ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4502/2020

Ședința publică din data de 18 septembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. - SUCURSALA BUCUREȘTI a chemat în judecată pe pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 1 A FINANȚELOR PUBLICE și AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, solicitând instanței să dispună: anularea Deciziei de soluționare nr. 266968/10.08.2016, emise de A.F.P. Sector 1 privind soluționarea contestației formulată de A. și comunicată Sucursalei în data de 16.08.2016, prin care a fost respinsă contestația Sucursalei înregistrată la organele fiscale sub nr. x din data de 04.08.2016, îndreptată împotriva Deciziei de respingere a cererilor de dobânzi; anularea în tot a Deciziei de respingere a cererilor de dobânzi nr. x/01.07.2016 în ceea ce privește respingerea dreptului de a beneficia de dobânzi fiscale în cuantum de 4.918.788 Ron, aferente rambursării cu întârziere a T.V.A la care era îndreptățită Sucursala; anularea în tot a Deciziei de respingere de dobânzi nr. 14788/01.07.2016 în ceea ce privește respingerea dreptului de a beneficia de dobânzi fiscale în cuantum de 4.918.788 Ron, aferente rambursării cu întârziere a T.V.A. la care era îndreptățită Sucursala; recunoașterea dreptului Sucursalei la rambursarea sumei de 4.918.788 Ron și obligarea pârâtelor la rambursarea efectivă a sumei de 4.918.788 Ron către Sucursală; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate cu prezenta cauză.

Prin cererea precizatoare, înregistrată la dosar la data de 19.05.2017, reclamanta A. Sucursala București și-a modificat cadrul procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâte a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare la acțiunea inițială, precum și la precizarea cadrului procesual pasiv, prin care a invocat excepția lipsei calități procesuale pasive motivată de faptul că Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București este singurul organ fiscal care ar putea să stingă obligațiile fiscale conform dispozițiilor instanței, ca instituție care gestionează în prezent dosarul fiscal al S.C. A. S.R.L., precum și de împrejurarea că societatea reclamantă are în prezent calitatea de contribuabil mijlociu.

Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în numele Administrației Fiscale Sector 1 a formulat întâmpinare la acțiunea inițială, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

De asemenea, prin întâmpinarea la cererea modificatoare, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în nume propriu și în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă cu motivarea că actele administrativ fiscale contestate au fost emise de AFP Sector 1 și deci nu are calitate procesuală în cauză.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4367 din 15 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins excepțiile invocate, ca neîntemeiate, și a respins acțiunea formulată și modificată de reclamanta A. Sucursala București, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamanta A. - SUCURSALA BUCUREȘTI, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., în esență, susținând că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 70, 104 și 124 din vechiul Codul de procedură fiscală, și pct. 5, cap. II din Procedura de soluționare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare, aprobată prin OMFP nr. 263/2010

Pârâta DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI a formulat recurs incident, înregistrat la data de 27.04.2018, întemeiat, de asemenea, în drept, pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., în esență, invocând inexistența motivării în cazul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a DGAMC în cauză și considerând că sentința criticată cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a DGAMC a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța a procedat la greșita interpretare a dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004, și art. 36 din C. proc. civ., art. 30 alin. (1), coroborat cu art. 1 pct. 2 din Legea nr. 207/2015.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 21 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 18 septembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, urmând a fi admise, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Preliminar, Înalta Curte reține că, deși prin acțiunea introductivă, reclamanta a formulat critici punctuale împotriva deciziilor contestate și a motivelor pe care acestea au fost întemeiate, instanța de fond a omis să analizeze aceste critici.

În plus, din această perspectivă, instanța de fond a omis să analizeze și criticile formulate de reclamantă în privința nemotivării, în fapt și în drept, a actelor administrative contestate.

Procedând în această manieră, instanța a încălcat dreptul la apărare al reclamantei, omițând, practic, să analizeze și să furnizeze acesteia un răspuns cu privire la apărările formulate, împrejurare ce echivalează cu o necercetare efectivă a fondului cauzei, aspect de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 CEDO, ceea ce determină practic, pe de o parte, imposibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanța de recurs, iar, dintr-o altă perspectivă, ar priva părțile de exercitarea unei căi de atac prin soluționarea pretențiilor pe fond direct în recurs.

