Decizia nr. 3750/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 137/2019 a Curții de Apel Alba Iulia

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată la data de 18.02.2019, pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, a solicitat obligarea pârâtului la plata următoarelor sume: - suma de 3.880.410 RON cu titlu de despăgubiri materiale pentru perioada 23.03.2012 - 12.03.2018, ca urmare a imposibilității de desfășurare a profesiei de executor judecătoresc, suma reprezentând media câștigurilor executorilor judecătorești din raza de circumscripție a Judecătoriei Sibiu ("judecătoria pe lângă care funcționează" - art. 8 Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești); - suma de 1.000.000 (un milion) euro, echivalent RON la data plații, cu titlu de daune morale suferite ca urmare a actelor nelegale emise de pârât, respectiv Ordinul nr. 1158/C/2012 și Ordinul nr. 1492/C/2013, care au produs suferințe psihice și fizice deosebit de grave precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 137 din data de 28 mai 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtul Ministerul Justiției și în consecință a respins, ca prescrisă, acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului Ministerul Justiției.

Cererile de recurs. Împotriva sentinței nr. 137 din data de 28 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâtul Ministerul Justiției. 3.1. Motivele din recursul principal formulate de reclamantul A. sunt întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere în cazul în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 referitoare la termenul de prescripție pentru despăgubiri, menționează în mod expres că în cazul în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Prima instanță a reținut existența certă atât a prejudiciului material cât și a prejudiciului moral, însă a apreciat, în mod netemeinic și nelegal, momentul de la care curge termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea 554/2004. Deși prima instanță, arată că termenul de prescripție ar trebui să curgă de la data comunicării Ordinelor nr. 1158/2012 și nr. 1942/2013 de revocare din funcția de executor, se raportează și alte potențiale termene de la care ar curge termenul de prescripție, respectiv: 15.03.2013 data hotărârii definitive aprimulul Ordin anulat; 22.04.2013 data comunicării celui de-al doilea ordin de revocare din funcția de executor Ordinului 1492, ceea ce denotă că însăși instanța nu găsește si nu identifică termernul concret de la care începe cursul prescrlpriei și implicit termenul de împlinire a acestui termen, pentru ca aserțiunea admiterii excepției prescripției să aibă fundament. Eroarea în care cade prima instanță este determinată de perioada îndelungată până la care s-a depus cererea în despăgubire, aproximativ 6 ani de zile, însă potrivit Deciziei Curții Constituționale din data de 4 august 2016 "Dispozițiile art. 19 alin. (2) Legea contenciosului administrativ, care instituie termenul de prescripție de cel mult un an pentru solicitarea despăgubirilor, dacă acestea nu au fost solicitate odată cu acțiunea în anulare a actului administrativ, sunt constituționale și nu intră în contradicție cu principiul accesului liber la justiție și cu dreptul la un proces echitabil, consacrate de art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție. Termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) Legea Contenciosului Administrativ are în vedere tocmai acele situații în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual, persoana vătămata nu poate în mod obiectiv cunoaște existența și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire. După soluționarea acțiunii în anulare, aceasta poate estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziție un termen de un an pentru formularea unei astfel de acțiuni. În raport cu termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, precum și față de dispozițiile art. 128 Codul de procedură fiscală în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că "stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiție și la un proces echitabil". Aceasta, deoarece "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege" (dec. nr. 171 din 27 februarie 2007', în M. Of. nr. 264 din 19 apriiie 2007, dec. nr. 123 din 16 februarie 2006, în M. Of. nr. 257 din 22 martie 2006, dec. nr. 534 din 27 iunie 2006, în M. Of. nr. 666 din august 2006). Prin Decizia nr. 568 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 544 din 9 august 2007, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituțlonalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1) raportate la art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a reținut că termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situații în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaște existența și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire. După soluționarea acțiunii în anulare, aceasta poate estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziție un termen de un an pentru formularea unei astfel de acțiuni. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la particularitatea și întinderea termenelor prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, exemplu în acest sens fiind deciziile nr. 171 din 27 februarie 2007, publicată în M. Of. nr. 264 din 19 aprilie 2007, nr. 123 din 16 februarie 2006, publicată în M. Of. nr. 257 din 22 martie 2006, și nr. 534 din 27 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 666 din 2 august 2006. De principiu, Curtea a reținut, cu acele prilejuri, că "stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiție și ta un proces echitabil". Aceasta deoarece "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege"- considerente care își păstrează valabilitatea. Din cuprinsul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată, care prevede că atunci când persoana vătămata a cerut anularea unui act administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuie să cunoască întinderea pagubei, rezultă că admisibilitatea acțiunii în daune este condiționată de soluționarea unei acțiuni anterioare de către instanța de contencios, în anularea unui act administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere, inter alia, dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată (ÎCCJ, s. cont. adm. fisc, dec. nr. 1668 din 1 aprilie 2014). Cererea formulată pe cale separată pentru despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8, art. 11 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituția României, se conturează regula acțiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicție, conținând și capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei și înlăturarea consecințelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 este una de excepție, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speța oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004. Pentru stabilirea certe a unei pagube, determinată sau determinabilă trebuie să existe cel puțin două repere certe și anume: 1. reperul 1 - momentul de pornire al prejudiciului/pagubei; 2. reperul 2 - momentul de sfârșit al prejudiciului/pagubei. Dacă reperul 1, momentul de pornire de producere al prejudiciului, este ușor de determinat și anume datele comunicării celor două ordine atacate și anulate, reperul 2 reprezintă data de sfârșit al prejudiciului, în speța pendinte, nu poate fi apreciat a fi decât data depunerii jurământului, data de la care a putut să-și exercite funcția de executor judecătoresc. 3.2. În cadrul recursului incident, pârâtul Ministerul Justiției a arătat că instanța de fond a respins în mod eronat excepția inadmisibilitații acțiunii deduse judecății pentru lipsa procedurii prealabile administrative prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ aspect față de care solicită admiterea recursului incident, casarea parțială a hotărârii în sensul admiteri excepției inadmisibilității și respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat. Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului incident, iar în subsidiar respingerea acestuia, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 13 septembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 06 mai 2020. 4. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate și vor fi respinse, pentru următoarele considerente. Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc." Astfel, Înalta Curte constată că prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat constatarea nulității recursului incident, formulat de pârâtul Ministerul Justiției pentru lipsa motivării. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs recurentul-pârât a criticat hotărârea instanței de fond din perspectiva dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 arătând că reclamantul nu a parcurs procedura prealabilă impusă, iar motivele de casare pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului incident. Cu privire la recursul principal formulat de reclamantul A., Înalta Curte constată că printr-o primă critică se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care a dat-o prima instanță dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este legală. Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie reflectarea în planul dreptului administrativ, a dispozițiilor de principiu înscrise în art. 2528 alin. (1) C. civ. privind începutul curgerii termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, termenul de prescripție începând sa curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În speță, stabilirea momentului obiectiv de la care începe sa curgă prescripția va fi analizat prin raportare la elemente de fapt apte să conducă la concluzia că reclamantul ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei prin diligențe rezonabile, instanța de fond având în vedere faptul că reclamantului A. i-au fost comunicate două ordine emise de pârât, ordine care l-au pus în imposibilitatea de a exercita profesia de executor judecătoresc și, implicit, de a obține venituri din această funcție. Astfel, la data de 22.03.2012 reclamantului i s-a comunicat Ordinul 1158/C/21.03.2012 prin care i s-a adus la cunoștință că a fost revocat din funcția de executor judecătoresc, iar la data de 22.04.2013 s-a emis un nou Ordin cu nr. 1492/2013, prin care pârâtul a revocat Ordinul nr. 595/17.02.2012, prin care acesta a fost numit executor. Prevederile art. 19 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 au făcut obiectul Deciziei Curții Constituționale nr. 568 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 9 august 2007 și Deciziei Curții Constituționale nr. 402 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 12 mai 2008. În considerentele Deciziei nr. 568 din 7 iunie 2007, menținute prin Decizia nr. 402 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională a reținut că "art. 11 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 constituie regula în ceea ce privește termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în anulare a unui act administrativ individual, acesta fiind de 6 luni. Ca excepție, alin. (2) al aceluiași articol prevede și termenul de decădere de un an de la data emiterii actului sau a cererii, termen invocat, însă, pentru motive temeinice și asupra căruia hotărăște instanța de judecată. Termenul de prescripție pentru acțiunea în daune introdusă ulterior acțiunii în anulare este, potrivit art. 19 alin. (2) din aceeași lege, de un an și curge de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Așadar, termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situații în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaște existența și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire. După soluționarea acțiunii în anulare, aceasta poate estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziție un termen de un an pentru formularea unei astfel de acțiuni." În jurisprudența sa, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la particularitatea și întinderea termenelor prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, exemplu în acest sens fiind deciziile nr. 171/2007, nr. 123/2006 și nr. 534/2006. De principiu, Curtea a reținut, cu acele prilejuri, că "stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiție și la un proces echitabil". Aceasta, deoarece "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege". Prin Decizia nr. 61 din 24 septembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. x/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 26 octombrie 2018, s-a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, având același obiect, constatându-se că nu este îndeplinită cerința de admisibilitate a noutății chestiunii de drept, dat fiind că divergența de jurisprudență datează pe rolul instanțelor de mai bine de 9 ani, fiind remarcată, de altfel, inclusiv la soluțiile pronunțate de