ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1601/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, inițial, la 28.09.2022, pe rolul Judecătoriei Satu Mare sub dosar cu nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 26.9021,25 RON, consum energie electrică și/sau taxe deconectare/reconectare și a sumei de 74.72 RON, penalități de întârziere.

În drept, a invocat: Noul C. proc. civ..[ - art. 150, alin. (1) și (2), art. 194 - 204, art. 223, alin. (3), art. 277, art. 453; Noul C. civ. - art. 1.270, art. 662, art. 1.516, art. 1.535; vechiul C. civ. - art. 969 și urm., art. 1.073; vechiul C. proc. civ..fiscală (O.G. nr. 92/2003) - art. 120, alin. (7); Noul C. proc. civ..fiscală (Legea 207/2015) – art. 174, alin. (5); vechiul Codul fiscal (Legea 571/2003) - art. 155, alin. (28); Noul Codul fiscal (Legea 227/2015) - art. 319 alin. (29); Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin Ordinul ANRE 235/2019; Ordinul A.N.R.E, nr. 88 din 2015 pentru aprobarea contractelor-cadru de furnizare a energiei electrice; Ordinul nr. 5 din 21 februarie 2003 privind modificarea contractelor-cadru de furnizare a energiei electrice; Vechea lege a energiei electrice nr. 13/2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 51 din 23/01/2007; Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 435/16 iulie 2012.

În urma declinării competenței de soluționare a cauzei, prin sentința civilă nr. 5635/21.11.2022 pronunțată de Judecătoria Satu Mare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Satu Mare sub același număr.

Prin sentința nr. 141/LP/24.05.2023, Tribunalul Satu Mare a admis excepția decăderii reclamantei din dreptul de a emite factura fiscală a cărei c/v reprezintă obiectul prezentului demers judiciar, excepție invocată de pârâtă.

A respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

A respins ca rămasă fără obiect excepția prescripției dreptului reclamantei de a emite factura fiscală a cărei c/v reprezintă obiectul prezentului demers judiciar, excepție invocată de pârâtă.

În temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ. a obligat reclamanta să plătească pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 2.380 RON, reprezentând c/v onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel A. S.A. solicitând admiterea lui, schimbarea ei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe a formulat apel incident intimata-pârâtă.

Prin decizia nr. 374/2023 - A din 29.11.2023, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul incident formulat de B. S.R.L..

Totodată, a admis apelul principal declarat de apelanta A. S.A., împotriva sentinței nr. 141/LP/24.05.2023, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a anulat-o în totalitate și rejudecând:

A respins excepția decăderii și a prescripției dreptului reclamantei de a emite factura fiscală.

A admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtei B. S.R.L..

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 269.021,25 RON cu titlu de debit principal și 74,72 RON cu titlu de penalități de întârziere.

A obligat pârâta intimată să plătească reclamantei apelante suma de 9.443,94 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și apel.

Împotriva deciziei nr. 374/2023 - A din 29.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate cu consecința respingerii apelului și menținerii sentinței primei instanțe.

În cuprinsul cererii formulate, recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să critice decizia atacată pentru nelegalitate, raportat la motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2545 alin. (1) C. civ. și art. 2515 C. civ.

Astfel, a arătat recurenta, în opinia Curții de Apel Oradea, sintagma "lege" din cuprinsul art. 2545 alin. (1) C. civ. se referă la actul normativ care emană de la puterea legislativă, Ordinul ANRE 234/2019 neintrând în această categorie, fiind un act administrativ cu caracter normativ.

Contrar acestei opinii, recurenta a apreciat că sintagma "lege" din cuprinsul dispozițiilor art. 2545 C. civ. se referă la noțiunea de lege în sens larg, aici intrând atât actul normativ care poartă denumirea de "lege", cât și celelalte acte normative, subordonate legii, din punct de vedere al forței obligatorii.

