ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3775/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 08 noiembrie 2019, sub numărul x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat să se constate nelegalitatea Ordinului nr. 177 din data de 13 august 2019 privind modificarea și completarea Regulamentului pentru acordarea autorizațiilor de înființare și a licențelor în sectorul gazelor naturale aprobat prin Ordinul Președintelui ANRE nr. 34/2013, publicat în Monitorul Oficial 686 din 20 august 2018, și, pe cale de consecință, să se dispună anularea acestuia.

Prin sentința civilă nr. 386 din 09 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 27 din Ordinul nr. 177/2019 ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 386 din 09 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, având în vedere că numai în situația parcurgerii în totalitate a tuturor etapelor de adoptare a Ordinului nr. 177/22019 se putea constata legalitatea acestuia, or, în opinia sa, niciuna dintre etape nu a fost respectată.

În primul rând, contrar dispozițiilor primei instanțe, apreciază că singurul organ abilitat să retragă o licență/autorizație este doar Comitetul de Reglementare al ANRE și nu Președintele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei Electrice, care doar aprobă decizia de retragere, iar în acest sens hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 160/2012 și ale art. 15 din Ordinul nr. 34/2013.

Recurenta-reclamantă a mai susținut și că, din lecturarea dispozițiilor art. 26 și 27 din Ordinul contestat, rezultă tratamentul discriminatoriu prin generarea unei situații de inechitabilitate între operatorii mici și cei puternici de pe piața gazieră pentru retragerea/suspendarea licențelor, instituind multă nepredictibilitate, un risc de reglementare uriaș pentru formele mici licențiate, fiind practic utilizat ca un potențial mecanism de "canibalizare" a acestora de către competitorii puternici din piață.

Totodată, a arătat că prin aplicarea Ordinului nr. 177/2019 se încalcă legislația europeană, precum și dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 45 și art. 53 din Constituția României, subliniind și existența unor discrepanțe a dispozițiilor, respectiv, dacă în varianta anterioară nu era reglementată posibilitatea retragerii unei autorizații/licențe, în varianta actuală există această prevedere, însă are o aplicabilitate restrânsă, respectiv, doar în privința operatorilor mici.

Recurenta-reclamantă consideră și că, din moment ce prin Ordinul nr. 177/2019 sunt prevăzute cazurile de retragere/suspendare a unei licențe/autorizații, era evident să fie reglementate și modalitățile/măsurile prin care se procedează în consecință, respectiv, prin care se retrage/suspendă o licență/autorizație. Or, deși sunt prevăzute cazurile de retragere/suspendare a unei autorizații/licențe, nu sunt reglementate modalitățile de retragere dar, în egală măsură, nici posibilitățile ca subscrisa să își recupereze investiția.

