ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4030/2020

Ședința publică din data de 30 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 06.04.2016 pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate - Autoritatea de Management POS CCE și Agenția pentru Dezvoltare Regională Centru:

- anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 2718/24.02.2016 emise de Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate AM POS CCE, cu consecința anulării următoarelor acte subsecvente: Procesul-verbal de constatare nr. x/18.11.2015 emis de Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate AM POS CCE, prin care s-a stabilit în sarcina societății o creanță bugetară în suma de 212.169,60 RON; Procesul-verbal de constatare nr. x/20.08.2015 emis de același pârât; Adresa nr. x/25.08.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 286.784 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/25.08.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 33.632,02 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/25.08.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 90.206,56 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/9.11.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 177.044 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/30.12.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 46.052,94 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/30.12.2015 emisă de ADR Centru referitoare la Cererea de rambursare aferentă cererii de plată nr. x; Adresa nr. x/15.02.2016 emisă de ADR Centru referitoare la Cererea de rambursare aferentă cererii de plată nr. x; Adresa nr. x/2.12.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a reținut de la plată suma de 8.033,42 RON din Cererea de rambursare nr. x și Adresa nr. x/26.4.2016 emisă de ADR Centru prin care s-a respins parțial cererea de rambursare nr. x;

- obligarea pârâților la restituirea sumelor reținute prin adresele arătate mai sus (în cuantum total de 641.752,94 RON);

- anularea Procesului-verbal nr. x/25.02.2016 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei, o creanță bugetară în suma de 19.392 RON.

- obligarea pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 120 din 24 octombrie 2016, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția pentru Dezvoltare Regională Centru; a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea Procesului-verbal nr. x/25.2.2016; a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate - Autoritatea de Management POSCCE, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Agenția pentru Dezvoltare Regională Centru, ca neîntemeiată, în ceea ce privește petitele având ca obiect anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 2718/24.2.2016, a Proceselor-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/18.11.2015 și nr. y/20.8.2015 emise de pârâtul de rând 1, și a actelor subsecvente privind refuzul parțial de plată provenind de la pârâta de rând 2, precum și obligarea la restituirea sumelor reținute, și ca inadmisibilă, în ceea ce privește cererea de anulare a Procesului-verbal nr. x/25.2.2016.

Împotriva sentinței nr. 120 din 24 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș , secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea în tot a acțiunii.

În motivarea recursului arată, în esență, că dezlegarea dată de către instanța de fond excepției inadmisibilității în privința anulării procesului-verbal nr. x/25.02.2016 este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, având în vedere că la data introducerii acțiunii în contencios administrativ formulase contestația administrativă împotriva acestui proces-verbal, însă contestația nu era soluționată.

Critică interpretarea instanței în sensul că doar decizia de soluționare a contestației poate fi atacată în contencios administrativ, apreciind că o asemenea interpretare ar conduce la concluzia că organul administrativ chemat să soluționeze contestația îi poate îngrădi accesul la justiție prin amânarea soluționării respectivei contestații administrative.

Susține că instanța de fond a ignorat faptul că potrivit art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, autoritatea administrativă trebuia să soluționeze contestația în termen de 30 de zile, termen pe care nu l-a respectat. În acest sens, invocă faptul că prin Decizia nr. 956/2012, Curtea Constituțională, analizând excepția de neconstituționalitate a unui text legal similar prevăzut în Legea nr. 263/2010 privind pensiile, a statuat că existența oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională și care ar putea să nege accesul liber la justiție, încalcă în mod flagrant prevederile art. 21 alin. (1) - (3) din Constituție și că, într-o asemenea situație, instanțele nu ar putea respinge ca prematură ori inadmisibilă acțiunea, ci ar trebui să procedeze la soluționarea acesteia pe fond.

Consideră că, prin admiterea excepției inadmisibilității, instanța i-a îngrădit accesul la justiție printr-o interpretare literală și restrictivă a dispozițiilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, interpretare care nu este în acord cu normele constituționale.