În susținerea acestei afirmații, recurenta-pârâtă are în vedere, pe de o parte, faptul că dispoziția legală supra citată nu face o asemenea distincție, iar, pe de altă parte, dacă legiuitorul a conferit subiecților de drept posibilitatea de a reglementa contractual termene de decădere, nu înțelege de ce asemenea termene nu pot fi reglementate și prin acte normative subordonate legii, cum este ordinul ANRE nr. 234/2019.

Nu în ultimul rând, în considerentele Deciziei nr. 45/19 septembrie 2022 a ICCJ, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1134 din 24 noiembrie 2022, prin care s-a pronunțat cu privire la natura termenului de 14 zile, reglementat de dispozițiile art. 161 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului sectorial/acordului-cadru din Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 394/2016, nici Înalta Curte nu face o asemenea distincție.

Pe cale de consecință, recurenta-pârâtă a apreciat că interpretarea instanței de apel cu privire la posibilitatea reglementării doar prin actul normativ care emană de la puterea legislativă, a termenelor de decădere, este una eronată.

Observând formularea dispozițiilor art. 17 din Ordin, normă cu caracter imperativ, care impune o anumită conduită, termenul de "maxim 42 de zile" nu poate fi interpretat ca fiind unul de recomandare. O astfel de interpretare ar fi în contradicție cu principiul securității raporturilor juridice, care nu permite aprecierea existenței/inexistenței unui raport juridic obligațional la latitudinea unui subiect de drept. Tocmai acesta este motivul pentru care Legea nr. 123/2012 a reglementat obligația furnizorului de emitere a facturii cu decontul final de lichidare. Acestei obligații, astfel cum în mod corect a reținut de instanța de apel, îi corespunde dreptul consumatorului de a cunoaște întinderea obligației de plată. Acest drept al consumatorului nu poate fi satisfăcut prin reglementarea unui termen de recomandare, consumatorul având dreptul la informarea corectă și într-un timp rezonabil cu privire la întinderea obligației de plată a contravalorii serviciilor prestate.

Având în vedere acest aspect, recurenta-pârâtă a apreciat că termenul de 42 de zile, reglementat de dispozițiile art. 17 din Ordinul ANRE nr. 234/2019 este unul de decădere, în acord cu opinia Tribunalului Satu Mare. Acest termen reglementează obligația de a întocmi factura cu decontul final și de a o comunica, clientului, într-un termen de maxim 42 de zile, calculat de la data schimbării efective a furnizorului.

Sancțiunea nerespectării termenului de decădere este împiedicarea săvârșirii actului unilateral, potrivit dispozițiilor art. 2545 alin. (2) C. civ.. Or, în condițiile în care furnizorul a emis factura cu decontul final după împlinirea termenului de decădere, aceasta nu poate produce niciun efect, neputând constitui temei pentru obligarea la plată a recurentei.

Intimata a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea susținerilor recurentei și menținerea deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată.

În ședința publică din 24 septembrie 2024, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, pentru considerentele reținute în practicaua prezentei hotărâri.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să critice decizia atacată pentru nelegalitate, raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2545 alin. (1) C. civ. și art. 2515 C. civ.

Sub aspect devolutiv, se constată că între părți a fost încheiat contractul de furnizare a energiei electrice nr. x, în temeiul căruia reclamanta s-a obligat să furnizeze energie electrică pârâtei, iar pârâta s-a obligat să achite reclamantei contravaloarea energiei electrice furnizate, conform facturilor fiscale emise de către reclamantă; pârâta a decis schimbarea furnizorului la data de 21 septembrie 2020, împrejurare față de care în data de 23 februarie 2021 a fost emisă de către reclamantă factura fiscală nr. x în valoare de 269.772,12 RON, perioada de facturare fiind 1.05.2020-20.09.2020.