Referitor la dispozițiile Directivei CE nr. 73/2009, recurenta-reclamantă a arătat că, astfel cum a reținut și instanța de fond, toate Directivele UE reglementează doar modalitățile de acordare a unei licențe/autorizații nu și posibilitatea retragerii acestora, însă, din interpretarea dispozițiilor legale, per a contrario, rezultă că nereglementând modalitățile de retragere/suspendare a unei autorizații/licențe, revine în sarcina instanței de judecată să dispună dacă procedează în acest sens sau nu, obligația de notificare subzistând.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a învederat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 7 alin. (2) - (4) din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională, având în vedere lipsa unei motivări concrete, pertinente care să justifice reducerea termenului de consultare publică de la 30 zile calendaristice la 10 de zile, o astfel de reducere fiind permisă doar în cazuri de urgentă. Ba mai mult, deosebit de important este și faptul că deși pârâta a redus procesul de consultare publică la zece zile, în realitate au fost șapte, întrucât trei zile din cele zece au fost nelucrătoare, ba chiar și ultima zi în care se puteau trimite propuneri, sugestii sau opinii, respectiv, 27 iulie era o zi nelucrătoare, fiind astfel încălcate și dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., aplicabile în cauză. În acest context reiterând și faptul că i-a fost retrasă licența și că astfel vătămarea suferită a existat și subzistă.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că nu au fost avute în vedere prevederile art. 6 din Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 33/2007 privind modificarea și completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 și Legii gazelor nr. 351/2004, fiind evident, în opinia sa, faptul că pârâta trebuia să dispună convocarea Consiliului Consulativ și, pe cale de consecință, să dispună prezentarea actului normativ în vederea dezbaterii și evaluării impactului, cu minimum 5 zile înainte de ședința Comitetului de reglementare în ce se proceda la dezbaterea propunerii.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a mai considerat că dacă ar fi să se accepte interpretarea dată de prima instanță Directivei CE 2009/73 ar însemna că România face abstracție în totalitate de dreptul Uniunii Europene și că în analiza excesului de putere nu poate fi ignorată ideea că în raporturile de drept administrativ primează interesul public ce vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare precum și realizarea competențelor publice.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 octombrie 2020, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea Ordinului nr. 177 din data de 13 august 2019 privind modificarea și completarea Regulamentului pentru acordarea autorizațiilor de înființare și a licențelor în sectorul gazelor naturale aprobat prin Ordinul Președintelui ANRE nr. 34/2013, invocând, în esență, ca motive de nelegalitate caracterul discriminatoriu al prevederilor ordinului criticat, nepredictibilitatea reglementării, existența unui risc de reglementare uriaș pentru firmele mici licențiate, inegalitatea de tratament, încălcarea dispozițiilor privind consultarea publică și încălcarea dispozițiilor privind consultarea Consiliului Consultativ.

Prin Ordinul nr. 177/2019, emis de președintele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, privind modificarea și completarea Regulamentului pentru acordarea autorizațiilor de înființare și a licențelor în sectorul gazelor naturale, aprobat prin Ordinul președintelui Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 34/2013, s-a dispus modificarea și completarea Regulamentului.

Modificările aduse de Ordinul nr. 177/2019 contestat în cauză au vizat, în special, procedura de suspendare și de retragere a autorizațiilor de înființare și a licențelor în sectorul gazelor naturale și au următorul conținut:

"ART. 7^1

Licența de operare pentru conductele de alimentare din amonte aferente activității de producție a gazelor naturale se emite dacă producția de gaze naturale nu este utilizată exclusiv în procesele de producție a gazelor naturale."

"ART. 26

(1) În urma constatării de ANRE din oficiu ori la sesizarea unor terți sau la notificarea de către titular, ANRE aplică măsurile prevăzute la alin. (2) sau (3), după caz, în cazul imposibilității desfășurării activității, ca urmare a nerespectării obligațiilor legale incidente sectorului gazelor naturale, prevăzute în:

a) legislația primară;

b) condițiile asociate autorizației de înființare/licenței;

c) reglementările emise de ANRE;

d) regulamentele europene de directă aplicabilitate;

e) standarde și alte acte normative în vigoare în sectorul gazelor naturale sau impuse de cadrul normativ în vigoare.

(2) În cazul în care motivele nu sunt imputabile titularului de autorizație de înființare/licență, ANRE procedează după cum urmează:

a) dacă situația creată se poate remedia, acordă un termen de conformare de maximum 3 luni, sub sancțiunea suspendării autorizației de înființare/licenței;

b) dacă situația creată nu se poate remedia, retrage autorizația de înființare/licența.

(3) În cazul în care motivele sunt imputabile titularului de autorizație de înființare/licență, ANRE procedează după cum urmează:

a) dacă situația creată se poate remedia, suspendă autorizația de înființare/licența pe o perioadă de 60 de zile calendaristice în vederea remedierii situației create și conformării cu autorizația de înființare/licența; în acest sens titularul autorizației de înființare/licenței are obligația de a depune la ANRE, cu cel puțin 15 zile calendaristice anterior expirării termenului de suspendare, documentele care să ateste remedierea situației care a condus la suspendarea autorizației de înființare/licenței;

b) dacă situația creată nu se poate remedia, retrage autorizația de înființare/licența.

(4) În aplicarea dispozițiilor alin. (2) sau (3), în situația în care activitatea se desfășoară în baza unui contract de concesiune, ANRE transmite o notificare concedentului în acest sens.

