ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4552/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 mai 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: 1. Obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 292.820 RON cu titlu de despăgubiri materiale suferite ca urmare a emiterii Ordinului Ministrului Mediului și Pădurilor nr. 3647/17.10.2012 și a Dispoziției Președintelui Administrației Fondului pentru Mediu nr. 750/18.10.2012, ambele acte administrative anulate în Dosarul nr. x/2014 prin sentința nr. 2414/18.09.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2692/20.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3626 din 11 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: - a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată; - a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește despăgubirile aferente perioadei februarie 2013-27.04.2016; - a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Administrația Fondului pentru Mediu, în ceea ce privește despăgubirile aferente perioadei februarie 2013 - 27.04.2016, ca prescrisă; - a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Administrația Fondului pentru Mediu, în ceea ce privește despăgubirile aferente perioadei 27.04.2016 - octombrie 2016 ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3626 din 11 octombrie 2017 a formulat recurs reclamantul A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esență, următoarele: Hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură privind comunicarea întâmpinării formulate de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor cu consecința încălcării dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil și a principiului contradictorialității. Potrivit dispozițiilor art. 201 alin. (2) C. proc. civ., înainte de fixarea primului termen de judecată, "întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei." Reclamantul, arată că la momentul fotocopierii dosarului în data de 01.08.2017, la dosarul cauzei nu se regăsea întâmpinarea formulată de Ministerul Mediului, aceasta fiind depusă la 26.06.2017, dovadă făcând faptul că întâmpinarea se află atașată dosarului după cererea de fotocopiere, astfel că cererea de fotocopiere din 01.08.2017 este la fila x, iar întâmpinarea Ministerului Mediului din 26.06.2017 este la fila x. De asemenea, nici pentru termenul de judecată din data de 27.09.2017 nu a fost comunicată. Concluzionând, reclamantul precizează că soluționarea cauzei fără comunicarea întâmpinării, în condițiile în care a verificat dosarul cauzei înainte de primul termen de judecată, aceasta nefiind atașată la dosar, încalcă atât dreptul la apărare și la un proces echitabil, cât și principiul contradictorialității, fapt ce atrage casarea hotărârii. În ceea privește motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul susține că hotărârea instanței este nelegală fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004. Instanța a reținut că în cauză este incident termenul special de prescripție de 1 an prevăzut la art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care se calculează de la data cunoașterii pagubei, termenul curgând, în opinia instanței, zilnic în cazul absenței de la serviciu, în intervalul februarie 2013 - 27.04.2016. Reclamantul arată că textul de lege face referire nu la momentul cunoașterii pagubei, ci la momentul cunoașterii întinderii pagubei, iar întinderea pagubei nu poate fi cunoscută decât de la momentul constatării faptei ilicite, în speță de la rămânerea definitivă a sentinței nr. 2414/18.09.2014. În al doilea rând, în speță, momentul cunoașterii întinderii pagubei nu poate să fie diferit de momentul cunoașterii faptei ilicite, cele două neputând fi disociate. Momentul cunoașterii faptei ilicite este cel al constatării nulității celor două acte administrative și este un element indispensabil valorificării dreptului la despăgubiri, întrucât acest drept nu ar fi existat și nici nu ar fi putut fi cunoscut în lipsa faptei ilicite. Or, cele două acte administrative de reorganizare au beneficiat de prezumția de legalitate până când instanțele de judecată au constatat definitiv nulitatea lor (20.10.2016), astfel că nu exista posibilitatea de a cunoaște întinderea pagubei mai înainte de acest moment, iar dacă acțiunea ar fi fost introdusă înainte de data de 20.10.2016 ar fi fost respinsă neputându-se dovedi existența pagubei și a întinderii sale (caracterul cert) în lipsa constatării faptei ilicite. Concluzionând, prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul, adică efectul negativ suferit de o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană, așadar momentul cunoașterii întinderii prejudiciul nu poate fi decât ulterior constatării faptei ilicite, iar nu anterior, așa cum greșit a apreciat prima instanță, motiv pentru care nu este împlinit termenul de prescripție, acțiunea fiind introdusă la 27.04.2017, respectiv în termenul de 1 an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004. Criticile reclamantului referitoare la soluția de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii în ceea ce privește despăgubirile aferente perioadei 27.04.2016 - octombrie 2016 vizează faptul că anularea celor două acte administrative nu a fost cerută de acesta și inexistența unui raport de cauzalitate directă între aceste acte și prejudiciul invocat, întrucât aceste acte nu ar fi produs efecte față de acesta. Astfel, cele două acte administrative vătămătoare, Ordinul Ministrului Mediului și Pădurilor nr. 3647/17.10.2012 și Dispoziția Președintelui Administrației Fondului pentru Mediu nr. 750/18.10.2012, au vizat o reorganizare fictivă a Administrației Fondului pentru Mediu, prin desființarea mai multor posturi dintre care, atât cel deținut de reclamanta B. din Dosarul nr. x/2014 din cadrul Direcției juridice, cât și cel deținut de reclamant, ceea ce înseamnă că aceste acte administrative privesc și conferă dreptul și legitimitatea procesuală necesară reclamantului de a se prevala de nulitatea acestora.