ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6894/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16.12.2015, reclamanta S.C. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu (AFM), anularea în tot a deciziei de soluționare a contestației nr. 199/10.11.2015, a deciziei de impunere nr. x/2015, privind obligațiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecția fiscală, pentru suma totală de 2.716.922 RON, și a raportului de inspecție fiscală nr. x/08.09.2015 privind îndeplinirea obiectivelor de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje în anul 2014, (RIF) urmând să se constate că debitul stabilit prin decizia de impunere este nedatorat și să fie obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.716.922 RON, actualizată cu dobânda legală, cu titlu de despăgubire conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, calculată de la data retragerii sumei de bani din patrimoniul societății prin acte de executare silită și până la plata efectivă a acesteia de către AFM, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta și-a completat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâților B., C., D., E., F., G., H., I. la plata sumei de 189.110,11 RON, cu dobândă fiscală, reprezentând despăgubiri calculate de la data retragerii sumei din patrimoniul reclamantei și până la data plății efective.

Prin încheierea de ședință din 27.06.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția netimbrării cererii completatoare, ca neîntemeiată. A luat act de renunțarea reclamantei la proba cu interogatoriul pârâților persoane fizice, a încuviințat proba cu înscrisuri, a respins ca neutilă proba cu expertiza specializarea contabilitate-fiscalitate solicitată de reclamantă, a respins ca nefondată cererea de suspendare a cauzei, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Prin sentința civilă nr. 3405 din 07 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Fondului pentru Mediu, E., D., C., F., B., G., H. și I., astfel cum a fost modificată, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 3405 din 07 noiembrie 2016 și a încheierii din 27 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea sentinței și a încheierii atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre completarea cercetării judecătorești și rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecarea pe fond și admiterea acțiunii.

În motivarea cererii de recurs a arătat, cu privire la nulitatea deciziei de soluționare prin prisma nemotivării și a aplicării principiului omissio medio, că principalul rezultat pe baza RIF ar fi în sumă de 2.340.647 RON și nu de 2.463.881 RON, critică ce a fost inițial avansată pe calea contestației fiscale prealabile. Pe cale de consecință, organul de soluționare constatând eroarea, ar fi trebuit să anuleze actele de impunere contestate, nefiind în măsură să își aroge prerogative de control și să procedeze la reindividualizarea obligațiilor suplimentare. Cu toate acestea, prin decizia de soluționare nu se răspunde acestei critici, organul de soluționare rezumându-se a arăta că, în opina sa, sumele au fost în mod corect calculate, fără însă a indica modul de calcul detaliat, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării, cu încălcarea art. 218 Codul de procedură fiscală.

Apreciază că instanța de fond nu se putea învesti omissio medio cu aspecte necercetate în faza soluționării contestației. Dacă se considera în mod corect învestită, instanța era ținută să cerceteze dacă aspectele invocate de societate cu privire la greșita stabilire a valorii impunerii sunt sau nu fondate, câtă vreme, niciunde în cuprinsul RIF nu era indicat în concret modul de calcul.

Având în vedere că acest principiu impune obligații de diligență în sarcina contribuabilului, care trebuie să își formuleze în mod exhaustiv poziția încă de la exercitarea recursului grațios, este natural ca aceeași obligație să se impună și autorităților publice. În speță, organul de soluționare s-a limitat exclusiv la analiza îndeplinirii obiectivelor de valorificare, ignorând toate celelalte motive invocate prin contestație.

În concret, modul de calcul nu este explicitat, fiind reținută doar cantitatea în kg de deșeuri de sticlă apreciate nereciclate și suma totală datorată cu titlu de taxă. Or, pentru a permite recurentei a cenzura cuantumul sumei datorate, nu poate fi admis să nu existe niciun indiciu cu privire la modul de calcul și să se efectueze trimiteri la Ordinul nr. 192/2014, ci era necesară expunerea în concret (în RIF) a articolului din Ordin aplicat impunerii, dar și o detaliere/explicitare a formulei de calcul în urma căreia s-a concluzionat asupra cuantumului sumei. Lipsa acestor mențiuni din RIF, la care face trimitere decizia de impunere, și pe care, în faza judecății, nici intimata și nici instanța de fond nu le-a lămurit, este de natură a afecta legalitatea deciziei de impunere, pentru viciul nemotivării. Modul deficitar de întocmire a RIF, a deciziei de impunere însușite de instanța de fond intră în conflict cu disp. art. 43 alin. (2) lit. e) și lit. f) din O.G. 92/3003.

Recurenta a susținut că vătămarea i-a fost produsă prin stabilirea în sarcina sa a unei obligații fiscale cu privire la al cărui cuantum nu este în măsură a se pronunța nici măcar după parcurgerea judecății de fond, în lipsa unei motivări pertinente asupra formulei de calcul utilizate.

În mod greșit apreciază instanța că actele de impunere ar putea fi completate ulterior, neavând în vedere faptul că decizia de soluționare a contestației este un act final, care marchează încetarea etapei administrative, și în nicio circumstanță nu poate fi completată ulterior, pe cale judecătorească, prin apărările depuse în fața instanței. În acest sens a invocat disp. art. 46 alin. (2) lit. e) și 1) din Codul procedură fiscală precizând că organul fiscal are obligația emiterii unui act administrativ fiscal care să conțină "motivele de fapt" și "temeiul de drept" care au format convingerea cu privire la necesitatea stabilirii în sarcina contribuabilului a unei anumite obligații fiscale. În speță, atât deciziei de impunere, cât și deciziei de soluționare a contestației îi lipsesc cu desăvârșire aceste elemente obligatorii în ceea ce privește modul de calcul al obligațiilor fiscale suplimentare. Totodată, urmare a neindicării elementelor sus amintite în cuprinsul deciziei de impunere, legalitatea și corectitudinea impunerii fiscale sunt dificil de verificat de organul fiscal competent să soluționeze contestația fiscală și de instanța care nu poate acționa în locul organului fiscal emitent, în vederea lămuririi situației de fapt și a temeiului juridic aplicabil.