În raport cu criticile recurentei, Înalta Curte are de lămurit dacă interpretarea instanței de apel cu privire la posibilitatea reglementării numai prin actul normativ care emană de la puterea legislativă a termenului de 42 de zile prevăzut de art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019 pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final de decădere/prescripție, este corectă, respectiv natura acestui termen.

Într-o primă critică recurenta susține, în esență, că interpretarea instanței de apel cu privire la posibilitatea reglementării numai prin actul normativ care emană de la puterea legislativă a termenelor de decădere, Ordinul ANRE 234/2019 neintrând în această categorie, este una eronată.

Se observă că, relativ la termenul de 42 de zile prevăzut de art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final, curtea de apel a constatat că, în speță, calificarea acestuia ca fiind unul de decădere, așa cum a reținut prima instanță, sau ca unul de prescripție, este greșită, atâta timp cât el nu este prevăzut de lege în sensul de act normativ adoptat de Parlament.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea restrictivă reținută de instanța de prim control judiciar, în condițiile în care textul art. 2545 alin. (1) din C. civ. nu face o asemenea distincție; de altfel, nici art. 2515 alin. (1) din C. civ. nu distinge sub acest aspect, referitor la termenele de prescripție.

Astfel, se reține că, potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final, "(1) Pe baza datelor de consum determinate conform prevederilor art. 13: a) FA emite factura cu decontul final de lichidare și o transmite clientului final în termen de maximum 42 de zile de la data schimbării efective a furnizorului"(...).

Conform art. 2545 alin. (1) din C. civ. prevede că: "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale.", iar dispozițiile art. 2515 C. civ. stabilesc regulile aplicabile prescripției extinctive.

În acest context, Înalta Curte reține că pentru a examina critica recurentei este necesar a se porni de la clarificarea sintagmei "prin lege", prevăzută în cuprinsul normei arătate.

Astfel, este adevărat că cele mai frecvente acte normative sunt legile, acestea ocupând un loc central în sistemul actelor normative.

Cu toate acestea, trebuie subliniat că sistemul actelor normative este compus din: legi; decrete; hotărâri de guvern; ordonanțe ale guvernului; regulamente și ordine ale ministerelor; etc.

În acest sens, Înalta Curte reține că, în mod obișnuit, termenul de lege este folosit în două accepțiuni: o accepțiune stricto sensu, prin care se desemnează actul juridic emis de Parlament, autoritate legiuitoare, potrivit normelor de procedură stabilite de Constituție și de regulamentele parlamentare și o accepțiune lato sensu, care exprimă orice act normativ, indiferent de autoritatea publică de la care emană, termenul de lege evocând ideea de obligativitate a normelor juridice.

Or, Ordinul ANRE nr. 234/2019 pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 17 din data de 13.01.2020, face parte din conceptul de lege lato sensu, sintagma "prin lege" din cuprinsul dispoziției legale menționate, nu poate fi privită ca referindu-se doar la actul normativ care emană de la puterea legislativă, așa cum a reținut instanța de apel.

În pofida acestor aspecte, critica, deși fondată, nu are aptitudinea de a schimba soluția în sensul dorit de recurentă.

Astfel, Înalta Curte constată că, în speță, recurenta-pârâtă este nemulțumită, dintr-un alt punct de vedere, de calificarea naturii termenului de 42 de zile prevăzut de art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final, recurenta opinând că acest termen este unul de decădere, așa cum a reținut în primă instanță, Tribunalul Satu Mare.

Înalta Curte reține că nu se poate accepta teza potrivit căreia termenul de 42 de zile prevăzut de art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final, este unul de decădere, care ar atrage sancțiunea decăderii reclamantei din dreptul de a-și valorifica creanța constând în contravaloarea consumului de energie electrică aferent perioadei în care între părți au fost stabilite raporturi contractuale, având în vedere că dreptul de creanță al acesteia nu își are izvorul în factura fiscală ce consemnează contravaloarea energiei electrice, ci acesta a luat naștere din contractul de furnizare a energiei electrice încheiat între părți, care a încetat la data de 21.09.2020.

