ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4211/2020

Ședința publică din data de 9 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 10 aprilie 2015, pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/30.03.2015, întocmit de pârâtă și să se constate că reclamanta nu se află în stare de incompatibilitate începând cu data de 20.03.2013.

1.2. Prin sentința civilă nr. 284 din 25 iunie 2015, Tribunalul Giurgiu, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 13 iulie 2015.

Prin sentința civilă nr. 2688 din 28 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2688 din 28 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat că, la data de 30.05.2013, a fost aleasă în funcția de Vicepreședinte al B. a C. și, în aceeași zi, la cererea sa, s-a autosuspendat din această funcție, în virtutea căreia nu a îndeplinit niciun act material, astfel încât apreciază că nu subzistă o stare de incompatibilitate. Chiar dacă autosuspendarea nu ar fi intervenit în aceeași zi, recurenta a susținut că ar fi avut la dispoziție un termen de 10 zile pentru a rezolva starea de incompatibilitate care s-ar fi ivit.

Cât privește starea de incompatibilitate referitoare la faptul că, la data de 20.03.2013, a fost aleasă în funcția de Președinte al D. din cadrul C., reclamanta a arătat că, similar situației anterior expuse, s-a autosuspendat din această funcție, astfel încât nu s-a ivit incompatibilitatea.

În mod similar, a arătat reclamanta, s-a întâmplat și cu privire la funcția de Vicepreședinte al Biroului Permanent Județean din cadrul Consiliului Județean al E. a C., în care a fost aleasă la data de 25.09.2012, dată la care s-a și autosuspendat.

Recurenta-reclamantă a susținut că dispozițiile art. 257 alin. (4) din Legea nr. 1/2011 stabilesc ca interdicție pentru directorii din unitățile de învățământ preuniversitar, ocuparea funcției de președinte sau vicepreședinte în cadrul unui partid politic, la nivel local, județean sau național, textul de lege nefăcând mențiune referitoare la funcția de Preșdinte al E. din cadrul C.. Prin urmare, a aprecia că această funcție este incompatibilă cu cea de director al Colegiului Național Ion Maiorescu Girugiu înseamnă a adăuga la lege.

A învederat recurenta că, potrivit dispozițiilor din Capitolele II, III și VI pct. 2 din Statutul C., organizația de femei a C. nu face parte din organizațiile teritoriale ale C., ci din structurile interne ale partidului. Incompatibilitatea reglementată de art. 257 alin. (4) din Legea nr. 1/2011 nu vizează funcții de conducere din structura internă a partidului, ci doar funcțiile de conducere ale partidului la nivel local, județean sau național, considerente care au fost avute în vedere și în cuprinsul Ordonanței emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19.11.2016, în dosarul nr. x/2015.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că prima instanță nu a avut în vedere Decizia nr. 8/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că "profesorul din învățământul preuniversitar de stat are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen..". Instanța de fond ar fi trebuit să dea eficiență dispozițiilor art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora destituirea funcționarului public se dispune dacă a intervenit un motiv de incompatibilitate, iar acesta nu a acționat pentru încetarea acestei situații în termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate, or, în speță, reclamanta s-a autosuspendat din funcție chiar în ziua în care a fost aleasă.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă nu a indicat cazul de casare pe care se întemeiază recursul, criticile dezvoltate se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Motivele de nelegalitate formulate de reclamantă privesc, în esență, greșita interpretare și aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 257 alin. (4) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora:

"Directorul și directorul adjunct din unitățile de învățământ preuniversitar nu pot avea, pe perioada exercitării mandatului, funcția de președinte sau vicepreședinte în cadrul unui partid politic, la nivel local, județean sau național."

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că, deși recursul formulat de reclamantă se referă la starea de incompatibilitate generată de ocuparea funcțiilor de Vicepreședinte al Biroului Permanent Județean din cadrul Consiliului Județean al E. a C., Vicepreședinte al B. a C. și Președinte al D. din cadrul C., prin raportul de evaluare contestat nu s-a reținut starea de incompatibilitate decât în raport de această din urmă funcție, în care reclamanta a fost aleasă la data de 20.03.2013. Atât acțiunea în anulare, cât și sentința recurată au ca obiect doar starea de incompatibilitate generată de deținerea simultană a funcției de director al Colegiului Național Ion Maiorescu Girugiu și a celei de Președinte al D. din cadrul C., motiv pentru care argumentele din recurs referitoare la celelalte funcții politice de conducere în care a fost aleasă reclamanta sunt străine de obiectul cauzei.

Un prim set de critici privește înțelesul sintagmei funcției de "președinte sau vicepreședinte în cadrul unui partid politic, la nivel local, județean sau național", recurenta-reclamantă apreciind că prin aceasta se înțelege, raportat la Statutul C., doar funcția de conducere exercitată la nivelul organizațiilor teritoriale sau la nivel național, iar nu și a celei din cadrul structurilor interne, precum D. a C., în care a fost aleasă reclamanta.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, reținând că textul de lege anterior citat nu cuprinde distincțiile pe care le susține reclamanta, ci se raportează la orice funcție de președinte/vicepreședinte din cadrul organizației politice, conform principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Împrejurarea că partidul politic din care face parte reclamanta a înțeles să adopte o formă de organizare cuprinzând și structuri aparținând unor categorii de persoane (femei, tineri, pensionari) nu înseamnă că funcția de conducere a acestor structuri este exclusă de la interdicția reglementată de art. 257 alin. (4) din Legea nr. 1/2011. Intenția legiuitorului la edictarea normei a fost aceea a preîntâmpina interferențele dintre funcția de conducere politică și funcția de conducere din învățământ, or funcția de președinte al E. nu poate fi considerată a se afla în afara sferei politice, ci reprezintă, incontestabil, o funcție de conducere politică.