Recurenta a arătat că a combătut în repetate rânduri corectitudinea modului de calcul și, cu toate că i s-a solicitat în mod expres intimatei să depună "precizări cu privire la modul de calcul al obligațiilor suplimentare" (încheierea de ședință din 26.09.2016), aceasta a furnizat adresa nr. x/18.10.2016, prin care a indicat că "Modul de calcul al obligațiilor suplimentare de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. x/2015 este cuprins în Anexa 8", anexă ce constă în "proces-verbal - discuție finală cu contribuabilul și punct de vedere exprimat de societate - 7 pagini", după cum se reține chiar în RIF.

Referitor la individualizarea incorectă a impunerii, recurenta a susținut că, în măsura în care instanța ar fi fost lămurită cu privire la modul de calcul, ar fi trebuit să îl expună punctual și argumentat prin considerentele hotărârii. Argumentația instanței că societatea nu a avut în vedere și componenta globală de reciclare atunci când a afirmat că a fost eronat făcut calculul privind contribuția datorată susține afirmațiile că prima instanță a înțeles, interpretat și aplicat în mod deficitar Ordinul ministrului mediul și schimbărilor climatice nr. 578/2006, modificat prin Ordinul 192/2014, și pe cele ale O.U.G. nr. 196/2005.

AFM nu a detaliat la niciun punct calculul făcut pentru a demonstra corectitudinea acestuia, pentru a ilustra cum anume au rezultat aceste contribuții datorate, și nici instanța, nici intimata nu au arătat care este diferența între obiectivele minime de atins și cantitățile efectiv reciclate și cum a fost calculată contribuția pe baza acestor diferențe.

Față de susținerea că o parte din contribuția datorată este rezultatul neatingerii pragului global de reciclare întrucât, urmare a considerării ca neîndeplinite a unor obiective particulare de reciclare, ar fi rezultat o neîndeplinire a obiectivului global, arată că, inclusiv cu excluderea cantităților de aluminiu și de sticlă, societatea și-a îndeplinit obiectivul minim global de reciclare. În acest sens a făcut referire la disp. Anexei 3 a O.U.G. nr. 196/2005, care reglementează obiectivul minim global de valorificare prin reciclare, precum și la calculele făcute de organele de inspecție, din care rezultă cantitatea valorificată prin reciclare, constatată în urma controlului - 12.199.566 kg, care este mai mare decât obiectivul minim de reciclare, egal cu 11.965.754 kg.

Având în vedere că, inclusiv cu excluderea de la calculul obiectivului de reciclare a unor cantități de deșeuri, obiectivul minim global de reciclare a fost atins, fiind reciclată o cantitate egală cu 56% din cantitatea de ambalaje introduse pe piață, nu poate fi primit argumentul AFM potrivit căruia o parte din contribuția datorată este rezultată din neîndeplinirea obiectivului minim global de reciclare. În contextul în care, potrivit celor reținute de organele de control, obiectivele minime de reciclare pentru sticlă și aluminiu nu au fost atinse, diferența dintre obiectivele minime și cantitățile considerate ca fiind reciclate fiind de 1.170.222 kg, și având în vedere că, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 se datorează 2 RON/kg pentru diferența dintre obiectivele minime și cantitățile efectiv reciclate, rezultă că societatea ar fi datorat (în condițiile în care nu s-ar fi reciclat 1.170.222 kg de sticlă și aluminiu) o contribuție de 2.340.444 RON (1.170.222 kgX2 RON/kg).

Recurenta a mai susținut că analiza instanței privind îndeplinirea obiectivelor de valorificare se grefează pe acte normative abrogate și pe o greșită interpretare a instituțiilor de drept. Astfel, perioada supusă verificării inspecției fiscale a fost 01.01.2014 - 31.12.2014. Prima instanță preia definițiile reciclării și valorificării din O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor, aprobată cu modificări prin Legea 426/2001. Însă, acest act normativ pe baza căruia este construit raționamentul instanței este inaplicabil în speță, fiind abrogat și înlocuit prin Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, în vigoare de la 28 noiembrie 2011. Or, având în vedere perioadă vizată de controlul fiscal, devine evident că sunt aplicabile prevederile Legii 211/2011.

A prezentat diferențele dintre cele 2 acte normative privind definițiile reciclării și valorificării susținând că, prin interpretarea sistematică a celor două definiții, astfel cum sunt prevăzute prin Legea 211/2011, se concluzionează că între reciclare și valorificare există o relație de tipul parte-întreg, astfel încât reciclarea reprezintă orice operațiune de valorificare prin care deșeurile sunt transformate în produse, materiale sau substanțe care servesc realizării unui scop util reprezentat de înlocuirea altor materiale sau pregătirea pentru a fi folosite în întreprinderi ori în economie în general, scop util care poate fi reprezentat de utilizarea în funcția inițială (în scopul obținerii aceluiași produs) sau pentru o altă funcție (în scopul cerut de necesitățile întreprinderii sau economiei în general). Excepțiile în materie de reciclare se referă la orice operațiune în scopul valorificării energetice și conversia în vederea folosirii materialelor obținute drept combustibil, adică incinerarea în vederea recuperării de energie sau umplerea.