Arată că prin Decizia nr. 22053/18.04.2017 s-a admis în parte contestația administrativă, organul fiscal recunoscând că diferența de curs valutar este de doar 13.574 RON.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța a intepretat greșit dispozițiile art. 34 din O.U.G. nr. 66/2011 și ale art. 10 alin. (5) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 875/2011, invocate ca motiv de nelegalitate a Procesului-verbal nr. x/20.08.2015.

Astfel, susține că acest proces-verbal este lovit de nulitate întrucât: a fost comunicat către ADR Centru, și nu către recurentă, în data de 8.09.2015, deși a fost emis în data de 20.08.2015, iar art. 34 alin. (2)-(4) din O.U.G. nr. 66/2011 impune comunicarea acestuia către debitor în termen de 3 zile lucrătoare de la întocmire. Precizează că procesul-verbal i-a fost comunicat abia la data de 17.09.2015, prin fax, deși art. 10 alin. (5) din Normele metodologice impun comunicarea actului prin: a) scrisoare recomandată cu confirmare de primire; b) remitere; c) afișaj public la sediul debitorului; d) publicarea pe site-ul oficial sau la sediul autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene.

Mai arată că, deși instanța a reținut aceste aspecte, a considerat că pentru a atrage sancțiunea nulității actului se impunea ca aceasta să probeze un prejudiciu, o vătămare, ceea ce nu s-a probat în cauză.

Referitor la acest aspect, precizează că instanța nu a argumentat cu privire la natura imperativă a normelor care reglementează comunicarea actului.

Arată că a contestat administrativ acest proces-verbal, iar pârâta în loc să soluționeze contestația a emis un nou proces-verbal rectificativ, cu nr. x/18.11.2015, care diferă de primul proces-verbal doar sub aspectul cuantumului creanței bugetare, acesta fiind elementul care a fost rectificat.

Consideră că prin comunicarea greșită a primului proces-verbal i s-a produs o vătămare.

A treia critică vizează faptul că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011 în aprecierea legalității Procesului-verbal rectificativ nr. x/18.11.2015.

Astfel, arată că procesul-verbal rectificativ a fost emis cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011, având în vedere că verificarea recurentei a început în iunie 2015 (suspiciunea de neregulă este datată 16.06.2015) și s-a finalizat cu procesul-verbal nr. x/20.08.2015, iar procesul-verbal rectificativ a fost emis în data de 18.11.2015, după împlinirea termenului de 90 de zile. Susține că această critică nu a fost contrazisă de către pârâtă sau de către instanța de fond.

Critică susținerea instanței de fond conform căreia, fiind vorba de un proces-verbal rectificativ, acestuia nu i se aplică termenul de 90 de zile, fiind exceptat de la aplicarea prevederilor art. 21 alin. (1)-(16) și ale art. 58 și 59 din O.U.G. nr. 66/2011, deși respectivul termen este prevăzut de art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011, care nu este vizat de excepție.

Subliniază faptul că actul pe care instanța l-a apreciat ca producător de efecte juridice este procesul-verbal din 20.08.2015, însă pârâta a apreciat contrariul, soluționând contestația împotriva procesului-verbal rectificativ, deși acesta din urmă este un nou act administrativ, care trebuie sa respecte aceleași rigori de procedură ca și procesul-verbal inițial, cu atât mai mult cu cât cuantumul creanței este diferit. Arată că termenul de 90 de zile este unul imperativ, iar depășirea acestuia este sancționată cu nulitatea absolută.

O altă critică se referă la faptul că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la legalitatea proceselor-verbale nr. x/20.08.2015, y/18.11.2015 și 2886/25.02.2016.

Referitor la acest aspect, arată că aceste procese-verbale nu cuprind poziția exprimată de structura de control competentă, ca urmare a aplicării prevederilor alin. (14) și (15) ale art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011, iar instanța a respins această critică pe motiv că art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 nu impune decât menționarea punctului de vedere al debitorului.

