ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4530/2021

Ședința publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.08.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei FGA nr. 15835/16.07.2018 și obligarea FGA la plata către reclamant a sumei de 45.000 RON despăgubiri.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2569 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia FGA nr. 15835/16.07.2018 și a obligat FGA să emită o nouă decizie prin care să acorde reclamantului despăgubiri în suma de 45.000 RON.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, solicitând admiterea, casarea sentinței civile și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea succintă a situației de fapt, s-a susținut că decizia FGA nr. 15835/16.07.2018 este legală, că nu se justifică acordarea sumei de 45.000 RON, deoarece devin incidente prevederile art. 3.1 din Condițiile de asigurare, CAP. 3 Excluderi.

În subsidiar, a menționat faptul că, la data analizării cererii de plată, reclamantul în calitate de creditor de asigurare nu a atins plafonul de garantare prevăzut de lege. În acest sens, a învederat dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, și anume, FGA poate accepta la plată creanțele de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al unui asigurător în faliment.

În esență, a susținut că a fost nerespectat principiul nemijlocirii în administrarea probelor, care alături de principiul contradictorialității constituie un pilon al asigurării unui proces echitabil, pentru că stabilește cadrul general de valorificare al tuturor drepturilor și obligațiilor procesuale, înaintea instanței competente să judece cauza.

Arată că Instanța rogată - Judecătoria Orșova, s-a "grăbit" în soluționarea expertizei emițând încheierea finală de dezinvestire fără a comunica soluția pentru eventuale lămuriri (obiecțiuni) ale raportului de expertiză.

La termenul din 25 iunie 2019 FGA a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză dar, în prezenta cauză și nu la instanța rogată așa cum era legal. Astfel, a fost nerespectat principiul nemijlocirii.

A mai susținut că instanța rogantă s-a "mulțumit" cu un răspuns din partea expertului la "obiecțiunile" formulate de FGA, acesta preluând identic concluziile din expertiză fără a răspunde la obiecțiuni, aspect "neobservat" de instanța de fond, Curtea de Apel București.

Instanța de fond a preluat în totalitate concluziile expertului fără a ține seama de obiecțiunile formulate de FGA și fară a face nici măcar o referire cu privire la aceste obiecțiuni.

Instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 337 C. proc. civ.

Raportat la obiecțiunile formulate de FGA, instanța, pentru a pronunța o soluție temeinică, trebuia să solicite lămurirea si completarea raportului de expertiză, din oficiu, nemaivorbind de faptul că și pârâtul a solicitat acest lucru prin obiecțiunile formulate.

De asemenea, a precizat că instanța de fond se află într-o mare eroare și prin considerente se contrazice.

Raportat la cele expuse mai sus, față de faptul că FGA nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, a faptului că FGA este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit și a faptului că legiuitorul a obligat FGA să analizeze și să intrumenteze dosarele de daună, pe cale de consecință a apreciat că, FGA a procedat întocmai în baza legii și a acordat despăgubiri în baza unei atente analize.

1.4. Apărările formulate în cauză

În cauză, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 7 octombrie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant A., constatând că recurentul-pârât a formulat argumente de ordin critic care se cirmcumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

În ceea ce privește starea de fapt care a condus la situația litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține că reclamantul a încheiat un contract de asigurare facultativă pentru imobilul proprietate personală, situat în localitatea Dubova, Județul Mehedinți, cu societatea B. S.A. (polița seria x nr. x). În urma unor fenomene meteorologice extreme imobilul a fost avariat, motiv pentru care reclamantul a depus o cerere de plată la Fondul de Garantare al Asiguraților prin care a solicitat despăgubiri în sumă de 45.000 RON.

Prin decizia nr. 15835/16.07.2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată reținând că sunt incidente prevederile art. 3.1 din Condițiile de asigurare, CAP. 3 Excluderi, întrucât avariile provocate locuinței se datorează întrebuințării și uzurii acesteia și nu fenomenelor naturale.

În acest context, reclamantul a investit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 15835/16.07.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea acestuia la plata sumei de 45.000 RON despăgubiri.

Instanța de fond, soluționând cauza, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., a anulat decizia nr. 15835/16.07.2018 emisă de Fondul de Garantare al Asiguraților și l-a obligat să emită o nouă decizie prin care să acorde reclamantului despăgubiri în suma de 45.000 RON.

