ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3554/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 18.12.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Națională Anticorupție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat următoarele:

I. Obligarea pârâților la recalcularea indemnizațiilor de încadrare în funcție de salarizarea aferentă salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum și a gradelor profesionale obținute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum și pentru viitor.

II. Emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii drepturilor salariale la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum și a gradelor profesionale obținute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum și pentru viitor.

III. Repararea prejudiciului creat prin neplata diferenței, în urma stabilirii unei salarizări diferențiate între procurori și judecători, reprezentând diferența dintre venitul pe care ar fi trebuit să îl obțină, conform salarizării stabilite pentru judecători în temeiul Legii nr. 153/2017 și venitul care i-a fost plătit efectiv, stabilit în urma emiterii ordinelor de salarizare, conform Ordinului procurorului general nr. 247/30.01.2018 privind stabilirea drepturilor salariale ale acestuia, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

IV. Obligarea pârâților la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare.

Prin sentința civilă nr. 309/LM/2021 din data de 24 martie 2021, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bihor invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării în favoarea Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ si fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Bihor a reținut că în ceea ce privește natura capetelor de cerere formulate de reclamant, s-a apreciat că, capătul de cerere privind recalcularea indemnizației de încadrare în funcție de salarizarea aferentă salarizării corespunzătoare judecătorilor și capătul de cerere privind emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii drepturilor salariale la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum și a gradelor profesionale obținute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum și pentru viitor, reprezintă ambele capete de cerere principale, iar capetele de cerere privind repararea prejudiciului creat și obligarea pârâților la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești, reprezintă capete de cerere accesorii, care nu au relevanță în determinarea instanței competente, urmând a fi soluționate de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe, conform art. 123 C. proc. civ.

Chiar dacă reclamantul a solicitat prin primul capăt de cerere recalcularea indemnizației de încadrare, iar prin cel de-al doilea capăt de cerere, emiterea unui nou ordin de salarizare, nu se poate reține că acest capăt de cerere, care vizează emiterea unui nou ordin de salarizare, ar avea caracter accesoriu față de petitul privind recalcularea indemnizației de încadrare, pentru ca instanța de dreptul muncii să fie competentă să soluționeze si capătul de cerere privind emiterea unui nou ordin de salarizare, conform art. 123 C. proc. civ.

În consecință, instanța a reținut că, atât capătul de cerere privind recalcularea indemnizației de încadrare în funcție de salarizarea aferentă salarizării corespunzătoare judecătorilor, cât și capătul de cerere privind emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii drepturilor salariale la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum și a gradelor profesionale obținute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum și pentru viitor, reprezintă capete principale de cererea, primul capăt care vizează recalcularea indemnizației de încadrare fiind într-adevăr de competența instanței de dreptul muncii, însă capătul de cerere care vizează emiterea unui nou ordin de încadrare, este de competența instanței de contencios administrativ și fiscal.

Potrivit dispozițiilor art. 96 pct. 1 C. proc. civ., Curțile de apel judecă în primă instanță, cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale.

Totodată, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilesc următoarele: Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului.

Totodată, instanța a avut în vedere si art. 99 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.

Având în vedere prevederile art. 10 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cât și prevederile art. 99 alin. (2) C. proc. civ. s-a apreciat că, competența materială și teritorială, privind obligarea unei autorități publice centrale, respectiv Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, să procedeze la recalcularea indemnizației de încadrare si să emite un nou ordin de salarizare privind indemnizația de încadrare de care beneficiază reclamantul, aparține curții de apel de la domiciliul reclamantului, în speță Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ si fiscal, având în vedere înscrisurile de la dosarul cauzei, din care rezultă că reclamantul domiciliază în com. Sânmartin, județul Bihor.

Deși instanța a reținut caracterul de capete principale de cerere a capetelor privind recalcularea indemnizației de încadrare în funcție de salarizarea aferentă salarizării corespunzătoare judecătorilor și a capătului de cerere privind emiterea unui nou ordin de salarizare, se poate admite și faptul că are caracter de capăt principal, capătul privind emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care se dispune recalcularea indemnizației de încadrare de care beneficiază reclamantul, astfel încât capătul de cererea privind recalcularea indemnizației de încadrare, are caracter de capăt de cerere accesoriu, urmând a fi admis doar în ipoteza admiterii capătului principal privind emiterea unui nou ordin de salarizare, împrejurarea în care competența se determină tot potrivit art. 10 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 554/2004, însă cu aplicarea prevederile art. 123 C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120.

În consecință, chiar și în această interpretare, competența materială și teritorială aparține tot Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ si fiscal.