Consideră că art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 cuprinde o normă imperativă și că acesta prevede obligativitatea motivării în fapt și în drept a măsurilor dispuse prin Nota de constatare, instanța supremă reținând în alte cauze că motivarea actelor administrative reprezintă o condiție de valabilitate a acestora.

Invocă faptul că în acest mod i-a fost încălcat dreptul la apărare.

O ultimă critică se referă la faptul că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 6 din Legea nr. 346/2004 atunci când a analizat pe fond conținutul neregulii identificate de pârâtă prin Procesele-verbale nr. x/20.08.2015 și y/18.11.2015.

Recurenta-reclamantă susține că structura de control a reținut, în urma verificării bilanțurilor contabile la 31.12.2012 și 31.12.2013 că numărul mediu de angajați era de 55, ceea ce determina la data semnării contractului de finanțare, potrivit Legii nr. 346/2004, încadrarea sa în categoria întreprinderilor mijlocii, ceea ce ar fi atras eligibilitatea sa pentru a beneficia de un ajutor de stat de 60%, și nu de 70%. Prin urmare, s-a aplicat o reducere cu 10% a finanțării nerambursabile, constatându-se pentru sumele plătite o creanță bugetară în cuantum de 212.169,60 RON, iar pe de altă parte, i s-a reținut din fiecare cerere de plată echivalentul reducerii cu 10% a finanțării.

Susține că potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, datele utilizate pentru calculul numărului mediu anual de salariați, cifra de afaceri netă anuală și activele totale sunt cele raportate în situațiile financiare aferente exercițiului financiar precedent, aprobate de adunarea generală a acționarilor sau asociaților. Or, situația financiară aferentă anului 2013 a fost aprobată de adunarea generală a asociaților la data de 31.03.2014, fiind înregistrată la organul fiscal în data de 28.04.2014, ulterior semnării contractului de finanțare (28.02.2014). Astfel, apreciază că situația financiară aferentă anului 2013 nu putea și nu trebuia luată în calcul la stabilirea numărului mediu de angajați la momentul semnării contractului de finanțare.

Critică interpretarea instanței cu privire la acest aspect, recurenta-reclamantă susținând că nicio normă legală nu stabilește ca moment de referință data încheierii exercițiului financiar ca fiind data finalizării anului calendaristic.

4.1. Intimata-pârâtă Agenția pentru Dezvoltare Regională Centru (ADR Centru) a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, apreciind că instanța de fond a făcut o corectă și legală aplicare a textelor de lege incidente.

4.2. Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant legal al Ministerului Fondurilor Europene a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate - Autoritatea de Management POS CCE și Agenția pentru Dezvoltare Regională Centru:

- anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 2718/24.02.2016 emise de Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate AM POS CCE, cu consecința anulării actelor subsecvente constând în: Procesul-verbal de constatare nr. x/18.11.2015 emis de Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate AM POS CCE; Procesul-verbal de constatare nr. x/20.08.2015 emis de același pârât; Adresa nr. x/25.08.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 286.784 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/25.08.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 33.632,02 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/25.08.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 90.206,56 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/9.11.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 177.044 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/30.12.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 46.052,94 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/30.12.2015 emisă de ADR Centru referitoare la Cererea de rambursare aferentă cererii de plată nr. x; Adresa nr. x/15.02.2016 emisă de ADR Centru referitoare la Cererea de rambursare aferentă cererii de plată nr. x; Adresa nr. x/2.12.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a reținut de la plată suma de 8.033,42 RON din Cererea de rambursare nr. x și Adresa nr. x/26.4.2016 emisă de ADR Centru prin care s-a respins parțial cererea de rambursare nr. x;

A mai solicitat obligarea pârâților la restituirea sumelor reținute prin adresele de mai sus, în cuantum total de 641.752,94 RON și anularea Procesului-verbal nr. x/25.02.2016 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei, o creanță bugetară în suma de 19.392 RON.

