ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4277/2020

Ședința publică din data de 10 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 7.06.2017 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A., reprezentată de Sindicatul Șoferilor din RATB, a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Regia Autonomă de Transport București - RATB, B., C., D., E. Și F., solicitând:

- anularea hotărârii nr. 282/10.05.2017 emise de către paratul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării si, pe cale de consecința, obligarea paratului Consiliul National pentru Combaterea Discriminării să reanalizeze petiția și să emită o hotărâre prin care să constate săvârșirea de către Regia Autonoma de Transport București R.A. a faptelor de discriminare prevăzute de art. 7 lit. a), b) și f) din O.G. nr. 137/2000, sa dispună înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și să aplice sancțiunile corespunzătoare;

- obligarea paraților la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentința civilă nr. 4401 din 17 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate și reținerea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, a arătat că urmează să se stabilească, în baza înscrisurilor depuse la dosar, dacă au fost încălcate prevederile art. 7 din O.G. nr. 137/2000 în raport cu conținutul Directivei Consiliului 2000/43/CE/29.06.2000, ce nu a fost analizat de instanța de fond.

Totodată, a arătat că instanța de fond nu a analizat dacă faptele prezentate în petiție întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, astfel cum este prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

4.1 Intimatul-pârât Regia Autonomă de Transport București - RA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

4.2 Intimații-pârâți B., C., D., E. și F. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția nulității și excepția lipsei calității de reprezentant a Sindicatului Șoferilor din RATB, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

4.3 Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității, în subsidiar solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței civile ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimați, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea hotărârii nr. 282/10.05.2017 emise de către paratul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării și, pe cale de consecință, obligarea paratului Consiliul National pentru Combaterea Discriminării să reanalizeze petiția și să emită o hotărâre prin care să constate săvârșirea de către Regia Autonoma de Transport București R.A. a faptelor de discriminare prevăzute de art. 7 lit. a), b) și f) din O.G. nr. 137/2000, sa dispună înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și să aplice sancțiunile corespunzătoare.

În ceea ce privește motivul prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În ceea ce privește prima critică a recurentei, referitor la faptul că prima instanță nu a analizat încălcarea prevederilor art. 7 din O.G. nr. 137/2000 în raport cu conținutul Directivei Consiliului 2000/43/CE/29.06.2000, Înalta Curte constată că această susținere nu a fost invocată în fața instanței de fond, acest motiv neregăsindu-se în cuprinsul acțiunii.

Potrivit art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi.", iar potrivit art. 494 din același act normativ:

"Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.". Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 483 din C. proc. civ., potrivit cărora prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilității formulării unor pretenții noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare.

Formularea unei astfel de cereri contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum și principiului contradictorialității reglementat de art. 14 din același cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârâtă, neavând posibilitatea de a formula apărări și a administra probe față de pretențiile reclamantului.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în fața instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului cu respectarea condițiilor și termenelor prevăzute de C. proc. civ.. Atât timp cât reclamanta nu a îndeplinit rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu o pretenție distinctă de verificat în calea acțiunii judiciare, referitoare la încălcarea prevederilor art. 7 din O.G. nr. 137/2000 în raport cu conținutul Directivei Consiliului 2000/43/CE/29.06.2000, această critică de nelegalitate nu poate face nici obiectul cercetării în recurs.

În ceea ce privește a doua critică a recurentei, respectiv faptul că instanța de fond nu a analizat dacă faptele prezentate în petiție întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, astfel cum este prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte constată că instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a a ajuns la soluția din sentința recurată, aceasta respectând dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Instanța de fond a analizat faptele prezentate în petiție din perspectiva art. 2 din O.U.G. nr. 137/2000, respectiv motivele pentru care s-a apreciat că nu poate beneficia de promovare în grilă și a concluzionat că respectivele criterii sunt cele care au stat la baza acordării nivelului minim de salarizare, iar nu criteriul apartenenței la un sindicat nereprezentantiv și că în speță nu există nicio discriminare.

Astfel cum s-a statuat în paragraful 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Deși s-ar putea invoca ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanță pentru respingerea acțiunii ar fi succintă, Înalta Curte constată că aceast motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reținut.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. reprezentată de Sindicatul Șoferilor din RATB împotriva sentinței civile nr. 4401 din 17 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de A. reprezentată de Sindicatul Șoferilor din RATB împotriva sentinței civile nr. 4401 din 17 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 septembrie 2020.