ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4237/2020

Ședința publică din data de 9 septembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 12.10.2017 (dosar x/2017), respectiv 13.10.2017 (dosar x/2017) reclamantul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea următoarelor acte administrative: încheierea nr. 85/02.10.2017 emisă de Curtea de Conturi a României - Comisia de soluționare a contestațiilor și Decizia nr. 7/2017, întocmite în urma acțiunii de audit financiar public extern al contului de execuție pe anul 2016.

Prin sentința civilă nr. 1264 din 19 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a fost anulată în parte încheierea nr. 85/21.09.2017 emisă de pârâta Curtea de Conturi, a fost admisă în parte contestația formulată de M.A.D.R. și anulată în parte Decizia nr. 7/26.07.2017 a Curții de Conturi a României, respectiv în ceea ce privește măsura dispusă la pct. II.1 pentru înlăturarea abaterii consemnată la pct. 2 din decizie (Constatarea nr. 2 din Secțiunea V a Raportului de audit financiar din 07.07.2017, respectiv Constatarea nr. 2 din Secțiunea II a Procesului-verbal de constatare din 07.07.2017); s-a respins în rest acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1264 din 19 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs atât reclamantul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, cât și pârâta Curtea de Conturi a României, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1 Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și casarea în parte a sentinței atacate iar, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, reclamantul a invocat următoarele critici:

Instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 425 C. proc. civ. întrucât nu a arătat considerentele pentru care a înlăturat susținerile recurentului-reclamant limitându-se la preluarea necritică a argumentelor părții adverse.

Astfel, în cuprinsul sentinței recurate, judecătorul fondului nu a analizat criticile recurentului-reclamant vizând nerespectarea prevederilor legale care reglementează condițiile de formă ale procesului-verbal de constatare care a stat la baza emiterii deciziei contestate.

Referitor la măsura II.2 din decizia nr. 7/2017 a arătat că instanța de fond a ignorat procedura judiciară invocată de recurentul-reclamant, reținând în mod greșit că recurentul-reclamant poate recupera de la prepușii săi sumele plătite în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, de vreme ce lipsește unul dintre elementele esențiale ale răspunderii materiale, respectiv vinovăția.

În privința măsurii II.3 din decizia contestată a arătat că a fost dată cu depășirea atribuțiilor de către auditorii Curții de Conturi.

În opinia recurentului-reclamant, sumele plătite cu titlu de amendă din bugetul său în conturile ANAF constituie venituri ale bugetului de stat și nu se poate reține prejudicierea bugetului de stat, întrucât cele două instituții au aceeași sursă de finanțare.

Astfel, reținerea instanței potrivit căreia a fost efectuată o înregistrare eronată în contul de cheltuieli al exercițiului financiar prin utilizarea contului contabil 629- Alte cheltuieli autorizate prin dispoziții speciale - în loc de contul 700 -Finanțare de la bugetul de stat, - nu reprezintă temei juridic pentru a se aprecia crearea unei pagube în bugetul MADR.

3.2 Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și casarea în parte a sentinței atacate iar, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, pârâtul a formulat următoarele critici:

În mod greșit instanța de fond a considerat că sporul pentru activitatea de control preventiv acordat la două salariate are justificare legală, în condițiile în care, începând cu data de 1.01.2020 a intrat în vigoare un nou sistem de salarizare care nu mai prevedea acordarea unui astfel de spor.

În opinia recurentei-pârâte, stabilirea diferențiată a unor sporuri prevăzute de lege pentru activități desfășurate în aceleași condiții, contravine înseși normelor legale invocate deprima instanță ca fiind respectate pentru stabilirea nivelului sporului pentru persoanele, care exercită controlul financiar preventiv în cadrul M.A.D.R.

4.1 Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă ca neîntemeiat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

Prin întâmpinare, s-a invocat excepția lipsei de obiect, întrucât nu se mai justifică interesul în formularea și susținerea recursului, având în vedere că, potrivit raportului de follow up emis de pârâtă, măsura dispusă la pct. II.1 a fost integral implementată.

4.2 Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant ca nefondat și menținerea în parte a sentinței recurate în sensul menținerii ca temeinice și legale a măsurilor dispuse la pct. II.2 și II.3 din Decizia nr. 7/26.07.2017 și a încheierii nr. 85/02.10.2017.