Pentru aceste motive, având în vedere norma legală imperativă menționată care reglementează un caz de competență materială de la care nu sunt permise derogări, văzând și dispozițiile art. 129 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cu care "necompetenta este de ordine publică în cazul încălcării necompetenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad", în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, lăsând în căderea instanței competente soluționarea celorlalte excepții invocate în cauză.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal la data de 30.03.2021.

Prin sentința nr. 36/CA/2021 din data de 22 aprilie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială a Curții de Apel Oradea, excepție invocată din oficiu și în consecință:

A declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.R.F.P. Cluj Napoca reprezentat de A.J.F.P. Bihor, Direcția Națională Anticorupție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Bihor, secția I-a civilă.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut că litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamantul nu contestă un act administrativ tipic și nici nu deduce judecății un act administrativ asimilat, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-a adresat ordonatorilor de credite pârâți, iar aceștia au respins sau nu au soluționat eventualele cereri.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecății, Curtea a constatat că nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței, cum ar fi de exemplu cazul funcționarilor publici.

Or, în privința litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraților, în afara situației circumstanțiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicția muncii.

Este evident că în speță nu sunt incidente prevederile art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, care instituie cazul special al competenței secției de contencios administrativ a Curții de Apel București, întrucât obiectul prezentului dosar nu îl reprezintă plângere împotriva modului de soluționare a unor contestații privind stabilirea drepturilor salariale.

Prin urmare, așa cum s-a arătat, competența de soluționare a prezentei cauzei aparține jurisdicției muncii, adică în concret Tribunalului Bihor, secția I civilă (care include și completurile de litigii de muncă), raportat la prevederile art. 266 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Astfel, potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

De fapt în același sens sunt statuările instanței supreme în decizii de speță privind soluționarea unor conflicte negative de competență similare, exemple în acest sens fiind Decizia nr. 99/2020 și Decizia nr. 213/2019 ale ICCJ-SCA.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește cadrul procesual se constată că, prin cererea dedusă judecății se solicită: I. Obligarea pârâților la recalcularea indemnizațiilor de încadrare în funcție de salarizarea aferentă salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum și a gradelor profesionale obținute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum și pentru viitor. II. Emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii drepturilor salariale la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum și a gradelor profesionale obținute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum și pentru viitor. III. Repararea prejudiciului creat prin neplata diferenței, în urma stabilirii unei salarizări diferențiate între procurori și judecători, reprezentând diferența dintre venitul pe care ar fi trebuit să îl obțină, conform salarizării stabilite pentru judecători în temeiul Legii nr. 153/2017 și venitul care i-a fost plătit efectiv, stabilit în urma emiterii ordinelor de salarizare, conform Ordinului procurorului general nr. 247/30.01.2018 privind stabilirea drepturilor salariale ale acestuia, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe, îl constituie problema instanței competente material să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente.

Astfel, Înalta Curte constată că obiectul prezentului dosar nu îl constituie plângerea împotriva hotărârilor ordonatorului de credite, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, ci, astfel cum se solicită expres și clar prin petitul acțiunii se solicită obligarea la plata drepturilor salariale cu luarea în considerare a vechimii în muncă precum și a gradelor profesionale obținute începând cu data de 01.01.2018 și pentru viitor, alături de repararea prejudiciului creat prin neplata diferenței care ar rezulta din salarizarea diferită dintre procurori și judecători.

Calificând natura juridică a prezentei cauze prin care reclamantul solicită doar obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând diferența de salariu majorată, în lumina dezlegării Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul Deciziei RIL nr. 9/2017, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile în cadrul acestui litigiu prevederile alin. (2) al art. 7 din Cap. VIII Anexa VI la Legea nr. 284/2010 care conferă Curții de Apel București competență materială exclusivă în soluționarea plângerilor împotriva hotărârilor organelor menționate în alin. (1) al aceluiași articol.

Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

În acest context, Înalta Curte constată că, litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamantul nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu a dedus judecății un act administrativ asimilat, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-ar fi adresat ordonatorilor de credite pârâți, iar aceștia au respins sau nu au soluționat eventualele cereri.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecății, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios4. Temeiul legal al soluției adoptate asupra conflictului de competență administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Or, în privința litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraților, în afara situației circumstanțiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicția muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

Înalta Curte apreciază că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată și de către reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secția specializată a Tribunalului Bihor.

Pe cale de consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D.G.R.F.P. Cluj Napoca reprezentat de A.J.F.P. Bihor, Direcția Națională Anticorupție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Bihor, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2021.