Prin recurs, recurentul-pârât a susținut legalitatea deciziei FGA nr. 15835/16.07.2018 și incidența prevederilor art. 3.1. din Condițiile de asigurare, CAP. 3 Excluderi, întrucât avariile provocate la pereții și acoperișul locuinței se datorează întrebuințării și uzurii acesteia.

În subsidiar, a criticat interpretarea eronată dată de prima instanță dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu referire la limita plafonului de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al unui asigurator în faliment.

În plus, a susținut și încălcarea principiului nemijlocirii în administrarea probelor, în ceea ce privește expertiza tehnică judiciară încuviințată în cauză, care alături de principiul contradictorialității constituie un pilon al asigurării unui proces echitabil.

În urma examinării dosarului de fond, Înalta Curte constată că prima instanță a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză prin prisma dispozițiilor legale incidente, fiind nefondate criticile la adresa legalității sentinței civile recurate.

Astfel, în mod corect a reținut judecătorul fondului că pârâtul nu a probat în fapt, că reclamantul se află în vreuna dintre ipotezele prevăzute la art. 3.1 din Condițiile de asigurare cu privire la cauzele de excludere de la despăgubire și că probele administrate în cauză, printre care și expertiza tehnică judiciară, relevă cauze naturale ale daunei și nu culpa reclamantului în ceea ce privește avariile provocate locuinței.

Referitor la criticile care vizează modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind plafonul maxim de despăgubire, instanța de control judiciar constată că, în cauză, este incidentă Decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia mai sus amintită s-a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este una corectă.

Susținerile recurentului - pârât în sensul încălcării principiului nemijlocirii în administrarea probelor, întrucât obiecțiunile la raportul de expertiză au fost formulate în fața Curții de Apel București (instanța rogantă) și nu în fața Judecătoriei Orșova (instanța rogată) așa cum era legal, că instanța de fond a preluat în totalitate concluziile expertului fără a ține seama de obiecțiunile formulate și că a încălcat dispozițiile art. 337 C. proc. civ., nesolicitând lămurirea si completarea raportului de expertiză, din oficiu, nu pot fi primite pentru motivele arătate în continuare.

Observă Înalta Curte că, în cauză, administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară s-a făcut prin comisie rogatorie de către Judecătoria Orșova, astfel cum permit dispozițiile art. 261 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere locul situării imobilului, respectiv localitatea Dubova, județul Mehedinți.

În acest sens, prin încheierea din 8 ianuarie 2019, prima instanță a încuviințat reclamantului proba cu expertiză tehnică judiciară și a fixat obiectivele acesteia, ulterior, a dispus comunicarea raportului de expertiză părților și a încuviințat obiecțiunile pârâtului la raportul de expertiză.

Prin urmare, nu se poate reține că a fost încălcat principiului nemijlocirii în administrarea probelor, în ceea ce privește expertiza tehnică judiciară încuviințată în cauză, pentru motivul că obiecțiunile la raportul de expertiză au fost formulate în fața Curții de Apel București (instanța rogantă) și nu în fața Judecătoriei Orșova (instanța rogată), de vreme ce, în sarcina instanței rogate (Judecătoria Orșova) a fost stabilită doar desemnarea expertului și fixarea onorariului expertului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 360 C. proc. civ.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la încălcarea principiului contradictorialității întrucât, din actele dosarului reiese, în mod evident, faptul că părțile au fost convocate la efectuarea expertizei, raportul de expertiză a fost comunicat părților, iar pârâtul a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, care au fost încuviințate de prima instanță.

În plus, concluziile expertizei constituie numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca toate celelalte probe, astfel că nu i se poate reproșa primei instanțe faptul că nu a solicitat, din oficiu, completarea raportului de expertiză, în condițiile în care aceasta a considerat că s-a lămurit asupra aspectelor esențiale cu privire la situația de fapt dedusă judecății.

Concluzionând, în raport de argumentele prezentate anterior, se constată că prima instanță a lămurit pe deplin situația de fapt dedusă judecății, prin prima susținerilor părților și a mijloacelor de probă administrate, împrejurare ce echivalează cu o cercetare efectivă a fondului cauzei, de natură a respecta garanțiile unui proces echitabil astfel cum impun dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 21 alin. (3) din Constituția României, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant. Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2569 din 28 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.