Reiterând circumstanțele esențiale ale cauzei, recurenta-pârâtă a arătat în esență că actele administrative contestate au fost emise cu respectarea dispozițiile legale incidente în ceea ce privește măsura dispusă la pct. II.2, precum și în privința celei de la pct. 3 atât din perspectiva legalității actului de control, sub aspectul îndeplinirii condițiilor de formă, cât și a măsurilor dispuse.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 6 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 9 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei de interes a recursului declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

Demersul judiciar al recurentei-pârâte vizează reformarea sentinței recurate în ceea ce privește dezlegarea dată cererii de anulare a măsurii II.1 din decizia contestată.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, recursul declarat de Curtea de Conturi nu este lipsit de interes, întrucât aceasta urmărește să fie respinsă cererea de anulare a măsurii II.1 din cuprinsul deciziei nr. 7/2017.

Aducerea la îndeplinire a măsurii contestate nu lipsește de interes demersul judiciar, de vreme ce folosul practic urmărit de recurenta-pârâtă rezidă în casarea parțială a sentinței recurate cu consecința menținerii ca legală a măsurii II.1 dispusă prin decizia contestată.

Așa fiind, în condițiile în care recurenta-pârâtă este emitenta deciziei contestate, iar la judecata în primă instanță s-a dispus anularea uneia dintre măsurile dispuse, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă justifică interes în exercitarea căii de atac.

Pe fondul cauzei, examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârât Curtea de Conturi este fondat, iar recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale este nefondat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Recurentul-reclamant a investit instanța de contencios administrativ și fiscal pe calea prevăzută de art. 228 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 155/2014 cu o acțiune în anularea parțială a încheierii nr. 85/21.09.2017 emisă de Curtea de Conturi a României în ceea ce privește menținerea măsurilor dispuse la pct. II.1, II.2 și II.3 din decizia nr. 7/26.07.2017 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul III.

În fapt, recurentul-reclamant a fost supus unei misiuni de verificăre cu tema "Auditul financiar al contului de execuție pe anul 2016", verificarea finalizându-se cu încheierea procesului-verbal de constatare nr. x/7.07.2017 și Raportului de audit financiar înregistrat sub același număr.

Pentru valorificarea actelor de control, Curtea de Conturi a emis decizia nr. 7/26.07.2017 prin care s-a dispus în sarcina conducerii unității verificate o serie de măsuri, fiind contestate măsurile dispuse la pct. II.1, II.2, II.3 ale deciziei.

Soluționând cauza, curtea de apel a admis în parte acțiunea, anulând în parte actele administrative contestate, respectiv în ceea ce privește măsura II.1 referitoare la acordarea și plata nelegală a sporului pentru exercitarea activității de control financiar preventiv propriu pentru două salariate, fiind menținute celelalte două măsuri contestate.

Soluția instanței de fond este însușită doar parțial de instanța de control judiciar, în ceea ce privește dezlegarea dată cererii de anulare a măsurilor II.2 și II.3.

Efectuând propria evaluare a dispozițiilor legale incidente în cauză pentru a răspunde criticilor formulate în cele două memorii de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

6.1 Recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. constând în neexaminarea argumentelor recurentului-reclamant de către judecătorul fondului este nefondat, întrucât hotărârea recurată este motivată în conformitate cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ., motivarea nefiind o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, în sensul că trebuie să fie clară, concisă, concretă, în concordanță cu probele administrate.

Fără a fi necesar să se răspundă la fiecare argument din susținerile părților litigante, instanța poate proceda la gruparea argumentelor subsumate unei critici de nelegalitate, motivarea urmând să reliefeze raționamentul logico-juridic pentru care a fost adoptată soluția pronunțată, cu arătarea elementelor esențiale în vederea stabilirii adevărului în cauză. Contrar susținerilor recurentului-reclamant Înalta Curte reține că judecătorul fondului a analizat critica de nelegalitate constând în nerespectarea prevederilor pct. 79 din RODAS de către autoritatea de control în ceea ce privește încheierea procesului-verbal de constatare.

