ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 437/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Activitatea de Inspecția Fiscală, suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/16.04.2020 (Anexa 1), emisă de pârâtă, pentru obligațiile fiscale în cuantum de 3.336.623 RON, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii privind anularea acestei decizii, cu consecința încetării oricărei forme de executare

Curtea de Apel Constanța, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 74 din 18 iunie 2020, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a suspendat executarea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale nr. F-CT 272/16.04.2020 până la pronunțarea instanței de fond, obligând pârâta la plata sumei de 20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - taxă de timbru, către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Activitatea de Inspecția Fiscală, solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat.

În motivarea căii de atac, recurenta a arătat că societatea intimată nu a făcut dovada îndeplinirii condiției cazului bine justitificat, susținerile acestei privind nelegalitatea actului administrativ fiscal neputând fi primite sub pretextul că se tinde la înfățișarea cazului bine justificat.

Potrivit recurentei, din conținutul cererii reclamantei rezultă, în mod evident, că aceasta nu numai că a antamat fondul cauzei, ci a intrat într-o adevărată polemică vizând legalitatea actelor administrative fiscale în cauză, situație ce nu poaîe fi analizată la acest moment, de instanța investită cu soluționarea cererii de suspendare .

Totodată, în raport cu cele rețunute de prima instanță cu referire la art. 130 din Codul de procedură fiscală, a arătat că organul fiscal a respectat prevederile legale referitoare la dreptul contribuabilului de a fi informat și ascultat și de a-și prezenta punctul de vedere cu privire la constatările inspecției fiscale, așa cum sunt prevăzute de art. 9 alin. (1) și art. 130 din Legea nr. 207/2015.

În opinia părții, în mod corect organele de inspecție fiscală au constatat că sumele de bani acordate de societate salariaților angajați pentru a lucra în străinătate, din punct de vedere fiscal, nu reprezintă indemnizații de delagare/detașare, în conformitate cu legislația fiscală din România și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, fiind drepturi salariale, în condițiile în care activitatea desfășurată în afara României pe durata misiunii temporare nu reprezintă delegare, pentru care angajatul primește o diurna zilnică în străinătate, lucrătorul temporar în prealabil nu a avut un loc de muncă la societatea care l-a angajat în România.

În ceea ce privește prevenirea unei pagube iminente apreciează că din actele dosarului nu rezultă pericolul care ar conduce la producerea unei astfel de pagube, susținerile reclamantei în acest sens neputând fi primite, având în vedere că nu i se poate aplica un tratament fiscal preferențial față de alți contribuabili.

Recurenta a precizat că suma stabilită suplimentar în cauză o reprezintă obligațiile datorate față de bugetul asigurărilor sociale, ca urmare a reîncadrării veniturilor obținute de angajați pentru munca desfășurată în celelalte state ale Uniunii Europene, făcând trimitere, totodată, la comportamentul fiscal al contribuabilului.

În concluzie, recurenta a susținut că implele afirmații neurmate de dovedirea unei situații care sa probeze cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube nu sunt de natură să conducă la suspendarea executării actului contestat.

Prin întâmpinare, intimate-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, se constată că este neîntemeiată, având în vedere că susținerile recurentei pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/16.04.2020 privind obligațiile fiscale stabilite în sarcina societății, în cuantum de 3.336.623 RON, reprezentând contribuții de asigurări sociale angajator, până la pronunțarea instanței de fond.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește cazul bine justificat acesta poate fi reținut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate, identificate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea și consistența dovezilor ce urmează a fi administrate în cadrul acțiunii în anularea actului, pentru că în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Înalta Curte reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În cauză, se reține că societatea a solicitat Agenției Naționale de Administrare Fiscală emiterea unei opinii prealabile referitoare la modul de încadrare al diurnei și la regimul fiscal aplicabil veniturilor salariaților ce desfășoară activitate dependentă în cadrul unui sediu permanent în Italia.

Prima instanță a apreciat că, în speță, subzistă o aparență de nelegalitate a actului administrative atacat, dată de împrejurarea că asupra impozitării respectivelor diurne reclamanta a beneficiat de o opinie prealabilă a organului fiscal care îi conferea aparența de legalitate a măsurilor pe care le-a aplicat și, totodată, Casa Județeană de Pensii Constanța a emis formularul A1 A1 pentru salariații detașați în cadrul prestării de servicii transnaționale care, în opinia organului fiscal, stabilește regulile aplicabile.

Or, organului fiscal îi revine sarcina, la momentul aplicării normei pentru determinarea obligației fiscale, să nu ajungă la interpretări arbitrare, fără să ia în considerare toate circumstanțele cazului, dar și să stabilească în mod clar de ce procedează la schimbarea regimului fiscal al unor sume de bani, dând astfel posbilitatea contribuabilului să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce îi revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

Din această perspectivă sunt relevante și prevederile art. 130 din Codul de procedură fiscal, care reglementează dreptul contribuabilului de a fi informat, la alin. (3) prevăzându-se exclusiv dreptul contribuabilului de a renunța la discuția finală.

Contrar susținerilor recurentei, se observă, potrivit Adresei nr. x/07.04.2020, faptul că nu s-a renunțat la discuția finală de către contribuabil, ci s-a solicitat amânarea acesteia, solicitare refuzată însă, cu motivarea că verificări anterioare au vizat aceeași problemă juridică, cunoscută astfel de către părți și asupra căreia și-au spus deja opinia.

În aceste condițiii, în mod apareant, au fost încălcate drepturi ale contribuabilului, din moment ce codul de procedură fiscală nu prevede excepții în sensul celei reținute de organul fiscal, obligația de informare existând indiferent de obiectul cercetării.

Așadar, chiar dacă nu se poate tranșa natura activității societății, în sensul de a se stabili dacă ne aflăm în prezența unei detașări transnaționale, supusă unui anumit regim fiscal, se observă însă inconsecvența organului fiscal determinată de dificultățile de interpretare a legii, ceea ce constituie un motiv suficient care să contureze existența unui caz bine jusitificat, cum corect a sesizat și judecătorul fondului.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, se reține că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

Or, având în vedere cuantumul creanței stabilite se apreciază că executarea deciziei atacate este de natură să-i producă societății intimate o pagubă dificil de reparat ca urmare a lipsirii de o sumă importantă de bani, perturbând funcționarea acesteia, iar diminuarea patrimoniului se va produce în baza unui act administrativ în privința legalității căruia există o îndoială serioasă, ceea ce se circumscrie unui prejudiciu material viitor și previzibil, în sensul dispozițiilor legale citate, așa încât și această condiție este îndeplinită.

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Activitatea de Inspecția Fiscală împotriva sentinței civile nr. 74 din 18 iunie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 ianuarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.