În speță se reține că între Ministerul Economiei, prin Agenția pentru Dezvoltare Regională Centru, în calitate de Organism Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice", pe de o parte, și S.C. A. S.R.L., în calitate de beneficiar, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de finanțare nr. x/28.2.2014, având ca obiect acordarea unei finanțări nerambursabile pentru implementarea Proiectului nr. SMIS 40255, intitulat "Creșterea competitivității firmei S.C. A. S.R.L. prin construirea unei hale de producție și achiziționarea echipamentelor tehnologice", valoarea totală eligibilă a proiectului fiind în sumă de 9.083.318,15 RON.

În urma verificării, în cursul lunii mai 2015, a eligibilității beneficiarilor privați din cadrul programului vizat de contractul de finanțare din speță, în ceea ce privește încadrarea în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, autoritatea cu atribuții de control a constatat că S.C. A. S.R.L. s-a declarat întreprindere autonomă, încadrată în categoria IMM-urilor și a solicitat ajutor de stat de 70%. De asemenea, s-a constatat că, în raport cu numărul mediu de salariați pe anii 2012 și 2013, respectiv 55, S.C. A. S.R.L. se încadra întreprinderilor mijlocii, nefiind eligibilă pentru acordarea unui ajutor de stat în cuantum de 70%, cuantum ce era acordat în cadrul programului doar pentru întreprinderile mici, societatea fiind eligibilă pentru acordarea unui ajutor de stat în cuantum de 60%.

În consecință, prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor bugetare nr. x din 20.08.2015, emis de Direcția Generală Programe Competivitate AM POS CEE din cadrul Ministerului Fondurilor Europene cu privire la contractul de finanțare nr. x/28.2.2014, autoritatea contractantă a stabilit în sarcina S.C. A. S.R.L. o creanță bugetară în cuantum de 148.518,72 RON, rezultată din aplicarea corecției financiare de 10 % finanțării nerambursabile aferente sumei eligibile plătite pentru primele două cereri de plată.

Ulterior, prin Procesul-verbal rectificativ nr. x/18.11.2015, autoritatea contractantă a rectificat cuantumul creanței bugetare, stabilind că suma ce urmează a fi recuperată este în cuantum de 212.169,90 RON.

Recurenta-reclamantă a formulat contestații împotriva ambelor procese-verbale de mai sus, acestea fiind soluționate prin Decizia nr. 2718/24.2.2016, în sensul respingerii.

De asemenea, recurenta-reclamantă a contestat și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor bugetare nr. x din 25.02.2016, prin care s-a reținut în sarcina beneficiarului o creanță în cuantum de 19.392 RON, reprezentând diferențe de curs valutar din sumele decontate în baza cererii de plată nr. 3.

Și acest proces-verbal a fost contestat de către recurenta-reclamantă, iar prin Decizia de soluționare a contestației nr. 22053/18.04.2017 s-a admis în parte contestația, în privința valorii creanței bugetare, stabilindu-se o creanță în cuantum de 13.574,40 RON, ca urmare a recalculării acesteia la cursurile valutare de la data efectuării plății.

O primă critică din cererea de recurs vizează modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției inadmisibilității în ceea ce privește anularea procesului-verbal nr. x/25.02.2016, emis de Direcția Generală Programe Competitivitate - Autoritatea de Managemente POSCCE din cadrul Ministerului Fondurilor Europene.

Înalta Curte reține că prima instanță a admis în mod corect excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere, având în vedere că reclamanta nu a înțeles să supună judecății soluția dată în calea administrativă de atac, introducând acțiunea în instanță la scurt timp după formularea contestației administrative.

Astfel, conform art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011:

"Deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare."

Prin urmare, Înalta Curte reține, contrar alegațiilor recurentei-reclamante, că potrivit art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ numai decizia pronunțată în soluționarea contestației formulate împotriva titlului de creanță, iar nu, în mod direct, procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare.

Procedura administrativă prealabilă învestirii instanței de contencios administrativ instituie un mijloc de remediere a eventualei nelegalități a titlului de creanță atacat, prin reexaminarea lui de către autoritatea publică emitentă, care, în cazul admiterii contestației, decide anularea acestuia, fapt ce permite contestatorului să-și ocrotească dreptul sau interesul legitim pe cale administrativă, evitând sesizarea instanței de judecată.

