ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3623/2020

Ședința publică din data de 16 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Timișoara, la data de 13.12.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, anularea Deciziei de soluționare a contestației înregistrată sub nr. x/03.05.2016 și a Procesului-verbal de constatare și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 23.02.2016 privind proiectul Dezvoltarea exploatației agricole a tânărului A., finanțat prin contractul de finanțare nr. x/02.02.2011, cu consecința exonerării de la plata sumei de 63.930 RON și a accesoriilor la această sumă, iar în subsidiar, a solicitat anularea în parte a celor două acte administrative, respectiv înlăturarea măsurii privitoare la recuperarea sumei plătite în cadrul primei tranșe, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 155 din 22 mai 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantului

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., fiind criticată sentința atacată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul a apreciat că hotărârea instanței de fond este rezultatul aplicării greșite a normelor legale de drept intern și al ignorării caracterului obligatoriu al hotărârilor CJUE invocate.

A arătat recurentul faptul că nedepunerea cererii pentru plata celei de-a doua tranșe a fost consecința faptului că, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (4) din Contractul de finanțare, autoritatea competentă în gestionarea fondurilor europene urma să verifice îndeplinirea acțiunilor prevăzute în Planul de Afaceri. A susținut recurentul că verificarea este anterioară depunerii cererii și reprezintă o condiție pentru depunerea acestei cereri.

Recurentul a arătat că a așteptat efectuarea verificărilor pentru a depune cererea pentru a doua tranșă, iar pentru că aceste verificări nu au fost efectuate a considerat cu nu poate depune cererea.

A apreciat recurentul că chiar dacă nedepunerea cererii pentru plata celei de-a doua tranșe ar reprezenta o încălcare a obligațiilor contractuale, sancțiunea ce se poate aplica trebuie să aibă în vedere principiul proporționalității. A susținut recurentul că instanța era legată de interpretarea dată de CJUE principiului proporționalității, în sensul că hotrârile pe care acesta le-a invocat erau obligatorii pentru problema supusă judecății.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursul formulat va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin cererea introductivă, reclamantul a supus controlului judiciar Decizia de soluționare a contestației adresate pârâtei și Procesul-verbal de constatare și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 23.02.2016 privind proiectul Dezvoltarea exploatației agricole a tânărului A..

Instanța de primă jurisdicție a respins cererea de chemare în judecată, reținând faptul că reclamantul nu a depus la OJFIR Timiș dosarul aferent tranșei a doua de plată în termenul prevăzut în Actul adițional nr. x la contractul de finanțare nr. x/02.02.2011, respectiv până la data de 02.11.2013.

Instanța de fond a constatat că beneficiarul nu a îndeplinit obligația de a depune ce-a de-a doua cerere de plată până la data de 02.11.2013, încălcând astfel dispozițiile art. 4 alin. (4) din Contractul de finanțare, precum și că nu a făcut dovada realizării tuturor acțiunilor prevăzute în Planul de afaceri, încălcând prevederile art. 3 alin. (1) și (4) din Anexa I.

Instanța de fond a constatat că prin nedepunerea celei de-a doua cereri de plată și prin faptul că nu a reușit să încheie contracte de vânzare-cumpărare și să realizeze operațiunile de intabulare, beneficiarul nu a realizat aciunile din Planul de afaceri cuprins în cererea de finanțare, adică nu a realizat proiectul în conformitate cu descrierea acestuia din Cererea de finanțare.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de reducere a sancțiunii aplicate, cu respectarea principiului proporționalității, instanța de fond a reținut că în speța de față neregula constatată afectează întreg proiectul asumat, cât timp beneficiarul nu a demonstrat că a realizat acțiunile din Planul de afaceri și nu și-a îndeplinit obligațiile cuprinse în contractul de finanțare.

Instanța de fond a reținut că este nereală susținerea reclamantului în sensul că ar fi avut îndoieli cu privire la momentul la care trebuia depusă cererea pentru tranșa a doua, întrucât data depunerii celei de-a doua tranșe este specificată explicit în contract, iar reclamantul a solicitat pârâtei prelungirea termenului prevăzut la art. 4 alin. (4) din contractul de finanțare, iar această solicitare a fost aprobată de autoritatea contractantă prin întocmirea Actului adițional nr. x/30.10.2013, prin care termenul de depunere a cererii a doua de plată a fost prelungit până la data de 02.11.2013.

De asemenea, instanța a reținut că reclamantul a recunoscut că din cauza unor dificultăți privitoare la întocmirea planurilor cadastrale la nivelul comunei B. nu a reușit să realizeze operațiunile de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care le-a achiziționat.

Recurentul critică hotărârea pronunțată de instanța de fond aducând aceleași argumente pe care le-a folosit în cererea de chemare în judecată.

Instanța de control judiciar nu poate primi criticile formulate și le va respinge ca nefondate, având în vedere faptul că nu au fost aduse argumente care să fie în măsură să răstoarne cele reținute de instanța de fond și de autoritatea pârâtă în actele administrative supuse controlului judiciar.

Recurentul a arătat faptul că nu a depus cererea pentru tranșa a doua de plată, întrucât a așteptat o verificare din partea autorității pârâte, însă în cauza de față există un contract de finanțare încheiat între părți care stipulează expres un termen pentru depunerea celei de-a doua cereri de plată.

De asemenea, așa cum corect a reținut instanța de fond, reclamantul a solicitat expres, prin cerere adresată autorității pârâte, prelungirea termenului de depunere a cererii, sens în care a fost încheiat Actul adițional la contractul de finanțare, cu stabilirea unui nou termen, pe care recurentul-reclamant nu l-a respectat.

Instanța de recurs constată că, pe de o parte, verificările invocate de recurentul-reclamant erau lipsite de relevanță în măsura în care a recunoscut neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract și, pe de altă parte, din actul adițional încheiat rezultă în mod implicit efectuarea de către autoritate a unor verificări în baza cărora s-a constatat că termenul de plată a fost depășit, prelungindu-se termenul de depunere a tranșei a doua de plată.

Recurentul a criticat faptul că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile din hotărârile CJUE invocate în legătură cu aplicarea principiului proporționalității, critică pe care instanța de recurs o va respinge ca nefondată.

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente cauzei și o aplicare corectă a principiului proporționalității, prin raportare la neregulile constatate și efectele asupra proiectului asumat de beneficiar.

Instanța de control judiciar reține că neregulile constatate afectează întreg proiectul asumat de beneficiar, astfel încât în mod corect, având în vedere jurisprudența CJUE indicată, s-a reținut că regula generală este ca orice abatere să conducă la retragerea avantajului obținut nejustificat.

Nefiind identificate motive de casare a hotărârii atacate, instanța de control judiciar o va menține ca legală.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 155 din 22 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iulie 2020.