instanța supremă. Problematica supusă analizei, prin sesizarea cu recurs în interesul legii, se referă la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Astfel cum a fost formulată, respectiv "Interpretarea și aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, în sensul de a se stabili care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire, respectiv de la momentul comunicării actului administrativ nelegal sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestui act", problema de drept vizează două momente, cel al comunicării actului administrativ nelegal sau cel al rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestui act. În situația în care persoana vătămată, din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Intitulat "Termenul de prescripție pentru despăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli privind: 1. condițiile de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri; 2. durata și data de la care curge termenul de prescripție; 3. instanța competentă și 4. procedura aplicabilă. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8, art. 11 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituția României, se conturează regula acțiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicție, conținând și capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei și înlăturarea consecințelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepție, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speța oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004. Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale. Astfel, în cauza dedusă judecății, prin Ordinul nr. 595/C/17.02.2012 al Ministrului Justiției a fost numit în funcția de executor judecătoresc în cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Prin Ordinul nr. 1158/C/21.03.2012 emis de Ministrul Justiției s-a dispus revocarea reclamantului din funcția de executor judecătoresc. Reclamantul a contestat legalitatea Ordinului nr. 1158/C/21.03.2012, iar prin sentința civilă nr. 250/20.06.2012, Curtea de Apel Alba Iulia a anulat acest act administrativ. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a menținut această soluție prin Decizia nr. 3416/15.03.2013, prin care a respins, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Justiției. Ulterior, pârâtul Ministerul Justiției a emis Ordinul nr. 1492/C/22.04.2013 prin care s-a dispus revocarea Ordinului nr. 595/C/17.02.2012, prin care reclamantul A. a fost numit executor judecătoresc în circumscripția Judecătoriei Sibiu, Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Așa fiind, în mod corect a reținut prima instanță că, de la momentul comunicării celor două ordine, reclamantul a cunoscut în mod obiectiv că nu poate obține venituri din profesia de executor judecătoresc, urmând a fi lipsit de aceste venituri, ceea ce constituie prejudiciul material suferit de acesta. Sub acest aspect, relevant este faptul că, Ordinul nr. 1158/2012 a fost anulat de instanță prin sentința nr. 250/2012 a Curții de Apel Alba Iulia, sentință care a rămas definitivă prin Decizia nr. 3416/15.03.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Având în vedere că termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar această dată a fost marcată de pronunțarea Deciziei nr. 3416/15.03.2013, de la această dată recurentul-reclamant era îndreptățit să formuleze cererea de despăgubiri cu respectarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, neavând relevanță faptul că la data de 12.03.2018 a depus jurământul la Ministerul Justiției, atât timp cât existenta unei hotărâri judecătorești definitive de anulare a actului administrativ nelegal constituie o condiție necesară pentru formularea unei acțiuni în pretenții. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentului-reclamant sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Analizând criticile prezentate în recursul incident, Înalta Curte constată că potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004 "Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există". În cazul de față, au existat două acte administrative, Ordinul nr. 1158/C/2012 și Ordinul nr. 1492/C/2013, acte împotriva cărora reclamantul a urmat procedura prealabilă, aspect reținut în mod corect și de prima instanță. Astfel, în mod corect s-a reținut că acțiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 are caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal, întemeiată pe art. 8 din același act normativ, iar alin. (3) al art. 19 se referă la procedura de judecată propriu-zisă, iar nu la procedura prealabilă administrativă, care constituie o etapă anterioară sesizării instanței cu acțiunea în anularea actului administrativ nelegal, reglementată de art. 7 din lege ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, condiție îndeplinită în speță în dosarele nr. x/2012 și nr. y/2013, în care reclamantul a solicitat doar anularea actelor administrative nelegale. Spre deosebire de regula instituită de art. 8 din Legea nr. 554/2004 conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acțiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea art. 19 din aceeași lege constituie excepția. Acest articol vizează o situație distinctă în care persoană vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în același timp și despăgubiri și formulează această cerere pe cale separată, în termen de un an de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Din interpretarea prevederilor art. 8 și art. 19 din lege rezultă că în cadrul procesului de contencios administrativ, privit în sens larg, acțiunea separată pentru despăgubiri este o etapă ulterioară acțiunii principale îndreptată împotriva actului vătămător, acțiune care, la rândul său, a fost precedată de procedura prealabilă administrativă. Între cererea de anulare a actului de autoritate și celelalte solicitări ce derivă din aceasta există o legătură indisolubilă având drept consecință faptul că despăgubirile nu pot fi acordate atunci când cererea principală este respinsă ca inadmisibilă - de exemplu, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, ca prematur introdusă, ca prescrisă sau ca neîntemeiată. Față de aceste aspecte, Înalta Curte va respinge recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului incident invocată de recurentul-reclamant A., va respinge recursul principal, ca nefondat, precum și recursul incident, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,