Or, recurenta-reclamantă a contestat în instanță procesul-verbal nr. x/25.02.2016 și nu decizia de soluționare a contestației, care nu era emisă la data sesizării instanței și nici a pronunțării sentinței recurate.

Înalta Curte constată că nu este fondată susținerea recurentei-reclamante că, printr-o asemenea interpretare, i se îngrădește accesul la justiție, câtă vreme aceasta are posibilitatea atacării în instanță a deciziei de soluționare a contestației administrative la momentul emiterii și comunicării acestui act.

În ceea ce privește termenul de 30 de zile prevăzut de art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 pentru soluționarea contestației administrative, Înalta Curte apreciază că este vorba de un termen de recomandare, a cărui nerespectare nu atrage nelegalitatea actului, cu atât mai mult cu cât nu există și nici nu a fost invocată de către parte vreo vătămare în acest sens. În plus, atunci când legiuitorul O.U.G. nr. 66/2011 a vrut să reglementeze sancțiunea în ipoteza nerespectării unui termen, a arătat în mod expres acele situații incidente, ceea ce nu este cazul în speță.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că invocarea de către recurenta-reclamantă a considerentelor Deciziei nr. 956/2012 a Curții Constituționale nu prezintă relevanță în cauză, în condițiile în care excepția de neconstituționalitate asupra căreia Curtea Constituțională a avut a se pronunța în acea cauză vizează un alt text de lege și o altă situație premisă, cele două situații neputând fi apreciate ca similare prin analogie.

Cu alte cuvinte, considerentele instanței de contencios constituțional nu pot fi extrapolate la alte texte de lege, în condițiile în care, contrar celor susținute de către recurenta-reclamantă, acestea nu sunt similare, vizând alte împrejurări, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că interpretarea instanței de fond este neconstituțională în raport cu o decizie ce a vizat interpretarea altor norme.

A doua critică, subsumată aceluiași motiv de casare - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - vizează modalitatea și termenul de comunicare a procesului-verbal nr. x/20.08.2015, în raport cu care recurenta-reclamantă susține că acest act este lovit de nulitate.

Critica este nefondată, având în vedere că, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, termenele de 3 zile prevăzute de art. 34 alin. (2) și alin. (4) urmăresc asigurarea celerității comunicării titlului de creanță, fără a institui în mod expres sancțiunea nulității actului a cărui comunicare este în discuție, în ipoteza depășirii termenelor.

Aceeași este situația și cu privire la comunicarea prin fax a actului atacat și nu conform art. 10 alin. (5) din Norme metodologice din 31 august 2011 de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011, aprobate prin H.G. nr. 875 din 31 august 2011, având în vedere că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres sancțiunea nulității nici în această situație.

O asemenea concluzie cu privire la termenul de comunicare a titlului de creanță și la modalitatea de comunicare a actului atacat se impune și în considerarea faptului că sancțiunea nulității (atât absolută, cât și relativă) intervine pentru nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice. Astfel, sancțiunea nulității nu poate interveni în raport cu o împrejurare survenită ulterior emiterii actului în discuție.

Pe de altă parte, deși recurenta-reclamantă a susținut că a fost prejudiciată, nu a arătat în concret în ce constă și nici nu a făcut dovada prejudiciului încercat din cauza modalității de comunicare a actului atacat, în condițiile în care suma reținută cu titlu de creanță prin procesul-verbal atacat nu poate constitui, prin ea însăși, un prejudiciu.

Referitor la critica potrivit căreia instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011 în aprecierea legalității Procesului-verbal rectificativ nr. x/18.11.2015, emis cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de textul de lege invocat, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, prima instanță reținând în mod corect că este vorba de un proces-verbal ce are natura unui act rectificativ, prin care organul de control a remediat erorile de calcul săvârșite prin procesul-verbal emis anterior, motiv pentru care procesul-verbal rectificativ nu trebuie să se supună acelorași rigori de procedură ca Procesul-verbal nr. x/20.08.2015.

