ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3794/2020

Ședința publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 12 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România București, anularea Deciziei nr. 7369 din 29.09.2017 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta sa proprietate, formată din construcție și teren în suprafață de 117 m.p. situat în municipiul Dorohoi, județul Botoșani. A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 23 din 12 februarie 2018 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins ca nefondată contestația formulată de reclamanta A. București, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România București.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, solicitând în principal casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond; în subsidiar, casarea hotărârii recurate si, rejudecand cauza in fond, anularea Deciziei nr. 7369/29.09.2017 emisă de intimata-pârâtă, obligarea intimatei-pârâte la emiterea unei decizii prin care să se constate calitatea recurentei, A., de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru fosta proprietate, formată din construcție și teren în suprafață de 117 mp., situată în Mun. Dorohoi. str. x, jud. Botoșani și acordarea măsurilor compensatorii în ecgivașent prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru acest imobil.

Motivele invocate în susținerea prezentului recurs se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., referindu-se, la nemotivarea hotărârii, încălcarea normelor de procedură, respectiv, la încălcarea normelor de drept material incidente in speță.

Precizează recurenta că în fata primei instanțe a solicitat, cu respectarea dispozițiilor procedurale aplicabile, încuviințarea administrării probei cu expertiza tehnică și cu înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată, în vederea clarificării situației juridice a imobilului revendicat, compus din teren și construcție, respectiv Sinagoga Cizmarilor, situată în Mun. Dorohoi, str. x, jud. Botoșani.

În ceea ce privește proba cu expertiză, recurenta precizează că această probă era utilă soluționării cauzei, fiind de natură a conduce la stabilirea unei corecte situații de fapt, în raport de care instanța de fond ar fi aplicat corect dispozițiile de drept material incidente în speță.

Cu toate acestea, prima instanță a constatat ca ambele părti au solicitat încuviintarea probei cu înscrisuri și astfel, în temeiul art. 258 C. proc. civ., coroborat cu art. 254 și 255 C. proc. civ., a dispus încuviintarea probei cu înscrisuri pentru ambele părți, iar referitor la proba cu expertiză, instanța a reținut următoarele:

"(...) în ceea ce privește solicitarea de administrare a probei cu expertiză tehnică topo instanța o respinge ca neutilă pentru soluționarea cauzei".

Astfel, motivarea primei instanțe este atât de lacunară, încât nu se pot identifica, nici măcar prin analogie, motivele care au condus la soluția de respingere a probei solicitate de recurentă.

Susține recurenta că, prima instanța avea obligația de a arata motivele pentru care a înteles să respingă solicitarea sa și să pronunțe o soluție fără determinarea completă și corectă a situației de fapt deduse judecății.

Recurenta susține că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - caz de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta menționează că prima instanță a respins proba solicitată de recurentă, probă ce era evident pertinentă, concludentă și utilă soluționării acțiunii, îngrădindu-ne practic dreptul la apărare și limitându-ne posibilitățile de a dovedi temeinicia cererii de chemare în judecată.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că, prin cererea de chemare in judecată, a invocat nulitatea deciziei emise de Comisia specială de retrocedare, pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Speciale de Retrocedare, având în vedere că această instituție a "omis" să invite un reprezentant al recurentei pentru a susține interesele A. în legătură cu cererea de retrocedare a imobilului revendicat.

În opinia recurentei, nerespectarea dreptului Fundației de a susține cererea de retrocedare, pe de o parte, reprezintă încălcarea unei cerințe extrinseci actului emis de Comisia specială de retrocedare iar, pe de alta parte, a cauzat recurentei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului contestat.

În continuare recurenta subliniază faptul că, respingând cererea de chemare în judecată formulată de Fundație pentru imobilul, Sinagoga Cizmarilor, din Mun. Dorohoi, str. x, iud. Botoșani, prima instanță a încalcat si dispozițiile art. 1 art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. potrivit cărora, "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate in mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lacașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

Contrar celor reținute de către prima instanță, recurenta a dovedit îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de normele legale anterior citate, respectiv: calitatea de proprietar a Comunității Evreilor din Botoșani, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000; preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român.

Recurenta mai arată că, în ceea ce privește însa susținerile pârții advserse în sensul că imobilul a fost demolat, acestea au la bază o copie a corespondenței Comunității Evreiești din Dorohoi și Federația Comunităților Evreiești din România anii 1978-1981 cu privire la imobilul revendicat, precum și un proces-verbal de inventariere a terenului, depuse de către partea adversă.

Cu toate acestea, urmează a se reține că din Procesul-verbal încheiat cu ocazia inventarierii terenului în suprafață de 465 mp, proprietatea Comunității Evreiești din Dorohoi, rezultă ca acest teren este învecinat cu Sinagoga Cizmarilor, fiind un alt imobil față de cel solicitat prin cererea de retrocedare.

Or, se constată ca, deși prima instanță a apreciat că nu se impune efectuarea unei expertize tehnice pentru identificarea cu exactitate a imobilului revendicat, respingând solicitarea recurentei în acest sens, concluzionează în cele din urmă, pe baza înscrisurilor analizate, că imobilul revendicat a fost demolat, astfel că, neexistând un imobil, recurenta nu avea vocația de a solicita despăgubiri.

