ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4279/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, la data de 27 septembrie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare București, anularea Deciziei nr. 819/21.07.2017 emise de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România și obligarea acesteia la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită și să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta sa proprietate, formată din imobilul teren în suprafață de 198 mp, situat în municipiul Botoșani, strada x, fostă Calea x, județul Botoșani, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 174 din 21 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței și admiterea acțiunii, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, a arătat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a următoarelor norme de drept material: art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 36 și 37 din Constituția României.

A menționat că Legea nr. 58/1974 nu reprezintă un titlu valabil, așa cum prevede Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, întrucât nu respectă Constituția de la acel moment (1965), tratatele internaționale la care România este parte și nici legile în vigoare la data preluării lor de către stat. Ca atare, bunul în discuție nu putea intra în mod legal în proprietatea statului.

Prevederile legii anterior amintite trebuie raportate și la dispozițiile art. 480 și art. 481 din C. civ. de la 1865, care stabileau că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el și că nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, cu excepția cazurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Fiind nesocotite atât prevederile actelor normative interne, cât și internaționale, preluarea terenurilor de către stat în baza dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 a fost făcută fără titlu valabil, astfel încât imobilele nu au intrat niciodată în patrimoniul statului.

Imobilul, format din construcție și terenul aferent, care face obiectul cererii de retrocedare, a format proprietatea numiților B. și C. care l-au lăsat moștenire D. prin testament, voința reală a părților fiind în sensul transmiterii dreptului de proprietate atât asupra construcției, cât și asupra terenului. În aceste condiții, nu se poate conchide că recurenta nu este îndreptățită la recunoașterea dreptului de despăgubire asupra imobilului teren.

Intimata nu poate interpreta și aplica restrictiv prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, condiționând soluționarea favorabilă a cererii A. de îndeplinirea unei condiții (dovada dreptului de proprietate stricto sensu asupra terenului) care, în mod evident, nu se poate realiza din cauza conduitei abuzive a Statului român care, prin Legea nr. 58/1974, a scos în afara circuitului civil imobilele terenuri, cu încălcarea flagrantă a prevederilor Constituției României în vigoare la acel moment și a C. civ. de la 1865.

Prin urmare, prin impunerea acestei condiții se creează în sarcina recurentei o sarcină disproporționată în raport cu scopul legitim al legislației reparatorii.

Respingerea cererii a avut la bază calificarea eronată dată de pârâtă obiectului cererii de retrocedare, aceasta apreciind în mod restrictiv, nelegal și netemeinic faptul că cererea are ca obiect numai imobilul construcție, nu și terenul aferent.

În concluzie, în sprijinul afirmațiilor sale, recurenta a invocat sentința civilă nr. 482/16.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel București.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca temeinică și legală.

În motivare, a arătat că în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în judecată, întrucât, la data soluționării cererii de retrocedare, s-a constatat că imobilul construcție nu mai exista, fiind demolat, iar imobilul teren a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniul testatoarei, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, nefiind în nici un moment în patrimoniul D..

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Controlul judiciar declanșat de recurenta-reclamantă A. are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 819/21.07.2017 prin care Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/14.09.2004 formulată de parte cu privire la restituirea în natură a imobilului teren, situat în municipiul Botoșani, str. x, fostă Calea x, județul Botoșani și la acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată ce a fost amplasată pe terenul anterior a arătat. În motivarea acestui act administrativ unilateral cu caracter individual, emitentul a precizat următoarele aspecte:

- D. a dobândit dreptul de proprietate, în calitate de moștenitoare testamentară, numai în ceea ce privește construcția ce s-a aflat pe terenul situat în municipiul Botoșani, str. x, fostă Calea x, județul Botoșani;

- terenul aferent construcției moștenite prin testament a trecut în proprietatea Statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974;

- D. nu a avut calitatea de proprietar al terenului aflat în discuție la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului, astfel încât A., persoană juridică ce a fost constituită în scopul redobândirii imobilelor comunitare evreiești ce au fost confiscate, naționalizate sau trecute în patrimoniul statului prin măsuri de constrângere, nu are calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru terenul respectiv;

- construcția demolată nu se încadrează în obiectul de reglementare al O.U.G. nr. 83/1999 pentru a putea fi acordate despăgubiri bănești.

Prima instanță a confirmat legalitatea deciziei anterior arătate pentru aceleași argumente factuale și juridice reținute și de emitentul acesteia.

Reevaluând considerentele hotărârii contestate, precum și materialul probator administrat în cauză, prin prisma cadrului legal aplicabil în speță, pentru a răspunde punctual la criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

Așadar, din interpretarea dispoziției normative anterior enunțate rezultă în mod indubitabil faptul că recurenta trebuia să aibă calitatea de proprietar al imobilului teren la data preluării acestuia în proprietatea statului. Doar în această situație, s-ar fi putut discuta caracterul abuziv al preluării. Or, în speța de față, imobilul teren, situat în municipiul Botoșani, str. x, fostă Calea x, județul Botoșani, a trecut în proprietatea Statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în care se prevedea că "dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construcții al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilite potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973."

Mai mult decât atât, faptul că terenul aferent construcției, în suprafață de 198 mp, a urmat regimul juridic reglementat prin art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 este consemnat în Certificatul de moștenitor nr. x/1985 eliberat de Notariatul de Stat Botoșani, prin care D. a dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcției, iar terenul a fost preluat de stat din patrimoniul fostului proprietar, C..

Prin urmare, în mod corect prima instanță a concluzionat în sensul că D. nu a avut calitatea de proprietar, terenul în litigiu trecând direct în proprietatea statului, ca efect al aplicării art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999.

Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, " Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (…)"

Relevante, în ceea ce privește construcțiile demolate, sunt și dispozițiile punctului 3 din Normele metodologice aferente art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România: " Nu intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum și construcțiile demolate."

Așadar, acestea sunt dispozițiile normative care au condus în mod corect la respingerea cererii recurentei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul construcție care a fost preluat abuziv, dar care a fost demolat.

Totodată, Înalta Curte reține și faptul că prin sentința nr. 129/19.09.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017 s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că același imobil teren în suprafață de 198mp, situat în municipiul Botoșani, str. x, fostă Calea x, județul Botoșani, a trecut în proprietatea Statului român direct din patrimoniul testatorilor B. și C. la momentul deschiderii succesiunii în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Ca atare, prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile normative anterior enunțate, nefiind fondat motivul de casare analizat.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 174 din 21 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 174 din 21 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 septembrie 2020.