(5) Suspendarea și retragerea autorizației de înființare/licenței se aprobă prin decizie a președintelui ANRE și se aplică de la data stabilită de ANRE în cuprinsul acesteia.

(6) În cazul încetării motivelor care au condus la suspendarea autorizației de înființare/licenței, ANRE emite o decizie de încetare a suspendării, care se aplică la data stabilită de ANRE în cuprinsul acesteia."

"ART. 27

(1) ANRE îi retrage titularului autorizația de înființare/licența în următoarele situații:

a) în situațiile prevăzute la art. 26;

b) în cazul falimentului titularului, stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă;

c) la cererea motivată a titularului; în situația în care activitatea se desfășoară în baza unui contract de concesiune sau asimilat sau a unui acord petrolier, ANRE are dreptul să retragă autorizația de înființare/licența numai după ce titularul prezintă acordul partenerului de contract;

d) la încetarea contractului de concesiune sau asimilat sau a acordului petrolier;

e) în cazul prezentării unor dovezi (ordine de restricționare sau de interzicere a activității, hotărâri judecătorești definitive etc.) emise de o autoritate publică, ce atestă că înființarea/operarea obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale sau a uneia ori a mai multora dintre componentele acestora pune în pericol sau dăunează grav persoanelor fizice, proprietății și/sau mediului înconjurător;

f) în cazul imposibilității desfășurării activității, ca urmare a nerespectării obligațiilor legale incidente sectorului gazelor naturale, constatate de ANRE din oficiu ori la sesizarea unor terți sau la notificarea de către titular.

(2) Titularul autorizației de înființare și/sau al licenței este obligat să notifice ANRE situațiile menționate la alin. (1) lit. b), d) și e), în termen de 5 zile lucrătoare de la apariția acestora.

(3) În situația radierii unui operator economic, decizia de acordare a autorizației de înființare/licenței își încetează de drept efectele."

Criticile recurentei-reclamante privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Înalta Curte amintește că legalitatea actului administrativ presupune ca actul să fie emis de autoritatea competentă în limitele competenței sale, în forma și cu respectarea procedurii prevăzute de lege, să fie conform cu Constituția, legile și actele normative în vigoare.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, art. 1 alin. (2), "Actele normative se inițiază, se elaborează, se adoptă și se aplică în conformitate cu prevederile Constituției României, republicată, cu dispozițiile prezentei legi, precum și cu principiile ordinii de drept.", iar principiul ierarhiei actelor normative prevăzut de art. 4 impune ca actele normative să se elaboreze în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte, iar cele date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului să se emită în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

În ceea ce privește ordinele cu caracter normativ, dispozițiile art. 77 prevăd că se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului, iar potrivit art. 78, ordinele trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora.

Așa cum a apreciat și instanța de fond, examinând conținutul normelor contestate prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară, respectiv art. 118 și art. 119 din Legea nr. 123/2012 în temeiul căreia au fost emise, conform principiului ierarhiei actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care presupune obligativitatea conformității acelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forță juridică superioară în executarea cărora se emit, instanța de control judiciar nu poate reține elemente de nelegalitate a normelor contestate.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, prevederile ordinului contestat nu sunt contradictorii celor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 160/2012 și ale art. 15 din Ordinul nr. 34/2013, care prevăd că suspendarea ori retragerea de licențe sau autorizații se dispune prin deciziile ANRE.

Instanța de control judiciar are în vedere că art. 118 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 prevede:

"(3) Procedura de acordare, modificare, suspendare și retragere a autorizațiilor și licențelor, termenele și condițiile de acordare se stabilesc prin regulamente elaborate de ANRE".

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 33/2007, introdus prin Legea nr. 160/2012, stabilește că "(…) (1) Ordinele, deciziile sau avizele ANRE cu privire la activitatea de reglementare se referă la:

a) acordarea/modificarea/suspendarea/refuzul ori retragerea de licențe sau autorizații".