Jurisprudența instanței europene de contencios a drepturilor omului este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat pe deplin, decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le evalua pertinența.

Or, în virtutea dispozițiilor art. 21 din Constituție și art. 6 CEDO care consacră principiul dreptului la un proces echitabil, instanța era datoare să analizeze și să ofere un răspuns tuturor susținerilor în fapt și în drept ale reclamantei.

Judecătorul fondului nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de părți, cărora le-a cauzat în acest mod o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca o garanție a legalității și temeinicei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Mai mult, fiind învestită cu verificarea legalității și temeiniciei actelor administrative emise de pârâte, instanța de fond era datoare a aprecia asupra stării de fapt rezultată și din susținerile reclamantei, pe baza tuturor motivelor reținute în susținerea soluției date.

Instanța de fond, însă, și-a fundamentat soluția de respingere a acțiunii pe simplul raționament că, în ceea ce privește deconturile solicitate, organele fiscale au soluționat cererea societății reclamante cu respectarea prevederilor legale aplicabile, prin prezentarea doar a stării de fapt rezultate în dosar.

Instanța de recurs precizează că rezultatul deliberării trebuie să fie fundamentat pe stabilirea situației factuale rezultate din coroborarea și interpretarea tuturor efectelor și consecințelor juridice generate de probele administrate în cauză, la care, apoi, se aplică norma de drept material incidentă, aceasta reprezentând însăși esența actului jurisdicțional.

Din această perspectivă, prima instanță a deliberat practic prin folosirea nepermis de facilă a raționamentului per a contrario, doar pe situația de fapt, și fără a răspunde la cele invocate prin acțiune, deși avea la îndemână instrumente procedurale și mijloace de probă suficiente.

Prin urmare, era esențial ca instanța de fond să dea dezlegare, în fapt dar mai ales în drept, asupra criticilor esențiale relevate de reclamantă prin acțiunea introductivă, prin raportare la cadrul legal incident, toate acestea în cadrul unui veritabil și efectiv examen relativ datelor privitoare la deciziile a căror anulare a solicitat.

Pentru realizarea unei activități jurisdicționale efective și reale, care s-ar putea reduce la o operațiune în doi timpi, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept și deducerea efectului juridic, rezultatul deliberării primei instanțe ar fi trebuit să fie fundamentat pe stabilirea situației factuale rezultate din coroborarea și interpretarea tuturor efectelor și consecințelor juridice generate de probele administrate în cauză, la care, apoi, să fie aplică norma de drept material incidentă, aceasta reprezentând însăși esența actului jurisdicțional.

Neprocedând astfel, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în contextul în care controlul de legalitate a actelor administrative ce au format obiectul cauzei trebuia realizat prin raportare la criticile și apărările efective avansate de reclamantă, iar această împrejurare face practic imposibilă și exercitarea controlului judiciar în recurs.

Prin urmare, pentru realizarea unei activități jurisdicționale efective și reale, care s-ar putea reduce la o operațiune în doi timpi, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept și deducerea efectului juridic, judecătorul fondului avea obligația de a manifesta rol activ, pentru ca apoi să aplice cadrul legal incident, ceea ce nu a procedat, hotărârea astfel pronunțată fiind practic, nemotivată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei- reclamante sunt întemeiate, instanța de fond pronunțând o hotărâre nelegală, căreia îi lipsește motivarea și, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. e C. proc. civ.. este fondat.

Față de considerentele anterior expuse, constatând că nesoluționarea fondului, în conformitate cu litera și spiritul legii procesual civile, echivalează cu ipoteza reglementată de art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004 și având în vedere imperativul respectării principiului dublului grad de jurisdicție, Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., admiterea ambelor recursuri și casarea sentinței atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru o analizare unitară a cauzei.

Cu prilejul rejudecării procesului, se vor avea în vedere toate apărările părților, regăsite atât în cuprinsul pieselor probatorii existente deja în dosarul instanței de fond, cât și criticile regăsite în cuprinsul declarațiilor de recurs și întâmpinărilor formulate, inclusiv, din perspectiva jurisprudenței C.J.U.E. în materie, cât și în materie de dobânzi fiscale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. - SUCURSALA BUCUREȘTI și de recurenta- pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI împotriva sentinței civile nr. 4367 din 15 noiembrie 2017, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2020.