate, face în mod expres trimitere la ordonanța aprobată" (sublinierea ÎCCJ).

Or, așa cum s-a arătat, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2022 a fost aprobată prin Legea nr. 206/2022, publicată în Monitorul Oficial la data de 11.07.2022, intrând în vigoare în data de 14.07.2022, în timp ce Ordonanța de urgență nr. 119/2022 a fost aprobată prin Legea nr. 357/2022 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1198 din 13 decembrie 2022, în vigoare începând cu data de 16.12.2022.

Așadar, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curții Constituționale (inclusiv al celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, în examenul admisibilității sesizărilor, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudențe constante și îndelungate a instanței constituționale în materia analizată, Înalta Curte reține că, odată cu aprobarea de către legiuitor, ordonanțele în discuție au preluat forța juridică a legii, nemaiputând face obiect al verificării constituționalității de sine stătător.

Așa fiind, în baza acestui considerent decisiv urmează a fi respinse argumentele recurentelor, ca neîntemeiate.

Nu se poate considera, așa cum se afirmă în cererea de recurs, că prin soluția instanței de fond reclamantele nu beneficiază de dreptul de acces la o instanță, de vreme ce în discuție este doar cererea de sesizare a Curții Constituționale în condițiile amintite. Or, dreptul de a cere sesizarea Curții Constituționale nu este un drept absolut, ci trebuie exercitat în condițiile legii.

În consecință, nefiind întrunită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curții Constituționale, Înalta Curte reține legalitatea încheierii recurate, în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentele-reclamante, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurentele-reclamante Rețele Electrice Dobrogea S.A. (fostă B..), Rețele Electrice Banat S.A. (fostă A.) și Rețele Electrice Muntenia S.A. (fostă C.) împotriva încheierii din data de 29 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a XI-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentele-reclamante Rețele Electrice Dobrogea S.A. (fostă B..), Rețele Electrice Banat S.A. (fostă A.) și Rețele Electrice Muntenia S.A. (fostă C.) împotriva încheierii din data de 29 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a XI-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 iunie 2024.