Conform art. 15 din Ordinul ANRE nr. 34/2013:

"(1)Comitetul de reglementare al ANRE decide motivat acordarea, modificarea sau respingerea solicitării de acordare a autorizației de înființare/licenței, în termen de până la 30 de zile de la data depunerii documentației complete de către solicitant. (2) Acordarea, modificarea sau respingerea solicitării de acordare a autorizației de înființare/licenței se face prin decizie a președintelui ANRE".

Astfel, din interpretarea logico-juridică a acestor dispoziții legale, rezultă, pe de o parte, că atribuțiile comitetului de reglementare al ANRE se referă la solicitarea de acordare a autorizației de înființare/licenței și nu la suspendarea ori retragerea unei autorizații/licențe deja acordate, iar pe de altă parte, faptul că ordinul contestat stabilește competența Președintelui ANRE de a retrage o licență, nu contrazice dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 33/2007, care prevede că suspendarea ori retragerea de licențe sau autorizații se dispune prin deciziile ANRE.

De asemenea, așa cum în mod judicios a reținut instanța de fond, Înalta Curte are în vedere că și în reglementarea anterioară emiterii Ordinului nr. 177/2019, art. 26 alin. (3) din Ordinul nr. 34/2013 avea un conținut similar în sensul suspendării/retragerii autorizației/licenței tot prin decizie ANRE:

"(3) Suspendarea sau retragerea autorizației de înființare/licenței impune încetarea activității operatorului economic conform deciziei ANRE, începând cu data precizată în aceasta".

În acest context, instanța de recurs respinge ca nefondată și critica recurentei-reclamante potrivit căreia ordinul contestat ar cuprinde prevederi discriminatorii, în condițiile în care modificările aduse nu au o sferă de reglementare determinată, ci se aplică oricărei proceduri de suspendare și de retragere a autorizațiilor de înființare și a licențelor în sectorul gazelor naturale, indiferent de dimensiunea titularului acestora.

De altfel, instanța de recurs constată că recurenta-reclamantă nu aduce veritabile critici hotărârii pronunțate de instanța de fond sub acest aspect, întrucât nu se arată care este greșeala judecătorului fondului și doar se reiterează argumentele susținute și prin acțiune. Este adevărat că prevederile art. 16 alin. (1), ale art. 45 și ale art. 53 din Constituția României consacră principiul egalității în fața legii, liberul acces la o activitate economică, inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii și statuează cu privire la situațiile și condițiile în care drepturile și libertățile pot fi restrânse, dar recurenta-reclamantă nu arată care este dispoziția legală concretă, nou introdusă, care s-ar aplica discriminatoriu și nici modalitatea în care modificările aduse de ordinul contestat sunt mai favorabile competitorilor puternici de pe piață și ar conduce la dispariția titularilor mici de licențe.

Totodată, așa cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, și art. 26 din Ordinul nr. 34/2013, în varianta anterioară modificărilor aduse prin Ordinul nr. 177/2019, prevedea sancțiunea suspendării/retragerii autorizației de înființare/licenței de către ANRE atât din motive neimputabile titularului, cât și din motive imputabile, iar noua formă legiferată doar clarifică, tocmai pentru o mai mare predictibilitate și transparență, care sunt situațiile ce pot fi calificate drept nerespectare a obligațiilor legale incidente sectorului gazelor naturale, în timp ce art. 27 chiar restrânge cazurile în care ANRE îi retrage titularului autorizația de înființare/licența.

Referitor la împrejurarea că Ordinul nr. 177/2019 nu precizează care sunt măsurile de înlocuire a operatorului de transport, în cazul suspendării/retragerii licenței de operare, instanța de control judiciar reține că ordinul contestat nu face altceva decât să aducă modificări unei proceduri deja reglementate prin Ordinul nr. 34/2013. Prin urmare, în condițiile în care ordinul atacat nu instituie o altă procedură de suspendare/retragere a licenței și nu are un obiect de reglementare distinct de Ordinul nr. 34/2013, în mod corect a reținut instanța de fond că această critică este de fapt îndreptată împotriva Ordinului nr. 34/2013, care aprobă Regulamentul din 2013 pentru acordarea autorizațiilor de înființare și a licențelor în sectorul gazelor naturale, ordin ce nu a fost contestat în cauză, astfel că nu poate fi avută în vedere la soluționarea cauzei.