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 30.01.2018, intimatul-pârât Ministerul Mediului a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege. Prima critică a recurentului se referă la faptul că prima instanță i-a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6, par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituția României, precum și art. 13 și 14 C. proc. civ., ca urmare a necomunicării întâmpinării și, pe cale de consecință, imposibilității luării la cunoștință de conținutul acesteia și a pregăti apărarea în raport de excepțiile și apărările invocate de partea adversă. Instanța de fond avea îndatorirea de a acorda posibilitatea de a studia întâmpinarea și de a elabora o replică detaliată la apărările pârâtului Ministerul Mediului și Administrația Fondului pentru Mediu, de a susține oral și nemijlocit în timpul dezbaterilor toate apărările în combaterea excepției inadmisibilității acțiunii și a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Potrivit dispozițiilor art. 13 din C. proc. civ.: "(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii. (3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. (4) Instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar atunci când acestea sunt reprezentate." Nu se poate considera această normă ca fiind eliptică pentru că nu cuprinde sancțiunea nulității actelor de procedură săvârșite cu încălcarea dreptului la apărare, nefiind obligatoriu ca textele care consacră principii fundamentale să prevadă și sancțiunea ce intervine pentru nerespectarea lor. Prevederea conform căreia dreptul la apărare este garantat constituie un principiu cu valoare constituțională. Conform art. 14 din C. proc. civ.: "(1) Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel. (2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. (3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză. (4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu. (5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii." Din această prevedere legală rezultă că fiecare parte are dreptul de a cunoaște toate piesele dosarului și observațiile aduse de adversar la cunoștința judecătorului, de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale, precum și dreptul de a lua cunoștință, de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți. Având un asemenea conținut, se poate spune că dreptul la o procedură contradictorie este un element fundamental al procesului echitabil. Potrivit dispozițiilor art. 201 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.: "(1) Judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluție, comunicarea acesteia către pârât, punându-i-se în vedere că are obligația de a depune întâmpinare, sub sancțiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 165. (2) Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care poate depune răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei." De asemenea, art. 208 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., prevede: "(1) Întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. (2) Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel." Din actele dosarului rezultă că întâmpinarea formulată de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost înregistrată la dosarul cauzei la data de 26.06.2017, dosar fond, un exemplar și alte două exemplare, la dosar fond. La data de 1 august 2017, la dosar fond, este înregistrată cererea reclamantul privind studierea și fotocopierea actelor din dosar. Astfel cum rezultă din analiza înscrisurilor aflate la dosar, la momentul august 2017, întâmpinare nu era depusă la dosar, aceasta fiind atașată ulterior, la dosar fond. Totodată, Înalta Curte reține că părțile au fost citate la data de 30 iunie 2017, potrivit citativului aflat la dosar fond, pentru termenul de judecată din data de 27.09.2017, fără nicio mențiune referitoare la întâmpinare. Este evidentă imposibilitatea reclamantului de a lua cunoștință de conținutul acestui act de procedură înaintea primului termen de judecată. Mai mult, pe cale de întâmpinare, pârâtul a invocat și excepții față de cererea de chemare în judecată. Or, fiecărei părți trebuie să i se ofere posibilitatea, în mod real, iar nu formal, de a-și exprima punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt și de drept invocate, în scopul aflării adevărului și pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Faptul că reclamantului nu i-a fost comunicată întâmpinarea la momentul citării pentru termenul de judecată din data de 27.09.2017 și nu putut lua cunoștință de conținutul acesteia, fiind atașată la dosarul cauzei ulterior, nu este de natură a satisface exigențele dreptului fiecărei părți la un proces echitabil, la o dezbatere contradictorie în ședință publică asupra argumentelor și/sau apărărilor formulate de partea adversă. Pentru argumentele arătate mai sus, criticile invocate sunt fondate, motiv pentru care nu vor mai fi analizare celelalte aspecte susținute de recurent. Așa fiind, casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității și totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție. Instanța de rejudecare este datoare să pună în discuția părților excepțiile și susținerile formulate în cauză, statuând motivat și argumentat asupra acestora și să analizeze și celelalte motive de recurs ale recurentului, ce vizează fondul cauzei, ca apărări de fond.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3626 din 11 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.