Din această perspectivă, nu are relevanță nici caracterul imperativ sau nu al normei care instituie termenul de 90 de zile prevăzut de art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011.

O altă critică se referă la faptul că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la legalitatea proceselor-verbale nr. x/20.08.2015, y/18.11.2015 și 2886/25.02.2016, întrucât procese-verbale nu cuprind poziția exprimată de structura de control competentă, ca urmare a aplicării prevederilor alin. (14) și (15) ale art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011.

Înalta Curte reține că potrivit art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011:

"Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare trebuie să conțină următoarele elemente: (...) mențiuni privind punctul de vedere al debitorului și poziția exprimată de structura de control competentă, ca urmare a aplicării prevederilor alin. (14) și (15)."

Interpretarea recurentei-reclamante este nejustificată, în condițiile în care poziția și punctul de vedere al structurii de control reies din celelalte părți ale procesului-verbal, cum ar fi în speță: Punctul de vedere al AM POS CCE, Prezentarea verificărilor efectuate, Motivele de fapt, Temeiul de drept, Concluziile activității de verificare.

Prin urmare, nu se poate pune problema nemotivării actului administrativ, câtă vreme, practic, întregul proces-verbal cuprinde punctul de vedere al organului de control.

Nemotivarea actului administrativ a fost reținută în jurisprudența instanței supreme doar atunci când din conținutul acestuia nu reiese starea de fapt, textele de lege incidente, considerate a fi fost încălcate, ori argumentele organului de control aduse în sprijinul concluziilor la care s-a ajuns, ceea ce nu este cazul în speță.

O ultimă critică se referă la faptul că instanța de fond ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 6 din Legea nr. 346/2004, reținând că, în urma verificării bilanțurilor contabile la 31.12.2012 și 31.12.2013, numărul mediu de angajați era de 55, ceea ce determina la data semnării contractului de finanțare, potrivit Legii nr. 346/2004, încadrarea sa în categoria întreprinderilor mijlocii, ceea ce ar fi atras eligibilitatea sa pentru a beneficia de un ajutor de stat de 60%, și nu de 70%.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că, în speță, contractul de finanțare nr. x a fost încheiat la data de 28.02.2014, dată în raport cu care exercițiul financiar anterior era cel aferent anului 2013.

Prin cererea de recurs, recurenta susține că situația financiară aferentă anului 2013 nu putea fi luată în calcul la stabilirea numărului mediu de angajați la momentul semnării contractului de finanțare, întrucât aceasta a fost aprobată de adunarea generală a asociaților la data de 31.03.2014, respectiv ulterior încheierii contractului.

O asemenea interpretare nu este fondată, deoarece condițiile pentru obținerea finanțării nerambursabile trebuiau îndeplinite la data încheierii contractului de finanțare, în raport cu care exercițiul financiar precedent este cel aferent anului 2013.

Împrejurarea că situația financiară pe anul 2013 nu era, la momentul încheierii contractului de finanțare, aprobată de consiliul de administrație, nu constituie un argument pentru ca recurenta să se prevaleze de o situație financiară anterioară, favorabilă societății, câtă vreme niciun text de lege nu prevede o asemenea posibilitate. Cu alte cuvinte, faptul că situația financiară aferentă anului 2013 a fost aprobată de adunarea generală a asociaților la data de 31.03.2014 și înregistrată la organul fiscal în data de 28.04.2014, ulterior încheierii contractului de finanțare, nu poate constitui temei pentru raportarea la un exercițiu financiar anterior, și nu la cel precedent, în raport cu care recurenta se încadra întreprinderilor mijlocii, care puteau beneficia de o finanțare nerambursabilă de 60%.

Instanța de recurs constată că este nefondată și critica recurentei conform căreia nicio normă legală nu stabilește ca moment de referință data încheierii exercițiului financiar ca fiind data finalizării anului calendaristic, în condițiile în care art. 16 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevede că "Anul fiscal este anul calendaristic".

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 120 din 24 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 120 din 24 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iulie 2020.