Cu privire la sintagma "valorificare prin alte metode", utilizată în motivare de instanța de fond, a precizat că aceasta se regăsește numai într-un singur act cu caracter normativ, anume Ordinul nr. 794/2012 al ministrului mediului și pădurilor, fără să fie conținută în Legea nr. 211/2011, în H.G. nr. 621/2005, în Legea nr. 105/2006 sau în O.U.G. nr. 196/2005. Potrivit anexei nr. 3 a Ordinului nr. 794/2012, se raportează numai cantitățile de deșeuri de ambalaje valorificate prin alte metode decât reciclarea. Semnificația sintagmei nu este explicată în respectivul ordin, nu se regăsește în celelalte acte normative în materie, astfel încât este neclară și confuză. Valorificarea poate fi făcută fie prin reciclare, fie prin incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie, sens în care a invocat disp. art. 22 alin. (2) din Ordinul nr. 578/2006, modificat prin Ordinul nr. 192/2014.

De asemenea, în Anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 196/2005 sunt stabilite obiectivele minime de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie și de valorificare prin reciclare, globale și pe tip de material de ambalaj. Și în această anexă se face referire numai la valorificarea prin reciclare și valorificarea prin incinerare cu recuperare de energie, nu și la "valorificarea prin alte metode". Utilizarea sintagmei "alte metode" face trimitere în concret la existența unei metode de bază care trebuie respectată în vederea re-prelucrării deșeurilor de ambalaje pentru a fi considerată valorificare și, implicit, reciclare, or o metodă de bază nu este definită ca atare în niciuna dintre normele legale incidente.

Contrar concluziilor primei instanțe, chiar și în situația în care J. nu ar fi transformat sticla concasată în cărămizi de sticlă, aceasta nu înseamnă că J. nu a realizat efectiv reciclarea sticlei, având în vedere că a prelucrat sticla colectată (prin mărunțire ori concasare) obținând un produs finit nou pe bază de sticlă, care, ulterior, este utilizat direct în industria construcțiilor, activitate ce corespunde reciclării, așa cum este definită în Legea nr. 211/2011 și în H.G. nr. 621/2005. În plus, toate criteriile prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 211/2011 sunt îndeplinite. Această interpretare este consecventă și cu definiția reciclării prevăzută de Directiva 2008/98.

Recurenta a susținut că o altă critică necercetată de prima instanță se referă la nerespectarea prevederilor normative europene în materie, critică dezvoltată prin actul de sesizare a instanței. Instanța validează argumentele A. referitoare la faptul că RIF este nemotivat sau cuprinde motive străine, însă, în loc să procedeze la anularea acestuia, se subrogă intimatei și aduce în mod nepermis completări și clarificări actelor fiscale. În RIF nu se aduc alte completări, analize, explicații care să indice societății motivele pentru care nu s-au luat în considerare cantitățile de deșeuri de ambalaj de aluminiu, iar în contextul în care un reciclator este, în esență, valorificator, refuzul de a lua în considerare cantitățile de deșeuri reciclate prin intermediul K., L., M. este ilogic și nejustificat.

În cererea de recurs se mai arată că decizia de soluționare se întemeiază pe chestiuni noi față de raportul de inspecție fiscală și/sau pe chestiuni ce sunt contrazise de materialul probator. Concluziile organului de soluționare a contestației sunt afectate de grave erori procedurale și materiale, care privesc modul în care s-au reținut anumite aspecte în legătură cu faptul dacă reclamanta a executat efectiv obligațiile de a asigura îndeplinirea obiectivelor de reciclare și, în acest sens, dacă s-au valorificat integral cantitățile de deșeuri din sticlă și ambalaj de aluminiu, astfel cum au fost declarate și trecute în evidențele sale. Soluționarea contestației prin antrenarea unor chestiuni ce nu au fost avute în vedere în RIF a privit constatările în legătură cu valorificarea deșeurilor de sticlă. Astfel, în pofida evidenței documentare, intimata a procedat la înlăturarea unei cantități de 1.454.174 kg. Bazându-se pe afirmația că "în evidențele contabile ale societății nu s-a înregistrat niciun raport minimal de procesare pentru obținerea cărămizilor din sticlă și nicio factură de vânzare cărămizi sticlă", organul de soluționare s-a prevalat de circumstanțe de fapt care nu au făcut obiectul constatărilor organelor de inspecție și nu au fost indicate în RIF, contrar art. 213 alin. (1) Codul de procedură fiscală. Contrar aprecierilor primei instanțe, în situația în care organele de soluționare ar fi constatat chestiuni noi, soluția care s-ar fi impus ar fi fost refacerea inspecției fiscale, cu consecința emiterii unui nou raport de inspecție fiscală și a unei noi decizii de impunere.

Cu privire la nulitatea actelor de control emise de intimată prin raportare la modul viciat de constatare a situației de fapt, recurenta a arătat că organele de control aveau obligația de a face constatări proprii cu privire la cantitățile efectiv valorificate prin reciclare de către operatorii economici invocați în RIF și, numai în măsura în care în urma examinării situației de fapt de la fiecare operator economic reciclator de pe lanț se putea constata că, cantitățile raportate nu corespund cantităților efectiv reciclate, obligație ce reiese din art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005. Analiza autorizațiilor este vădit insuficientă, impunându-se verificări concrete ale situației de fapt la operatorii invocați în RIF, pentru a stabili dacă se realizează sau nu o reciclare în fapt.