De asemenea, trimiterea din textul de lege la funcțiile de conducere ale partidului la nivel local, județean sau național nu poate fi interpretată ca referindu-se strict la organizațiile teritoriale reglementate de capitolul III din Statutul C., atât timp cât și structurile aparținând unor categorii de persoane, reglementate de capitolul VI din același statut, sunt înființate tot prin raportare la criteriul teritorial. Astfel, art. 196 din Statut prevede că "Structurile interne ale C. își pot constitui organizații proprii în cadrul organizațiilor C. de la toate nivelurile.". Cel mai bun exemplu în acest sens este chiar funcția în care a fost aleasă reclamanta, respectiv aceea de Președinte al D. constituită la nivelul municipiului Giurgiu.

Nu pot fi avute în vedere nici dispozițiile ordonanței de clasare emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19.11.2016, în dosarul nr. x/2015, întrucât acest dosar penal a vizat verificarea indiciilor privind existența infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar verificarea existenței stării de incompatibilitate, din perspectivă administrativă, în raport de prevederile textului de lege interdictiv (art. 257 alin. (4) din Legea nr. 1/2011) revine instanței de contencios administrativ.

În concluzie, Înalta Curte constată că interdicția cumulului de funcții, reglementată de art. 257 alin. (4) din Legea nr. 1/2011, privește și funcția de președinte al E. din cadrul partidului politic, în care reclamanta a fost aleasă în timp ce avea și calitatea de director al unei unități de învățământ, contextul faptic astfel expus relevând starea de incompatibilitate în care s-a aflat reclamanta.

În ceea ce privește autosuspendarea din funcția de conducere politică, recurenta-reclamantă a susținut că aceasta a intervenit în aceeași zi în care a fost aleasă și că nu a realizat vreun act material în exercitarea acestei funcții.

În prim rând, chiar dacă s-ar considera că, prin autosuspendare, au încetat efectele incompatibilității, Înalta Curte reține că situația de incompatibilitate a intervenit și a operat prin simpla deținere a cumulului de funcții, subzistând pe perioada dintre momentul alegerii ca președinte al D. și momentul autosuspendării.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că instanța de fond a realizat o analiză amplă a efectelor autosuspendării, arătând că această împrejurare nu a fost adusă la cunoștința publicului (presă, membri de partid), atât reclamanta, cât și partidul din care face parte menținând imaginea publică a acesteia, de președinte al D..

Aceste considerente nu au fost criticate în recurs de către reclamantă, care s-a limitat la a susține inexistența unui act material în exercitarea funcției. Or, pentru existența incidentului de integritate este suficientă deținerea simultană a funcțiilor incompatibile, conform art. 257 alin. (4) din Legea nr. 1/2011, iar nu întocmirea/emiterea unor acte juridice sau a unor acte materiale cu semnificația exercitării efective a funcției politice.

Totodată, Înalta Curte constată că, raportat la acțiunile recurentei ulterioare depunerii cererii de autosuspendare și la omisiunea încunoștințării publicului despre această împrejurare (astfel cum au fost descrise în ultima pagină a sentinței recurate și nu vor mai fi reluate în cuprinsul prezentei decizii), actul suspendării a fost unul formal și nu poate înlătura situația de incompatibilitate ivită prin alegerea reclamantei în funcția politică de conducere.

Este de subliniat și că art. 257 alin. (4) din Legea nr. 1/2011 nu prevede posibilitatea suspendării, într-un anumit termen, din funcția politică de conducere obținută în timpul exercitării funcției de director/director adjunct al unității de învățământ, pentru a preîntâmpina incompatibilitatea. Totodată, suspendarea reclamantei din funcția de conducere încredințată de partidul politic, formulată în temeiul art. 28 și art. 29 din Statutul C., nu înlătură incidentul de integritate, dreptul la autosuspendare din partid vizând situația în care persoana care ocupă o funcție de conducere în cadrul partidului obține o funcție publică incompatibilă, iar nu invers.

Referitor la incidența soluției pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 8/2017, care a stabilit că "profesorul din învățământul preuniversitar de stat are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen..", instanța de recurs constată că dezlegările Înaltei Curți au relevanță cu privire la calitatea de funcționari publici a cadrelor didactice din perspectivă penală, raportat la definițiile pe care C. pen. le cuprinde cu privire la funcționarii pasibili de răspundere penală în cazul anumitor infracțiuni.

Pe de altă parte, recurenta a invocat această decizie în sprijinul ideii că, încadrându-se în categoria funcționailor publici, beneficia de un termen de 10 zile pentru a rezolva starea de incompatibilitate, situație care a fost tranșată prin depunerea cererii de autosuspendare. Or, Înalta Curte a arătat anterior că autosuspendarea nu produce efectele invocate de reclamantă cu privire la starea de incompatibilitate, astfel încât încadrarea sau nu în categoria funcționarilor publici nu reprezintă relevanță în analiza de legalitate a sentinței recurate și, pe cale de consecință, nici a raportului de evaluare contestat.

Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că toate criticile de nelegalitate expuse de reclamantă sunt nefondate și nu pot conduce la reformarea sentinței recurate, fiind legală concluzia primei instanțe, de menținere a raportului de evaluare contestat, prin care s-a constatat starea de incompatibilitate în care s-a aflat recurenta-reclamantă, prin deținerea simultană a funcției de director al Colegiului Național Ion Maiorescu Giurgiu și a celei de Președinte al D. din cadrul C..

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2688 din 28 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 septembrie 2020.