Pe de altă parte, tot sub acest aspect, precizează recurenta că această soluție este întru-totul greșită și nelegală, fiind pronunțată nu doar cu încălcarea dreptului la apărare, ci și cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul reclamantei este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei, reclamanta A. a solicitat prin cererea introductivă de instanță, cerere înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România anularea Deciziei nr. 7369/29.09.2017, obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită și propunerea acordării măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, pentru fosta proprietate comunitară evreiască, formată din construcție și teren în suprafață 117 m.p., situat în Municipiul Dorohoi, județul Botoșani.

Curtea de Apel Suceava, prin sentința nr. 23/2018, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulală de către reclamanta A..

Recurenta-reclamantă a invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b), teza a II-a din C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta se referă la faptul că instanța de fond nu a încuviințat administrarea probei cu expertiză.

În confomitate cu dispozițiile art. 237 alin. (2), pct. 7 și 8 din C. proc. civ.:

"instanța va încuviința probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente... va decide în legătură cu orice alte cereri ce se pot formula la primul termen de judecată".

Prin urmare, instanța de judecată va încuviința sau va dispune efectuarea unei expertize dacă apreciază că aceasta este concludentă, adică atunci când pentru lămurirea unor împrejurări da fapt instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști. Or, față de cele anterior menționate, instanța de fond a respins ca neutilă soluționării cauzei administrarea probei cu expertiză tehnică.

Modalitatea în care instanța a apreciat materialul probator administrat în cauză, precum și necesitatea administrării de noi probe și dacă acestea sunt concludente și utile cauzei nu echivalează cu încălcarea regulilor de procedură.

Susținerea recurentei că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii nu poate fi primită. Hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., indicând în dezvoltarea acestui motiv de recurs faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Recurenta a invocat faptul că, în fața primei instanțe, a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică, iar aceasta i-a fost respinsă, nemotivat.

În acest context, trebuie precizat faptul că instanței nu i se poate imputa (în sensul încălcării normelor de procedură) că nu a verificat oportunitatea efectuării probei cu expertiză tehnică ajungând la concluzia că această probă nu este concludentă și utilă soluționării cauzei, fiind suficientă proba cu înscrisuri.

Modalitatea în care instanța a apreciat materialul probator administrat în cauză, precum și necesitatea administrării de noi probe și dacă acestea sunt concludente și utile cauzei nu echivalează cu încălcarea regulilor de procedură.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicare greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește primul aspect evidențiat de către recurenta-reclamantă, cel referitor la casarea sentinței nr. 23/12.02.2018, în raport cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei speciale de retrocedare, în mod corect, Curtea de Apel Suceava a constatat faptul că norma respectivă nu instituie o nulitate expresă și, totodată, nu s~a probat producerea unei vătămări care să, afecteze dreptul în însăși substanța sa, astfel încât singurul remediu sa fie anularea actului. În cauza de față, recurenta-reclamantă și-a exercitat dreptul la apărare prin depunerea de înscrisuri la instanța de fond, beneficiind de prelungirea termenului de completare a dosarului cu încă 60 de zile, având astfel posibilitatea de a argumente în fapt și în drept temeinicia pretențiilor sale.

Un alt aspect prezentat de recurenta-reclamantă se referă la încălcarea de către instanța de fond a prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (...), se retrocedează foștilor proprietari.

Prin Adresa x/19.12.2016, recurentei-reclamante i s-a solicitat completarea dosarului cu înscrisurile necesare, dar în urma analizării acestora, nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție și nici a preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, nefiind astfel dovedită calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

Astfel, în mod corect instanța a reținut faptul că sarcina probei preluării abuzive aparține solicitanților, neputând fi susținută teza prezumției de preluare abuzivă, reținând, totodată, că nu au fost dovedite nici calitatea de proprietară a reclamantei-recurente și nici modalitatea de preluare a imobilului de către statul român.

Având în vedere faptul ca imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/26.02.2003, respectiv Sinagoga Cizmarilor, situat în municipiul Dorohoi, județul Botoșani, nu mai există, fiind demolată, intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a respins cererea de restituire în natură a imobilului descris mai sus.

În ceea ce privește imobilul, teren și construcție - baie rituală, situat în Municipiul Dorohoi, județul Botoșani, Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare, întrucât reclamanta-recurentă nu a depus acte din care să reiasă dreptul de proprietate al acesteia și nici înscrisuri din să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat.

Referitor la solicitarea recurentei-reclamante de a i se acorda despăgubiri pentru construcția demolată, s-a reținut că aceasta este neîntemeiată având în vedere dispozițiile legale aplicabile speței, respectiv O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce privește construcțiile demolate, la punctul 3 din Normele Metodologice din O.U.G. nr. 94/2000, se prevede expres faptul că: nu intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum și construcțiile demolate". Prin urmare, limitele acordării eventualelor despăgubiri cuvenite recurentei-reclamante sunt reglementate de dispozițiile legale prevăzute de acest act normativ.

Susținerile recurentei în sensul că, există cadru legal pentru acordarea de despăgubiri cu privire la construcțiile demolate, respectiv dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu pot fi primite. Regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nefiind aplicabile în cauza de față.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.., va respinge recursul formulat de A. București, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. București împotriva sentinței nr. 23 din 12 februarie 2018 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iulie 2020.