O critică importantă susținută în fața primei instanțe a fost aceea că, independent de faptul că organele de control s-au întemeiat exclusiv pe examinarea unor acte de reglementare, conducând la prezumții care puteau și trebuiau confruntate cu situația de fapt efectivă, actele analizate au fost emise de alte autorități decât organele de control și aparțin mai mult în mod exclusiv unor societăți terțe. Problema este aceea că posibilitatea stabilirii vinovăției societății în sensul încălcării normelor, conducând la faptul generator al sarcinii fiscale din prezenta cauză, este astfel exclusă.

Analizând motivele ce au stat la baza stabilirii obligației suplimentare de plată, exclusiv prin prisma celor reținute în RIF, reclamanta este parte inocentă, acesteia neimputându-se nimic personal, nici măcar din perspectiva nerespectării evidențierii trasabilității deșeurilor de ambalaje preluate în responsabilitate, ci, în concret, este trasă la răspundere urmare a interpretării (fără temei) de către AFM a unor acte de reglementare emise de alte autorități ale statului. Or, faptul că aceste circumstanțe constituie o problemă reală de natură să atragă nulitatea actelor emise, reiese din jurisprudența europeană în materie conform căreia beneficiarul trebuie să beneficieze de prezumția de buna credință, revenind autorității sarcina dovedirii, prin probe obiective, că acesta a participat intenționat la încălcarea prevederilor legale.

În mod greșit instanța de fond a înlăturat susținerile reclamantei privind limitele obligației A., în calitate de operator economic licențiat, de a verifica îndeplinirea obligației de reciclare a deșeurilor de către terții operatori. A invocat disp. art. 17 pct. 4 din H.G. nr. 621/2005 și a menționat că, în calitate de operator economic licențiat, preia, potrivit Ordinului nr. 2742/2011, obligațiile privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de la agenții economici care introduc pe piață produse ambalate, care supraambalează produse ambalate individual în vederea revânzării/distribuirii și/sau care introduc pe piață ambalaje de desfacere - clienți și au obligațiile prevăzute în cap. V din actul normativ invocat.

A invocat disp. art. 27 alin. (3), art. 28 alin. (3) din Ordinul nr. 192/2014 pentru îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare a deșeurilor de ambalaje susținând că obligația sa, preluată de la agenții economici care introduc pe piață deșeuri este, potrivit art. 24 lit. e), de a asigura în baza documentelor financiar contabile și a documentelor justificative trasabilitatea deșeurilor de ambalaje pe tip de material, de la producătorul de deșeuri până la operatorul economic valorificator. Obligația privind supravegherea efectuării reciclării revine instituției care a eliberat autorizația de mediu/autorizația integrată de mediu în beneficiul agentului economic valorificator. La momentul la care a încredințat către colaboratorii săi efectuarea operațiunilor de reciclare, a acționat cu bună credință având convingerea că aceștia realizează în mod efectiv activități de reciclare. Menținerea actelor contestate ar echivala cu faptul că A. suportă consecințele faptelor unor terți cu privire la care, prin diligențe normale, nu a putut constata că încalcă legea, în timp ce AFM, instituție cu abilități de control, se rezumă la activități de sancționare, fără a fi interesată de prevenție.

A invocat, pentru identitate de rațiune, jurisprudența CJE în materie de TVA, care nu este aplicabilă de drept, fiind pronunțată într-un domeniu distinct, însă poate fi luată în considerare mutatis mutandis la analiza întinderii limitelor răspunderii A..

4.1. Intimații pârâți B., C., D., E., F. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului.

4.2. Intimata pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului susținând, în esență, că în cadrul acțiunii de inspecție fiscală a oferit contribuabilului toate informațiile de care avea nevoie pentru a cunoaște exact modalitatea de calcul al obligațiilor stabilite, modalitate tratată în mod detaliat în RIF nr. x/08.09.2015 și în anexele de calcul ale acestuia, în conformitate cu prevederile anexei nr. 10b din Ordinul M.M.S.S. nr. 1356/2013 pentru aprobarea modelelor și conținutului formularelor utilizate în activitatea de inspecție fiscală.

Responsabilitatea plății acestei contribuții incumbă operatorilor economici autorizați pentru preluarea obligației anuale de gestionare a deșeurilor de ambalaje, în temeiul Ordinului comun al ministrului mediului și pădurilor, ministrului economiei, comerțului și mediului de afaceri și ministrului administrației și internelor nr. 2742/3190/305 din 21.11.2011.

A prezentat cadrul legal aplicabil în cauză și a susținut, cu privire la critica potrivit căreia obligațiile suplimentare de plată ar fi fost greșit calculate, că reclamanta a reținut în mod eronat modul de calcul al contribuției detaliat la art. 22 din Ordinul MMSC nr. 192/2014, pentru modificarea Ordinului nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu. Obiectivele minime de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie și de valorificare prin reciclare, globale și pe tip de materiale de ambalare, începând cu anul 2013, sunt stabilite în anexa 3 din O.U.G. nr. 196/2005, aprobată prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare. Societatea nu a realizat obiectivul minim de reciclare a aluminiului, obiectivul de reciclare a metalului și obiectivul global de reciclare, sens în care a invocat disp. art. 22 din Ordinul MMSC nr. 192/2014.

