ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3833/2020

Ședința publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15.02.2019 sub dosar nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), solicitând: I. în principal, anularea în parte a deciziei F.G.A. nr. 18269/30.01.2019, obligarea F.G.A. la aprobarea cererii nr. x/29.10.2018 și obligarea F.G.A la acordarea drepturilor financiare cuvenite reclamantei conform soluției definitive pronunțate în dosarul penal nr. x/2017, având în vedere că cererea a fost formulată în termen; II. în subsidiar, repunerea în termenul de formulare a cererii privind încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor la care face trimitere decizia penală nr. 967/26.06.2018 în temeiul art. 186 noul C. proc. civ. și, pe cale de consecință, anularea în parte a deciziei F.G.A. nr. 18269/30.01.2019, obligarea F.G.A. la aprobarea cererii înregistrate cu nr. x/29.10.2018 și obligarea F.G.A. la acordarea drepturilor financiare ce i se cuvin conform soluției definitive pronunțate în dosarul penal nr. x/2017

Prin sentința civilă nr. 342 din data de 04.07.2019 Curtea de Apel București, secția A VIII-A (nouă) contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A anulat decizia nr. 18269/30.01.2019/1396/31.01.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata în favoarea părții reclamante a sumelor de 37.908 RON daune materiale, 80.000 euro (în echivalent RON la cursul BNR de la data plății) daune morale, precum și prestațiile periodice anterioare datei de 25.07.2018.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și recurs incident reclamanta A..

În motivarea recursului său recurentul pârât a arătat următorele:

Un prim motiv de recurs se referă la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Recurentul-pârât arată că sentința atacată conține motive contradictorii în sensul că, pe de o parte, instanța consideră că hotărârea instaței penale a rămas definitivă la data pronunțării ei dar, pe de altă parte, contextul factual în care s-a aflat reclamanta a împiedicat curgerea acestuia.

Cel de al doilea motiv de recurs se referă la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin1 pct. 8 din C. proc. civ.. În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurentul-pârât a arătat că recurenta-reclamantă a depus cererea de plată la mai mult de 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței penale, fiind decăzută din drept. În opinia recuentului-pârât, decăderea reprezintă o sancțiunea care stinge însuși dreptul de a mai săvârși un act iar condițiile repunerii în termen sunt stricte, încât destul de rar se va ajunge ca sancțiunea să fie înlăturată.

Recurenta reclamantă ar fi trebuit să depună cererea în termen în raport cu momentul pronunțării hotărârii penale, nefiind necesară comunicarea motivării acesteia. De altfel recurenta-reclamantă nu a fost împiedicată să adreseze cereri societăților de asigurare.

În speță nu erau îndeplinite condițiile repunerii în termen iar necunoașterea legii nu putea constitui un astfel de motiv temeinic, supremația Constituției și legilor fiind obligatorie.

Reclamanta a formulat, la rândul său, recurs incident, criticând considerentele sentinței atacate.

În motivarea recursului incident, recurenta reclamantă afirmă că termenul de 90 de zile în care avea obligația de a adresa o cere Fondului de Garantare a Asiguraților este un termen de prescripție, nerezultând din nicio prevedere caracterul de decădere al acestui termen. Obligația Fondului și a societăților de asigurare este una solidară sau, cel puțin are caracterul unei fidejusiuni, fiind accesorie față de obligația principală a societăților de asigurări. În aceste condiții, întreruperea termenului de prescripție față de societatea de asigurări conduce la întreruperea termenului de prescripție și pentru obligația accesorie.

Chiar dacă s-ar considera că termenul de 90 de zile este unul de decădere, întreruperea termenului de prescripție față de debitorul principal sau în privința fidejusorului produce efecte în privința ambilor. Invocă, totodată și prevederile art. 2548 din C. civ.

Or față de societatea de asigurare a fost întrerupt termenul de prescripție, aceasta fiind pusă în întârziere. De altfel termenul era întrerupt și prin înscrirerea la masa credală.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului și, în principal, a solicitat respingerea recursului ca fiind lovit de nulitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinarea reclamantei și întâmpinare la recursul incident al reclamantei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate.

În ceea ce privește recursul principal se constată că motivele ivocate se încadrează la cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., excepția nulității recursului fiind neîntemeiată.

Referitor la primul motiv de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a arătat în ce ar consta, în fapt, contradicția din cuprinsul considerentelor sentinței. Aprecierile instanței de fond sunt clare în sensul că, potrivit legii, într-adevăr, hotărârea instanței de apel penale este definitivă la data pronunțării dar, în cauză, circumstanțe factuale proprii speței au împiedicat curgerea acestui termen în privința reclamantei.