Astfel, din considerentele sentinței recurate rezultă că instanța de fond a realizat o examinare efectivă a susținerilor recurentului-reclamant, concluzionând în mod corect că procesul-verbal de constatare nr. x/7.07.2017 reprezintă o anexă a raportului de audit financiar încheiat în urma misiunii de verificare, nefiind identificat niciun viciu de nelegalitate al actelor contestate. În acest context se impune precizarea că procesul-verbal de constatare, așa cum a reținut și instanța de fond, nu are trăsăturile unui act administrativ chiar dacă emană de la o autoritate publică care acționează în regim de putere publică, scopul emiterii acestuia nefiind producerea de efecte juridice de sine stătătoare specifice dreptului administrativ, ci doar de constatare rezultate în urma misiunii de audit financiar. În cuprinsul acestui document deși se fac anumite constatări nu se stabilesc măsuri concrete de remediere în sarcina recurentului-reclamant sau sancțiuni în caz de neconformare ceea ce conduce la concluzia că acest document nu produce efecte juridice și pe cale de consecință nu poate face obiectul unei acțiuni în contenciosul administrativ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentului-reclamant au vizat aplicarea sau interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente celor două categorii de abateri reținute de autoritatea de audit.

Astfel, referitor la măsura de la pct. II.2 "Conducerea ministerului va dispune măsuri și va recupera pe toate căile legale, inclusiv de la persoanele vinovate, valoarea penalităților contractuale și a cheltuielilor de judecată, stabilite de instanțele de judecată și plătite de MADR conform hotărârile pronunțate în dosarul de soluționarea a litigiului cu S.C. A. S.R.L.. Sumele recuperate pentru repararea și înlăturarea integrală a abateri se vor vira la bugetul de stat - Termen de realizare: 31.12.2017", criticile recurentului-reclamant au vizat nerespectarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătorești pronunțate în cauza având ca obiect răspunderea contractuală prin care s-a statuat că recurentul-reclamant nu a avut o atitudine culpabilă în derularea contractelor supuse verificării.

Cu referire la această măsură, Înalta Curte constată că auditorii publici externi au reținut prelungirea nejustificată peste termenul de finalizare prevăzut prin contract a operațiunii de recepție pentru aplicația software specifice RICA, precum și deducerea din valoarea facturii transmise de furnizor a unor penalități de întârziere (252.165,38 RON), pretinse de minister pentru nerealizarea la termen a respectivei aplicații software, împrejurări care au generat înregistrarea unui litigiu între părțile contractante, soluționat de instanțele de judecată competente. S-a reținut că de către auditori că recepția aplicației informatice s-a efectuat cu o întârziere de 316 zile față de termenul de realizare prevăzut în contract, după o perioadă în care furnizorul a solicitat recurentului-reclamant să procedeze la recepția aplicației livrate și utilizate de minister pentru transmiterea datelor și informațiilor în sistemul Comisiei Europene, respectiv după deschiderea acțiunii în instanță prin care furnizorul a solicitat obligarea MADR la plata contravalorii aplicației software livrate.

Au constat auditorii, totodată, că în judecarea cauzei cu care a fost învestită, instanța de fond a concluzionat că deducerea este nelegală și a obligat MADR la plata sumei de 252.165,38 RON, precum și la plata unor penalități de întârziere calculate de la data scadenței facturii emise de furnizor și până la data plății efective pentru diferența menționată, iar valoarea penalităților de întârziere achitate de MADR, în executarea hotărârii instanțelor de judecată, a fost de 102.881,28 RON (calculate de la data scadenței de plată prevăzută în contract până la data efectuării plății), la care s-au adăugat cheltuieli de judecată în sumă de 3.126,23 RON.

Valoarea estimată a abaterii a fost indicată de auditorii publici externi la suma de 106.007,51 RON. (penalități contractuale la care MADR a fost obligat prin sentința instanței de fond și cheltuielile de judecată din fond). De asemenea, recursul declarat de MADR împotriva sentinței de fond a fost respins ca tardiv declarat cu obligarea MADR la plata unor cheltuieli de judecată în sumă de 3000 RON.

În acest context factual, critica recurentului-reclamant în sensul că nu are posibilitatea legală de a dispune recuperarea prejudiciului de la vreun funcționar public întrucât lipsește un element esențial al răspunderii nu poate fi primită, de vreme ce derularea contractului de furnizare supus verificării, respectiv contractul nr. x/27.06.2014, încheiat în urma unei proceduri de achiziție publică, s-a analizat prin funcționarii proprii a căror răspundere poate fi atrasă în condițiile art. 85 alin. (1) și următoarele din Legea nr. 188/1999.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, prin sentința civilă nr. 2609/20.04.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin respingerea recursului promovat de recurentul-reclamant din prezenta cauză ca tardiv declarat, s-a statuat că recurentul-reclamant și-a îndeplinit cu întârziere obligațiile contractuale, reținându-se culpa funcționarilor săi.

