ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3886/2020

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele ANAF-AJFP Olt-Serviciul Fiscal Orășenesc Corabia și ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Serviciul de Coordonare și Monitorizare a Colectării Veniturilor Bugetare a formulat contestație împotriva deciziei nr. CRR_REG- 2683 din 20.02.2017, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/19.12.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt - Serviciul Fiscal Orășenesc Corabia, solicitând admiterea contestației și anularea actelor ca netemeinice și nelegale.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 496 din 25 septembrie 2017, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele ANAF-AJFP Olt-Serviciul Fiscal Orășenesc Corabia și ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Serviciul de Coordonare și Monitorizare a Colectării Veniturilor Bugetare, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că din cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, atât instanța de fond, cat si organul fiscal, nu a indicat în concret și nu au dovedit implicarea administratorului în ajungerea societății în stare de insolvabilitate, ci s-a rezumat doar la a descrie situația de fapt și de drept numai din punct de vedere teoretic, fără să demonstreze legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilității societății și fapta administratorului, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât prin Decizia nr. 1587 din 27 martie 2014. În cauză, nu s-a dovedit nici existența faptei, nici săvârșirea acesteia, nici vinovăția (sub forma intenției) a persoanei chemate să răspundă. În altă ordine de idei, recurentul arată că în temeiul art. 71 din Legea 85/2014, Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2016 a admis cererea formulată de debitorul S.C. B. S.R.L. privind deschiderea procedurii simplificate a insolvenței. În opinia sa, pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului statutar, trebuie întrunite mai multe condiții cumulativ: să existe un raport întocmit de lichidatorul judiciar care să menționeze în mod explicit persoanele cărora le este imputabilă starea de insolvență a debitorului, să existe o cerere din partea lichidatorului adresată judecătorului sindic pentru angajarea răspunderii patrimoniale a persoanei care se face vinovată de starea de insolvență a debitorului, să existe un raport de cauzalitate între starea de insolvență a debitorului și folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau în interesul unei alte persoane. Pe lângă menționarea persoanelor responsabile de apariția insolvenței debitorului, în raportul lichidatorului judiciar, trebuie să existe un raport de cauzalitate între starea de insolvență a debitorului și folosirea bunurilor persoanei juridice în interes propriu. În cauză, nu a fost înstrăinat nici un bun ce aparține societății B. S.R.L., toate aparțin societății. Se mai susține că în mod greșit instanța de fond a considerat că termenii de "insolvență" și "insolvabilitate" sunt identici, și că prevederile Legii nr. 85/2006 au abrogat implicit textele Codului de Procedură Fiscală referitoare la procedura insolvabilității, cele două instituții juridice fiind distincte. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimatele pârâte au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x din 19.12.2016, s-a dispus antrenarea răspunderii solidare a administratorului A. în solidar cu S.C. B. S.R.L. în vederea realizării creanțelor fiscale stabilite în limita sumei de 1.742.742 1ei din care debite în sumă de 1.297.452 RON, reprezentând obligații la Bugetul General Consolidat al Statului și accesorii în sumă de 445.290 RON calculate ca urmare a neachitării lor la scadență. Prin Decizia nr. CRR_REG - 2683 din 20.02.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 19.12.2016. Conform art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală: "pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. În ceea ce privește antrenarea răspunderii în baza art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, textul legal cere întrunirea a două condiții pentru antrenarea răspunderii administratorului societar, respectiv existența unor obligații fiscale ale debitorului societate comercială și declararea insolvabilității acestui debitor. În privința răspunderii reglementate de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, se impun a fi întrunite cumulativ următoarele condiții pentru antrenarea răspunderii: calitatea de administrator, neîndeplinirea de către acesta a obligației legale de a achita la scadență obligațiile fiscale, această neîndeplinire a obligației să se datoreze relei credințe. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în mod greșit organul fiscal a apreciat ca fiind îndeplinite dispozițiile art. 25 Codul de procedură fiscală, în condițiile în care nu sunt întrunite elemente constitutive ale faptei stabilite de către respectivele dispoziții. Pentru atragerea răspunderii solidare a recurentului, în calitate de administrator la S.C. B. S.R.L., organul fiscal era dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societății, înstrăinare sau ascundere a bunurilor mobile/imobile aflate în proprietatea acesteia, precum și reaua-credință a persoanei obligate solidar. Or, atât în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât și în cuprinsul hotărârii instanței de fond, se observă că nu se indică în concret și nu se dovedește implicarea recurentului în ajungerea în stare de insolvabilitate a societății. Reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor arătate mai sus. Decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în sensul că nu arată argumentele pertinente și concludente pentru care s-a apreciat că reclamanta a acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege, pentru niciuna dintre cele două situații reținute, folosind doar prezumții. Înalta Curte apreciază că instanța de fond, corect a apreciat necesitatea întrunirii dispozițiilor legale pentru atragerea răspunderii solidare, însă raționamentul nu a indicat care sunt acțiunile de înstrăinare sau ascundere a bunurilor din patrimoniul societății, ce bunuri au fost înstrăinate sau ascunse și nici elementele care să conducă la concluzia că recurentul a fost de rea-credință. Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt fondate, judecătorul fondului apreciind în mod greșit starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată fiind susceptibilă de criticile formulate, aceasta fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile cauzei. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va admite acțiunea și, pe cale de consecință, va dispune anularea actelor administrative contestate.