În plus, chiar dacă s-ar considera că emiterea facturii, ca fapt material, se încadrează în noțiunea de acte unilaterale, prevăzută de art. 2545 C. civ., sintagma "în mod neîndoielnic", din conținutul art. 2547 C. civ., presupune că trebuie să rezulte în mod clar intenția emitentului de a reglementa condițiile/termenele de exercitare a dreptului de a pretinde contravaloarea consumului aferent perioadei 1.05.2020-20.09.2020, sub sancțiunea pierderii dreptului subiectiv neexercitat înăuntrul termenului stabilit.

Caracterul neîndoielnic al unui termen de decădere trebuie să rezulte chiar din actul normativ care îl instituie, din modalitatea de redactare a normei și din scopul întregii reglementări.

Or, din reglementarea art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final nu se poate deduce, în mod univoc, că termenul pentru emiterea facturii este un termen de decădere, care atrage sancțiunea stingerii dreptului subiectiv de recuperare a sumelor constând în contravaloarea consumului de energie electrică aferent perioadei 1.05.2020-20.09.2020. Caracterul neîndoielnic al unui termen de decădere trebuie să rezulte din chiar actul normativ care îl instituie.

Împrejurarea că factura a fost sau nu emisă în termenul prevăzut de art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final, nu are o relevanță juridică sub aspectul analizat, actul normativ nestabilind vreo sancțiune pentru nerespectarea acestui termen, prin emiterea facturii, relevându-se doar o situație contractuală.

Aplicarea sancțiunii decăderii, constând în stingerea dreptului subiectiv, apare lipsită de temei legal, în condițiile în care din reglementarea termenului respectiv nu se poate deduce în mod neîndoielnic o atare calificare.

În contextul acestei reglementări, instituirea respectivului termen poate să aibă ca unic scop o fluidizare a operațiilor economico-financiare și impunerea unei anumite discipline financiare în raporturile dintre părți, nelăsând exclusiv la latitudinea părții alegerea momentului la care va emite factura și va pretinde plata.

Așa cum a reținut și instanța de apel, obligația furnizorului de energie electrică de a emite factura de regularizare subzistă chiar dacă este depășit termenul amintit, instituirea unui termen având drept scop clarificarea raporturilor dintre părți și cunoașterea întinderii obligației de plată către fostul furnizor.

Văzând că recurenta susține, inclusiv, greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2515 C. civ., Înalta Curte reține că, în speța dedusă judecății, față de cele prezentate anterior, cu precădere în raport cu scopul pe care îl are termenul de 42 de zile supus dezbaterii, nu poate fi vorba nici de un termen de prescripție.

Deși art. 17 din Anexa la Ordinul ANRE nr. 234/2019, pentru aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică/gaze naturale de către clientul final prevede un termen de 42 de zile de la data schimbării efective a furnizorului, trebuie reamintit că nu se stabilește nicio sancțiune pentru nerespectarea acestui termen, astfel că el nu poate fi considerat nici termen de decădere și nici de prescripție, iar o eventuală încălcare a acestuia nu poate atrage nicio consecință.

Ca atare, într-o altă exprimare, în ceea ce privește natura termenului, se reține că acesta are caracterul unui termen relativ, de recomandare, iar pentru nerespectarea lui nu sunt prevăzute sancțiuni în cuprinsul actului normativ mai sus invocat. Acest termen este unul de recomandare stabilit tocmai pentru a sublinia necesitatea unei discipline financiare între părți, fără a putea însă împiedica antrenarea răspunderii contractuale a contractantului pentru neîndeplinirea obligațiilor izvorâte din convenție.

În considerarea celor ce preced și în limita criticilor formulate prin prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Totodată, va respinge și cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, observând că nu au fost administrate dovezi care să ateste efectuarea lor, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 374/2023 - A din 29.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2024.