Așa fiind, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a constatat legalitatea măsurii dispuse în vederea recuperării prejudiciului de la persoanele vinovate, având în vedere obligația recurentului-reclamant, în calitate de instituție publică de a utiliza fondurile publice cu respectarea principiilor de eficiență, eficacitate și economicitate.

De altfel, din actele dosarului rezultă că recurentul-reclamant a efectuat o anchetă administrativă în urma căruia au fost sancționați disciplinar doi funcționari publici.

Împrejurarea că unul dintre ordinele de sancționare - Ordinul nr. 414/2017 a fost anulat prin sentința civilă nr. 4805/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 nu este de natură a afecta legalitatea măsurii contestate, întrucât răspunderea civilă a funcționarului public vinovat este supusă verificării instanței competente, în condițiile Legii nr. 188/1999, autoritatea de control neputând stabili vinovăția funcționarului din cadrul entității verificate.

În ceea ce privește critica vizând soluția instanței de fond în privința măsurii de la pct. II.3 "Conducerea Ministerului va dispune măsuri pentru recuperarea sumei plătită cu titlu de amendă ANAP în concordanță cu soluția definitivă a instanței de judecată, fie de la persoanele responsabile de producerea faptelor care au cauzat sancționarea contravențională, fie de la beneficiarul care a încasat această sumă cu titlu de amendă. Sumele recuperate, inclusiv valoarea accesoriilor, se vor vira la bugetul de stat. - Termen de realizare: 31.12.2017", Înalta Curte constată că este nefondată.

În fapt, la baza dispunerii acestei măsuri, auditorii publici externi au constatat înregistrarea eronată în contul de cheltuieli ale exercițiului financiar a sumei de 40.000 RON reprezentând jumătate din valoarea amenzii contravenționale aplicată de Agenția Națională pentru Achiziții Publice, ca urmare a constatării unor abateri de la legislația privind achizițiile publice care au condus la anularea unei proceduri de achiziție inițială a recurentului-reclamant.

Susținerile recurentului-reclamant în sensul inexistenței prejudiciului, dat fiind că beneficiarul sumei plătită cu titlu de amendă este bugetul de stat nu pot fi primite, întrucât prin săvârșirea și sancționarea faptei contravenționale s-a impus bugetului suportarea unei cheltuieli publice pentru plata amenzii contravenționale, cheltuieli care nu ar fi existat în absența faptei contravenționale.

De altfel, litigiul având ca obiect plângerea contravențională, formulată împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare contravențională a fost finalizat definitiv la data de 12.09.2017 în sensul respingerii apelului declarat de recurentul-reclamant, impunându-se continuarea demersurilor în vederea recuperării sumei achitate cu titlu de amendă contravențională de la persoanele care nu și-au îndeplinit corespunzător atribuțiile.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, recuperarea prejudiciului cauzat de persoanele vinovate se impune în raport de dispozițiile Legii nr. . 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, care stabilesc la art. 14 alin. (2) și (3):

"(2) Cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de autorizările conținute în legi speciale și în legile bugetare anuale; (3) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici nu poate fi angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială", iar art. 22 alin. (1) din aceeași lege prevede "(1) Ordonatorii de credite au obligația de a angaja și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale".

6.2. Recursul declarat de recurentul-pârât Curtea de Conturi

Criticile circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând soluția instanței de fond de anulare a măsurii dispuse la pct. II.1 sunt fondate.

În speță, auditorii publici externi au reținut stabilirea eronată a nivelului sporului de complexitate a muncii acordat unor persoane din cadrul Direcției Generale Buget Finanțe Fonduri Europene care exercită controlul financiar preventiv asupra actelor de gestiune a patrimoniului și fondurilor publice administrate/utilizate de MADR, prin aplicarea unui procent de 20% asupra salariul de bază în loc de majorarea salariului de bază cu 4 clase de salarizare succesive suplimentare așa cum se prevede la art. 20 alin. (4) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Au apreciat auditorii publici că din coroborarea prevederilor art. 20 alin. (4) din Legea nr. 284/2010 cu cele menționate la art. 10 alin. (5) din același act normativ, potrivit căruia "diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază", sporul salarial de care beneficiază persoana care exercită activitatea de control financiar preventiv reprezintă o sumă echivalentă cu 10% din salariul de bază al salariatului. Din verificările efectuate, auditorii publici au arătat că a rezultat că pentru trei din cele cinci persoane care au exercitat activitatea de control financiar preventiv sporul de complexitate a muncii a fost corect determinat, respectiv prin aplicarea unui procent de 10% asupra salariului de bază, iar pentru două persoane acesta a fost eronat determinat prin aplicarea unui procent de 20% asupra salariului de bază.