La analiza realizării obiectivelor de reciclare pentru anul 2014 inspectorii AFM au avut în vedere definițiile prevăzute de Legea nr. 211/2011, fapt menționat explicit în raportul de inspecție fiscală. Un operator economic trebuie să dețină documente emise de autoritățile competente, care să ateste că este atât reciclator, cât și valorificator, astfel că nu există nicio contradicție între cele menționate în RIF și apărările formulate în fața instanței.

Intimata a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu au fost îndeplinite obiectivele pentru aluminiu, pentru sticlă, partenerul contractual S.C. J. S.R.L. nedesfășurând operațiuni de reciclare, ci doar de valorificare prin alte metode, motiv pentru care a apreciat că echipa de control a determinat corect starea de fapt și a calculat corect contribuția. Operațiunea de reciclare este doar operațiunea finală de valorificare, prin care un deșeu devine produs, material sau substanță pentru a-și îndeplini funcția inițială ori pentru alte scopuri. S.C. M. S.R.L. realizează operațiuni de colectare, pretratare, sortare, depozitare și comercializare deșeuri metalice feroase și neferoase, operațiuni ce au fost recunoscute de echipa de control ca operațiuni de valorificare preliminară, înainte de reciclare.

Reclamanta avea un obiectiv de global de valorificare și un obiectiv global de reciclare, a declarat în mod eronat cantitatea de 42.000 kg de aluminiu contractate cu S.C. M. S.R.L. ca fiind reciclate, cantitate exclusă de echipa de control, în mod corect, din cantitatea de deșeuri reciclate, dar luată în calcul, în mod corect, la determinarea cantității de deșeuri valorificate.

Intimata a mai susținut că RIF este motivat în fapt și în drept, respectă cerințele din anexa nr. 10b din Ordinul M.M.S.S. nr. 1356/2013. AFM, în virtutea rolului său activ, este îndreptățită să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului/plătitorului. În analiza efectuată, organul fiscal este obligat să identifice și să ia în considerare toate circumstanțele edificatoare fiecărui caz în parte. Drept pentru care, organul de soluționare a contestației administrative a procedat la cercetarea tuturor motivelor de fapt și de drept ce au stat la baza emiterii actului contestat de reclamantă și în soluția pronunțată a ținut cont de dispozițiile legale aplicabile în speță, precum și de documentele existente la dosarul cauzei.

A admite că operatorii licențiați, la rândul lor, sunt îndreptățiți să transfere responsabilitatea îndeplinirii obiectivelor către valorificatorii/reciclatorii cu care încheie contracte de prestări servicii cu privire la cantitățile de deșeuri de ambalaje gestionate contravine art. 23 lit. a) din Ordinul comun MMP/MECMA/MAI nr. 2742/3190/305 din 21.11.2011.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând sentința și încheierea recurate prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor din întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, dar în raport numai cu unele dintre criticile formulate.

În perioada 10.03.2015-19.08.2015, reclamanta, operator economic licențiat în scopul preluării responsabilității realizării obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje, a fost supusă unui control efectuat de inspectori din cadrul AFM, pentru verificarea modului de calcul, constituire și virare a obligațiilor la Fondul pentru mediu în anul 2014. Inspecția fiscală a constatat că la data de 01.01.2014, reclamanta avea încheiate contracte pentru preluarea obligațiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje pentru un număr de 80 de operatori economici responsabili care au introdus pe piața națională ambalaje și ambalaje de desfacere, cantitatea totală raportată de aceștia în anul 2014 fiind de 21.755.917 kg. Totodată, pentru realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje, aferente cantităților de ambalaje și ambalajelor de desfacere introduse pe piața națională de operatorii economici responsabili, reclamanta a avut contracte pentru valorificarea și reciclarea deșeurilor de ambalaje cu 15 agenți economici.

Rezultatele controlului au fost consemnate în raportul de inspecție fiscală nr. x/08.09.2015 în baza căruia a fost întocmită decizia de impunere nr. x/08.09.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru mediu, prin care s-a stabilit în sarcina societății o obligație suplimentară în cuantum total de 2.716.922 RON, compusă din: contribuție datorată de 2.463.881 RON, majorări de întârziere de 151.528,68 RON și penalități de întârziere de 101.511,90 RON. Reclamanta a formulat contestație împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, contestație respinsă prin decizia nr. 199/10.11.2015.

Instanța de fond a respins prezenta acțiune reținând, cu privire la pretinsa nemotivare a deciziei de soluționare a contestației, că organul de soluționare a contestației a răspuns motivului de nelegalitate privind pretinsa îndeplinire a obiectivelor de valorificare, explicând în detaliu de ce autoritatea a considerat că acestea nu au fost atinse, raportat la fiecare cantitate de deșeuri de ambalaje care nu a fost luată în considerare. Faptul că nu s-a răspuns explicit tuturor aspectelor prezentate de reclamantă în cuprinsul contestației nu echivalează cu o nemotivare, atât timp cât nu au fost lăsate nesoluționate motive distincte de nelegalitate. Referitor la susținerea că s-ar fi calculat greșit obligațiile de plată, în cuprinsul deciziei se arată că, în opinia organului de soluționare, acestea au fost corect stabilite, iar prin întâmpinarea formulată în cauză s-au detaliat argumentele în acest sens.