Pentru același raționament, din perspectiva legalității Ordinului nr. 177/2019, este lipsit de relevanță că acest act administrativ nu prevede obligația legală de a comunica Comisiei Europene motivele pentru care se retrage o autorizație sau o licență, astfel că va fi respinsă ca nefondată și această critică reiterată prin cererea de recurs.

Referitor la critica privitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (2) - (4) din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională, Înalta Curte reține că, deși proiectul Ordinului a fost publicat pe site-ul pârâtei la data de 18 iulie 2019, în vederea transmiterii de către operatorii economici interesați a observațiilor și propunerilor referitoare la proiectul de reglementare supus consultării publice, termenul pentru transmiterea observațiilor și propunerilor fiind 27 iulie 2019, proiectul de ordin a fost transmis B., în calitatea sa de platformă reprezentativă a companiilor care activează în sectorul de explorare și producție petrolieră din România.

Totodată, la data de 08 august 2019 intimta-pârâtă ANRE a organizat o ședință cu operatorii economici, pentru discutarea propunerilor și observațiilor transmise de operatorii economici cu privire la proiectul de ordin. Lista participanților a fost atașată referatului de aprobare . Referitor la invitația la dialog, aceasta a fost trimisă operatorilor care și-au manifestat interesul în acest sens, respectiv care au formulat propuneri, inclusiv B..

Instanța de control judiciar constată că în toată această perioadă, de la momentul publicării proiectului și până la momentul la care ordinul a fost adoptat, recurenta-reclamantă nu a depus observații și propuneri. Mai mult decât atât, deși aceasta reclamă termenul scurt de consultare publică, nu justifică în mod obiectiv această conduită, deși au existat alți operatori care au transmis observații în termenul acordat. În acest sens, se are în vedere și că, spre exemplu, B. a formulat o cerere de prelungire a perioadei de consultări publice, împreună cu o parte din propuneri, pe care le-a completat ulterior la data de 02 august 2019 .

Așadar, în condițiile în care anterior emiterii Ordinului contestat autoritatea pârâtă a adus la cunoștința publică proiectul actului administrativ, a dat posibilitatea operatorilor economici interesați să formuleze observații și a discutat cu aceștia propunerile și observațiile formulate, iar recurenta-reclamantă nu a formulat propuneri și observații nici în termenul de 10 zile, calendaristice conform dispozițiilor exprese ale art. 7 alin. (4) din Legea nr. 52/2003 și nici ulterior, fără a justifica în mod obiectiv această conduită, în mod corect a reținut prima instanță că aceasta nu poate fi vătămată de procedura de consultare a publicului derulată de pârâtă.

De altfel, în afară de contextul adoptării actului în discuție, instanța de recurs are în vedere că recurenta-reclamantă nu a invocat în realitate o vătămare concretă care i-a fost cauzată prin nerespectarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 24/2000.

În consecință, Înalta Curte constată nefondate criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică.

Criticile privind greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 33/2007 privind modificarea și completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 și Legii gazelor nr. 351/2004 sunt, de asemenea, nefondate.

Conform art. 6 alin. (3) și (4) din Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 33/2007 privind modificarea și completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 și Legii gazelor nr. 351/2004, "(3) Consiliul consultativ asigură armonizarea intereselor operatorilor economici din sectorul energiei electrice, termice și al gazelor naturale cu cele ale consumatorilor, evaluează impactul reglementărilor ANRE și face propuneri de îmbunătățire a acestora. (4) Consiliul consultativ este convocat de către președintele ANRE cel puțin o dată pe lună, de regulă înainte de ședințele Comitetului de reglementare, în vederea dezbaterii ordinii de zi a acestora".