Instanța de fond a constatat nelegalitatea măsurii dispuse de auditorii publici externi reținând că cele două salariate au desfășurat activitatea de control financiar preventiv și anterior anului 2011, acesta fiind motivul pentru care drepturile lor salariale, în privința sporului în discuție au fost calculate fără a se mai acorda cele patru clase de salarizare suplimentare, fiind menținut cuantumul sporului acordat anterior.

Înalta Curte reține că dezlegarea dată de judecătorul fondului nu a ținut cont de împrejurarea că, începând cu data de 1.01.2010 a intrat în vigoare un nou sistem de salarizare (prin Legea-cadru nr. 330/2009), inclusiv în ceea ce privește majorarea salariului de bază pentru persoanele care exercită controlul financiar preventiv propriu, fapt care, impunea ca acest spor să se realizeze în condițiile și cuantumul prevăzut de noua legislație, iar de sporurile pe care le-au primit angajații din sectorul bugetar anterior acestei date aceștia puteau beneficia în continuare numai dacă erau prevăzute expres în legislația în vigoare începând cu data respectivă (01 ianuarie. 2010). Or, în ceea ce privește sporul pentru exercitarea activității de control financiar preventiv, noua legislație nu mai prevedea acordarea sporului în discuție.

Astfel, măsura dispusă de recurenta-pârâtă s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1, art. 10 și art. 20 alin. (4) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, dispoziții legale cu caracter imperativ, care nu pot fi modificate de ordonatorul de credite, în condițiile respectării disciplinei financiare.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 284/2010 "(2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariate ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân exclusiv cele prevăzute în prezenta lege".

Art. 10 alin. (5) din același act normativ statuează că "Diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcție, indemnizația lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienților de ierarhizare aferenți claselor de salarizare", iar potrivit art. 20 (4) "Pentru persoanele care exercită activitatea de control financiar preventiv, pe perioada de exercitare a acesteia, salariul de bază deținut se majorează cu 4 clase de salarizare succesive suplimentare."

Prin urmare, în raport de dispozițiile legale sus menționate, începând cu data de 1.01.2010, acordarea sporului de complexitate trebuia să se realizeze în condițiile și cuantumul prevăzut de noua legislație.

Susținerile entității verificate în sensul că acordarea sporului în discuție s-a realizat în condițiile Ordinului nr. 103/2014 nu pot conduce la o altă concluzie întrucât respectivul ordin conține prevederi contrare cadrului general reglementat de Legea nr. 284/2010, iar invocarea unor acte normative de rang inferior legii de salarizare unitară nu poate constitui temei legal de stabilire și menținere a nivelului sporului acordat în cazul a doi salariați din totalul de 5 persoane care au exercitat activități de control financiar preventiv.

Mai mult, ordinul invocat de recurentul-reclamant contravine principiilor generale reglementate de art. 3 lit. b) și c) din Legea nr. 284/2010, respectiv "supremația legii în sensul că drepturile de natură salariată, se stabilesc, numai prin norme juridice, de forța legii" și "echitate și coerență, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru munca de valoare egală, pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar".

Așa fiind, stabilirea diferențiată a sporului de complexitate a muncii (sporul pentru exercitarea activității de control financiar preventiv) pentru activități desfășurate în același condiții contravine dispozițiilor legale în materie de salarizare a personalului plătit din fondurile publice, impunându-se menținerea actului de control sub acest aspect.

Pentru considerentele arătate, găsind întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi, Înalta Curte în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ. va admite recursul declarat, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge în rest cererea de chemare în judecată.

Reținând caracterul nefondat al criticilor formulate de recurenta-reclamantă, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes a recursului declarat de pârâta Curtea de Conturi invocată de recurentul-reclamant.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi împotriva sentinței nr. 1264 din 19 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge în totalitate acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței nr. 1264 din 19 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 septembrie 2020.