În privința pretinsei individualizări greșite a obligațiilor principale de plată stabilite cu titlu suplimentar, Curtea a reținut explicațiile furnizate prin întâmpinare, în completarea deciziei de soluționare a contestației, reiterate la solicitarea expresă a instanței, ce nu au fost în niciun fel combătute de reclamantă, explicații potrivit cărora reclamanta este cea care avansează un calcul eronat al contribuției suplimentar datorate, raportându-se doar la diferențele dintre obiectivele minime de reciclare și cantitățile constatate de inspecția fiscală ca fiind efectiv reciclate pentru cele două materiale cu privire la care s-au constatat diferențe, aluminiu și sticlă, dar fără a lua în calcul și celelalte două componente relevante pentru calcul, și anume obiectivul global de reciclare și obiectivul global de valorificare prin alte metode decât reciclarea care, la rândul lor, au fost afectate de neîndeplinirea obiectivelor minime de reciclare pentru aluminiu și sticlă, formula de calcul fiind cea prevăzută de art. 22 din Ordinul ministrului mediului și schimbărilor climatice nr. 578/2006, așa cum a fost modificat prin Ordinul nr. 192/2014.

Curtea a reținut că stabilirea obligațiilor suplimentare de plată s-a datorat faptului că AFM nu a luat în considerare 133.178 kg de deșeuri de ambalaje de aluminiu, respectiv 1.454.174 kg de deșeuri de ambalaje de sticlă, declarate de societate ca fiind reciclate prin intermediul unor terți operatori, cu privire la care s-a reținut însă că, în realitate, nu au fost reciclate, ci valorificate prin alte metode. Instanța de fond a considerat că obiectivul trebuie îndeplinit exclusiv prin reciclare, nu și prin valorificare prin alte metode, astfel cum rezultă din art. 16 alin. (16) lit. c) din H.G. nr. 621/2005. Termenii de valorificare și reciclare sunt definiți în Anexa 1 la H.G. nr. 621/2005, iar anexa II.B la O.U.G. nr. 78/2000 prevede ce se înțelege prin operații de valorificare.

AFM a reținut că deșeurile de aluminiu nu au fost reciclate, ci valorificate prin alte metode, întemeindu-se pe constatarea că terții operatori la care a apelat reclamanta nu sunt autorizați să desfășoare activități de reciclare pentru deșeuri din aluminiu, ci exclusiv de valorificare prin alte metode. Raționamentul organelor de inspecție rezultă în mod implicit, ceea ce au avut în vedere fiind faptul că nu sunt reciclatori și că, prin urmare, cantitățile valorificate de aceștia nu pot fi luate în considerare în cadrul obiectivului anual.

Instanța de fond a argumentat de ce sunt corecte constatările AFM referitoare la lipsa calității de reciclatori a terților operatori și a concluzionat că pârâta a analizat corect documentele relevante în cauză și a făcut o corectă aplicare a legii, neputând fi primite nici criticile prin care se susține încălcarea rolului activ, a caracterului complet al inspecției ori a certitudinii impunerii. Nu se poate reproșa AFM nici depășirea competenței recunoscute de lege, căci nu a intrat în contradicție cu agențiile de protecție a mediului, ci în mod corect a reținut că terții operatori fie nu erau autorizați ca reciclatori, fie nu au realizat în fapt operațiuni de reciclare, reclamanta fiind cea care consideră fără temei că interpretarea pe care ea o dă autorizațiilor de mediu litigioase corespunde intenției autorităților emitente. Prin urmare, nici principiul securității juridice nu poate fi considerat încălcat.

Referitor la argumentele reclamantei în sensul lipsei vinovăției sale pentru nerealizarea obiectivelor de valorificare, Curtea a reținut că, deși reclamanta a încheiat cu terții operatori contracte în vederea reciclării deșeurilor de ambalaje, responsabilitatea pentru atingerea obiectivelor anuale de reciclare îi incumbă în continuare, potrivit legii, nefiind transferată asupra cocontractanților săi, ci reclamanta, în calitate de operator autorizat, este ținută să răspundă în fața organelor de mediu cu privire la modul în care obiectivele au fost efectiv realizate. Sub acest aspect sunt incidente prevederile Ordinului comun MMP/MECMA/MAI nr. 2742/3190/305 din 21.11.2011, coroborate cu mențiunile privind scopul adoptării sale, expuse în preambul, în Capitolul 1, din interpretarea cărora rezultă că susținerile privind lipsa vinovăției sale sunt neîntemeiate, în fapt legiuitorul urmărind ca prin autorizarea acesteia să poată urmări în mod eficient și transparent realizarea obiectivului anual, operatorul autorizat fiind cel ținut să facă dovada îndeplinirii efective a obiectivelor în fața organului de control.

Curtea a înlăturat susținerile reclamantei potrivit cărora pârâta avea obligația de a verifica îndeplinirea obligațiilor de reciclare deșeuri de către terții operatori, astfel cum au fost asumate prin contractele încheiate cu reclamanta ori cum au fost autorizate, aceste aspecte fiind irelevante prin prisma propriilor obligații ale reclamantei, ce îi incumbă conform H.G. nr. 621/2005, de operator autorizat ținut să asigure îndeplinirea obiectivelor anuale de reciclare.

Cât privește jurisprudența CJUE invocată de reclamantă, a considerat că nu este incidentă în speță, fiind dezvoltată într-o cu totul altă materie, respectiv aceea a taxei pe valoare adăugată, guvernată de alte reguli, precum principiul neutralității, care nu sunt incidente în sfera contribuțiilor la fondul de mediu, astfel că nu este aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față.