Faptul că recurentul-pârât nu este de acord cu aceste considerente ale instanței de fond nu înseamnă că ele sunt contradictorii, criticile recurentei putând fi valorificate exclusiv prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, Înalta Curte constată că, așa cum a arătat și recurenta-reclamantă prin întâmpinare, singura critică concretă se referă la faptul că eroarea de drept nu poate justifica nerespectarea unui termen de decădere.

Instanța de fond a reținut, în mod corect, faptul că sentința penală nr. 102/03.02.2018 a Judecătoriei Sectorului 1 București a rămas definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia penală nr. 967/A/26.06.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în dosarul nr. x/2017, astfel încât dreptul de creanță invocat de reclamantă s-a născut la data de 26.06.2018, respectiv data pronunțării instanței penale prin respingerea apelurilor, potrivit art. 550 și următoarele din C. proc. pen. rap. la art. 622 și art. 632 din C. proc. civ.

Instanța de fond a mai arătat că, în raport de aceste date, față de textul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, termenul de 90 de zile pentru formularea și adresarea de partea reclamantă a cererii de plată către Fondul de Garantare a Asiguraților ar trebui să curgă, în condiții normale, începând cu data de 26.06.2018.

Pe de altă parte, instanța de fond a reținut o serie de aspecte de ordin factual care sunt, într-adevăr, de natură să împiedice, în cazul concret al reclamantei, curgerea termenului prevăzut de lege.

Mai precis, instanța de fond s-a raportat la vârsta reclamantei, aceasta fiind, într-adevăr majoră dar fiind, încă, elevă de liceu, la handicapul dobândit anterior majoratului tocmai ca urmare a accidentului pentru care solicită despăgubiri, la veniturile extrem de mici de care dispune aceasta, la situația litigioasă în care s-a găsit cu avocatul său care a asistat-o în fața instanței penale, la consilierea juridică eronată de care a beneficiat.

Toate aceste elemente de fapt au condus, în mod corect, instanța la concluzia că recurenta-reclamantă "nu avea capacitatea de a înțelege reglementarea legală a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 în sensul că era obligată să acționeze prin adresarea unei cereri de plată către Fondul de Garantare a Asiguraților în termen de 90 de zile de la data pronunțării deciziei penale nr. 967/A/26.06.2018 de Curtea de Apel București’’

Contrar celor afirmate de recurentul-pârât, principiul nemo censetur ingnorare legem nu poate primi un caracter absolut, însuși legiuitorul prevăzând la art. 1208 alin. (2) din C. civ. că eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile.

Or, se constată că, în speță, norma juridică nu putea fi considerată previzibilă pentru recurenta-reclamantă care datorită vârstei sale, a problemelor de sănătate, a situației sale materiale nu putea nici să înțeleagă prevederea legală nici să obțină o consiliere juridică competentă în intervalul de timp relativ scurt în care trebuia să depună cererea de plată.

În consecință, în mod corect instanța de fond a reținut că în privința reclamantei nu a putut să opereze decăderea, această concluzie fiind în acord și cu principiul dreptului la un proces echitabil care impune ca o hotărâre penală prin care i s-au recunoscut acesteia despăgubiri pentru handicapul suferit ca urmare a accidentului de circulație să nu rămână fără efect util.

În ceea ce privește recursul incident, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect faptul că obligația FGA constituie o obligație legală de plată în condițiile legii nr. 213/2015, fără însă a exista vreo solidaritate cu asigurătorul aflat în insolvență/faliment, după cum Fondul de Garantare a Asiguraților nu constituie niciun fidejusor al asigurătorului respectiv, ci debitorul unui mecanism legal de garantare în domeniul asigurărilor cu scop de protejare a creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, mecanism reglementat prin norme de drept public, iar nu de ordine privată, așa cum sunt cele din C. civ.

Niciun argument din cuprinsul recursului incident nu susține teza caracterului privat al obligației Fondului de Garantare al Asiguraților și existența unei fidejusiuni sau a unei solidarități între instituția publică și societatea de asigurare.

În aceste condiții, aspectele invocate de recurenta-reclamantă referitoare la demersurile întreprinse pe lângă societatea de asigurare pentru punerea în întârziere a acesteia și pentru întreruperea termenului de prescripție sunt lipsite de relevanță, acestea neputând influența raportul părții cu Fondul de Garantare a Asiguraților.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului recurentului-pârât și, totodată, va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului formulat de pârât.

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 342 din 4 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal și recursul incident formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 342 din 4 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iulie 2020.