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar reține, pe de o parte, că dispozițiile legale invocate de aceasta nu statuează consultarea ori convocarea Consiliul Consultativ drept procedură obligatorie prealabilă emiterii actelor de reglementare, iar pe de altă parte, termenul de 5 zile prevăzut de art. 10 din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului consultativ al ANRE, se referă la procedura de desfășurare a ședințelor Consiliului consultativ și instituie obligația de a se transmite membrilor Consiliului, cu 5 zile înainte de ședință, convocarea pentru participare la ședința Consiliului, împreună cu documentele prevăzute pentru dezbatere în ședința respectivă.

Or, în cauză, așa cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, nu a fost incidentă această ipoteză, respectiv nu a avut loc o ședință a Consiliului. Cu toate acestea, membrii Consiliului au primit proiectul de ordin și și-au expus punctul de vedere cu privire la proiectul ordinului de modificare a Ordinului nr. 34/2013, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse de intimata-pârâtă la dosar, astfel că impactul reglementării adoptate a fost evaluat inclusiv de membrii Consiliului consultativ, care au făcut și propuneri de îmbunătățire în acest sens.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs reține că, deși recurenta-reclamantă este nemulțumită de modul în care prima instanță a apreciat incidența prevederilor Directivei CE 2009/73 în cauză, nu a formulat critici concrete și în măsură să contrazică silogismul logico-juridic expus de judecătorul fondului.

Astfel, conform preambulului Directivei CE 2009/73:

(…)

"(60) Deoarece obiectivul prezentei directive, și anume crearea unei piețe interne a gazelor naturale pe deplin operațională, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de statele membre și, prin urmare, poate fi realizat mai bine la nivelul Comunității, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat în respectivul articol, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

(61) În temeiul Regulamentului (CE) nr. 715/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind condițiile de acces la rețea pentru transportul de gaze naturale(9), Comisia poate adopta linii directoare în scopul atingerii gradului necesar de armonizare. Aceste linii directoare, care sunt măsuri obligatorii de punere în aplicare, reprezintă și în privința anumitor dispoziții ale prezentei directive un instrument util care poate fi adaptat rapid atunci când este necesar.

(…)

(63) Comisia ar trebui, în special, să fie împuternicită, să adopte liniile directoare necesare pentru a se asigura un grad minim de armonizare necesar în vederea realizării obiectivului prezentei directive. Deoarece măsurile respective au un domeniu general de aplicare și sunt destinate să modifice elemente neesențiale ale prezentei directive prin completarea acesteia cu noi elemente neesențiale, acestea trebuie să se adopte în conformitate cu procedura de reglementare cu control prevăzută la articolul 5a din Decizia 1999/468/CE".

Potrivit art. 1 alin. (1) din Directiva CE 2009/73:

"Prezenta directivă stabilește norme comune privind transportul, distribuția, furnizarea și înmagazinarea gazelor naturale. Aceasta definește modalitățile de organizare și funcționare a sectorului gazelor naturale, de acces pe piață, precum și criteriile și procedurile aplicabile pentru acordarea de autorizații de transport, distribuție, furnizare și înmagazinare a gazelor naturale și exploatarea sistemelor".

Din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor anterior citate rezultă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, pe de o parte, că Directiva CE 2009/73 nici nu a avut în vedere procedura de retragere a licențelor, ci doar accesul pe piață, precum și criteriile și procedurile aplicabile pentru acordarea de autorizații de transport, distribuție, furnizare și înmagazinare a gazelor naturale și exploatarea sistemelor, iar pe de altă parte, că aceasta nu își propune să reglementeze exhaustiv piața gazelor naturale, ci doar trasarea unor linii directoare necesare pentru a se asigura un grad minim de armonizare în vederea realizării obiectivului directivei, marjă în care s-a încadrat și intimata-pârâtă în procesul de adoptare a ordinului contestat în cauză.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reține că Ordinul nr. 177/2019 a fost emis cu respectarea principiului ierarhiei actelor normative, fiind dat în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 123/2012 anterior citate, adică în executarea unei reglementări primare, a unui act normativ superior, în limitele marjei de apreciere conferite emitentului de legiuitor, neputând fi decelată o încălcare a ordinii de drept ori a dispozițiilor comunitare incidente în materie.

În consecință, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare a sentinței prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 386 din 09 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2022.