Primul motiv de casare invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. referitor la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare nu poate fi reținut, întrucât sentința recurată corespunde exigențelor reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că instanța de fond a prezentat argumentele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, raționamentul juridic expus de instanță susținând această soluție. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu aceste argumente considerând că ele reprezintă o aplicare greșită a legii nu este de natură să ducă la concluzia că sentința nu este motivată sau că ea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Dacă aceste argumente se bazează pe o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material incidente în cauză este un aspect ce poate fi analizat prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și nu a celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. În consecință, nu se poate reține incidența în speță a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Al doilea motiv de casare invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la pronunțarea hotărârii cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv s-a invocat faptul că decizia de soluționare a contestației administrative nu este motivată sub aspectul criticii vizând modalitatea de calcul al obligației suplimentare de plată, ceea ce determină sancțiunea nulității deciziei.

Instanța de recurs reține că, potrivit art. 211 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 92/2003, în vigoare la data soluționării contestației, "Decizia de soluționare a contestației se emite în forma scrisă și va cuprinde: preambulul, considerentele și dispozitivul. (...) Considerentele cuprind motivele de fapt și de drept care au format convingerea organului de soluționare competent în emiterea deciziei."

Examinând conținutul deciziei contestate se reține că aceasta cuprinde motivele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției de respingere a contestației și, chiar dacă este vorba despre o analiză succintă a criticilor din contestație, decizia respectă exigențele instituite de dispozițiile legale sus menționate.

În mod corect a apreciat prima instanță că împrejurarea că nu s-a răspuns explicit tuturor aspectelor prezentate de reclamantă în cuprinsul contestației nu echivalează cu o nemotivare, atât timp cât nu au fost lăsate nesoluționate motive distincte de nelegalitate. Mai mult, în ipoteza nemotivării acestei decizii, soluția nu este cea de anulare a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, ci de anulare a deciziei de soluționare a contestației pentru nerespectarea condițiilor de formă și de obligare a organului de soluționare să emită o nouă decizie care să fie motivată, urmare analizării motivelor invocate în contestație.

O asemenea soluție este legală din moment ce, potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, actul administrativ supus cenzurii instanței este decizia de soluționare a contestației, doar împreună cu aceasta putând fi contestate actul administrativ fiscal și raportul de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii acestuia. În condițiile în care organul de soluționare a contestației nu motivează decizia, acest fapt echivalează cu nesoluționarea contestației, deci nu se poate vorbi despre o decizie de soluționare a contestației care să poată fi atacată în instanța de contencios administrativ, prin urmare, nici actul administrativ fiscal și nici raportul de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii acestuia nu pot fi cenzurate de instanță.

O altă critică subsumată acestui motiv de recurs, pe care instanța de control judiciar o consideră nefondată, este cea referitoare la nemotivarea raportului de inspecție fiscală sub aspectul nedetalierii modalității de calcul al obligației de plată stabilite în sarcina reclamantei.

În acest sens are în vedere disp. art. 109 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 conform cărora "Rezultatul inspecției fiscale se consemnează, în scris, într-un raport de inspecție fiscală, în care se prezintă constatările inspecției fiscale din punct de vedere faptic și legal." Or, în raportul de inspecție fiscală ce face obiectul prezentei cauze au fost prezentate constatările organului de control, atât cele faptice, cât și cele privind dispozițiile legale aplicabile, astfel că nu se poate reține această critică.

Neprezentarea în detaliu a modului de calcul al sumei de plată nu este de natură să atragă nulitatea raportului câtă vreme pe baza acestuia, inclusiv a anexelor care conțin elemente în raport cu care se efectuează calculul, dar și pe baza prevederilor legale ce reglementează modul de calcul, se poate proceda la verificarea corectitudinii cuantumului sumei de plată stabilite cu titlu de obligație suplimentară în sarcina recurentei.

Se mai invocă în cererea de recurs vicierea actelor de control prin prisma aprecierii greșite de către prima instanță a sintagmei "constatări proprii" în înțelesul O.U.G. nr. 196/2005.

Sub acest aspect, instanța de recurs reține că potrivit art. 94 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, "Inspecția fiscală are următoarele atribuții: a) constatarea și investigarea fiscală a tuturor actelor și faptelor rezultând din activitatea contribuabilului supus inspecției sau altor persoane privind legalitatea și conformitatea declarațiilor fiscale, corectitudinea și exactitatea îndeplinirii obligațiilor fiscale, în vederea descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legii fiscale." Alin. 3 al aceluiași articol stabilește că "Pentru ducerea la îndeplinire a atribuțiilor prevăzute la alin. (2), organul de inspecție fiscală va proceda la: (...) d) solicitarea de informații de la terți."

Împrejurarea că organul de control a avut în vedere la efectuarea inspecției fiscale autorizațiile deținute de societățile cu care recurenta a încheiat contracte pentru preluarea obligațiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje nu este de natură să justifice concluzia că organul de control nu a avut în vedere constatări proprii la întocmirea actului de control, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 64 din același act normativ, "Documentele justificative și evidențele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere. În cazul în care există și alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere." Au fost avute în vedere la efectuarea inspecției fiscale autorizațiile sus menționate, dar și documentele justificative și evidențele contabile ale recurentei, cu respectarea reglementării din Codul de procedură fiscală.

În cadrul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a mai invocat și faptul că la soluționarea cauzei instanța a avut în vedere un act administrativ abrogat, care nu mai era în vigoare în perioada supusă verificării de către AFM, în sensul că prima instanță a preluat definițiile reciclării și valorificării din O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor, aprobată cu modificări prin Legea 426/2001, act normativ abrogat și înlocuit prin Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, în vigoare de la 28 noiembrie 2011. Recurenta a susținut că, având în vedere perioadă vizată de controlul fiscal, respectiv anul 2014, devine evident că sunt aplicabile prevederile Legii 211/2011.

În întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, intimata pârâtă AFM menționează, sub aspectul acestei critici, că la analiza realizării obiectivelor de reciclare pentru anul 2014, inspectorii AFM au avut în vedere definițiile prevăzute de Legea nr. 211/2011, fapt menționat explicit în raportul de inspecție fiscală, lege care definește în anexa 1, la pct. 14 sintagma "gestionarea deșeurilor", la pct. 24 noțiunea de "valorificare", iar la pct. 18 noțiunea de "reciclare", operațiunile de valorificare fiind prezentate în anexa 3 din Legea nr. 211/2011.

Într-adevăr, analizând conținutul RIF, al deciziei de impunere și al deciziei de soluționare a contestației administrative se reține că pârâta nu a menționat O.U.G. nr. 78/2000 printre actele normative reprezentând temeiul juridic avut în vedere la emiterea acestora, actele normative indicate în actele contestate fiind următoarele: O.U.G. nr. 196/2005, H.G. nr. 1050/2004, O.G. nr. 92/2003, Ordinul MMGA nr. 578/2006, H.G. nr. 621/2005, H.G. nr. 1/2006, Ordinul nr. 2742/3190/305/2011, Legea nr. 211/2011, O.U.G. nr. 88/2010, O.U.G. nr. 8/2014, O.U.G. nr. 50/2013.

Or, după cum se poate constata din considerentele sentinței recurate, instanța de fond s-a raportat la prevederile O.U.G. nr. 78/2000 atunci când a reținut definițiile termenilor de valorificare și reciclare, precum și înțelesul noțiunii de operații de valorificare, soluția pronunțată raportându-se la dispozițiile acestui act normativ, nefăcându-se nicio referire la reglementarea cuprinsă în Legea nr. 211/2011.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat și în privința încheierii de ședință din 27 iunie 2016, prin care instanța de fond a respins ca neutilă proba cu expertiză în specializarea contabilitate fiscalitate.

Recurenta a apreciat că această probă era utilă și concludentă în soluționarea cauzei din moment ce a contestat cuantumul obligațiilor suplimentare de plată stabilite în sarcina sa și a observat că lipsește din cuprinsul RIF detalierea/explicitarea formulei de calcul în urma căreia s-a concluzionat asupra cuantumului sumei.

Înalta Curte constată că această critică este întemeiată, dar ea nu se încadrează în motivul de casare invocat de recurentă, ci în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, altele decât cele prevăzute la alin. (1)-(4), precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil. În speță, este vorba despre principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de art. 22 din C. proc. civ., conform căruia "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. (...) judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare (...)." În îndeplinirea acestui rol era necesar ca instanța să verifice modul de stabilire a cuantumului obligațiilor de plată prin actele administrative contestate, iar această verificare presupunea cunoașterea părerii unui specialist, în conformitate cu disp. art. 330 C. proc. civ.

În condițiile în care modalitatea de calcul al contribuției în discuție, reglementată de art. 22 din Ordinul MMSC nr. 192/2014, prezintă un grad ridicat de complexitate, Înalta Curte apreciază că era necesară opinia unui specialist în domeniul contabilitate fiscalitate, care, pe baza actelor contestate, a documentației ce a stat la baza emiterii acestora și a prevederilor legale incidente, să verifice cuantumul sumei de plată stabilite de pârâtă și pe care recurenta l-a contestat prin contestația administrativă, dar și prin cererea de chemare în judecată. În consecință, proba cu expertiză solicitată de reclamantă era utilă și concludentă în soluționarea litigiului.

Sub aspectul cuantumului obligației de plată, prima instanță a reținut explicațiile furnizate de pârâtă prin întâmpinare, în completarea deciziei de soluționare a contestației, despre care a susținut că nu au fost în niciun fel combătute de reclamantă.

Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a contestat cuantumul sumei de plată, iar criticile formulate au avut în vedere, în mod evident, motivele menționate în RIF, în decizia de impunere și în decizia de soluționare a contestației administrative. Cum explicațiile pârâtei din întâmpinare, avute în vedere de prima instanță, au adus precizări cu privire la modalitatea de calcul, se impunea ca instanța să procedeze la verificarea modului de stabilire a obligațiilor prin administrarea probei cu expertiză solicitată de reclamantă.

Instanța de fond a înlăturat criticile reclamantei referitoare la greșita calculare a cuantumului obligațiilor de plată prin simpla preluare a susținerilor din întâmpinare, fără a proceda la administrarea unui probatoriu complet, care să permită verificarea corectitudinii calculelor efectuate de organul de control.

În aceste condiții este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care justifică soluția de casare a sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării cauzei, se impune a fi analizată legalitatea actelor administrative contestate prin raportare la prevederile legale enumerate în cuprinsul acestora, care erau în vigoare în perioada supusă controlului de către AFM - anul 2014 și care au fost indicate în mod expres de către organul de control ca fiind avute în vedere la emiterea acestor acte.

De asemenea, se va proceda la administrarea probei cu expertiză în specialitatea contabilitate fiscalitate pentru a se verifica modul de calcul al obligațiilor de plată stabilite în sarcina recurentei și vor fi examinate celelalte critici din cererea de recurs care nu au fost analizate de Înalta Curte.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința și încheierea recurate și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3405 din 07 noiembrie 2016 și a încheierii din 27 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința și încheierea recurate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 16 decembrie 2020.