ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 355/2020

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții DGRFP Ploiești - AJFP Argeș și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, solicitând anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017 emisă de DGRFP Ploiești - AJFP Argeș, precum și suspendarea executării acestui act administrativ fiscal.

Prin sentința civilă nr. 2134/2018 din 7 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele măsuri:

- a respins cererea de suspendare, ca inadmisibilă;

- a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâta DGRFP - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii -ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta DGRFP Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș;

- a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/04.10.2017.

Prin sentința civilă nr. 4491 din 5 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de completare a dispozitivului, formulată de reclamantă și a dispus completarea dispozitivului, în sensul că a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5050 de RON, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regionala a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș au formulat recurs împotriva sentinței nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regionala a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a formulat recurs și împotriva sentinței nr. 2134/2018 din 7 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

3.1. Recursul reclamantei

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs împotriva sentinței nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și în rejudecare, obligarea pârâților la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată solicitate reprezentând onorariu avocațial în cuantum de 20.000 RON.

În susținerea motivelor de recurs, reclamanta a arătat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea greșită a normelor de drept material, instanța de fond realizând o aplicare greșită a normelor de drept instituite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a criteriilor prevăzute de textul de lege menționat care prevăd posibilitatea instanțelor de judecată de a proceda la reducerea onorariilor avocațiale.

Recurenta-reclamantă a susținut că în cauză, instanța de fond a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017 emisă de M.F.P.-A.N.A.F. - DGRFP Ploiești - AJFP Argeș, constatând că "organul fiscal nesocotind o dezlegare definitivă a unei instanțe de judecată a aceleiași chestiuni de fapt și de drept, a emis un nou act administrativ fiscal - decizie de instituire a măsurilor asigurătorii - prin care adoptat măsuri similare celor anulate definitiv de instanță.

În privința dezlegărilor date de instanță prin decizia civilă nr. 3097/2016 a Tribunalului București, s-a observat că sunt corecte alegațiile reclamantei cu privire la aceea că ele se opun cu putere de lucru judecat, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Cu toate că, instanța de fond a admis acțiunea și a constatat culpa procesuală a pârâtei care reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată efectuate de către parte în vederea soluționării problemei litigioase, obligând-o la plata acestora, în mod greșit însă, raportat la dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța de judecată a dispus reducerea cuantumului onorariu de avocat, realizând o analiză necorespunzătoare a criteriilor prevăzute de textul de lege.

În aprecierea cuantumului onorariului avocațial, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere în mod concret criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) noul C. proc. civ., simplul considerent, astfel cum a fost reținut de către instanța de judecată, respectiv faptul că "litigiul nu comportă o complexitate deosebită, fiind vorba de o cerere de suspendare a executării unui act administrativ fiscal, iar cererea a fost soluționată la trei termene de judecată (...) activitatea desfășurată de avocat nu a fost una elaborată și de durată", nefiind în măsură a justifica reducerea cuantumului onorariului avocațial solicitat.

Aceasta, întrucât cauza de față nu a avut ca obiect suspendare act administrativ, ci anulare și suspendare act administrativ; ceea ce conduce în mod evident la o cauză de o complexitate sporită întrucât a fost necesar din punctul de vedere al apărării combaterea argumentelor privind legalitatea actului administrativ.

În acest sens, avocatul angajat a formulat contestația și cererea de suspendare, prezentându-se la toate termenele de judecată, depunând în final și concluzii scrise.

De asemenea, a susținut recurenta-reclamantă, chiar dacă societatea a mai obținut o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv decizia civilă nr. 3097A pronunțată la data de 22.07.2016 în dosarul nr. x/2014 de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă prin care s-a constatat că toate tranzacțiile sale sunt legale, totuși au fost nevoiți a depune toate documentele contabile ce reflectau tranzacțiile verificate de ANAF și implicit alte documente care să combată decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată.

Astfel, avocatul angajat împreună cu colaboratorii săi și parte din angajații societății, au pregătit timp de 2 săptămâni câte 16 ore/zi toate documentele contabile și alte documente elocvente, căutând fiecare document în parte în bibliorafturile societății, scanând cea. 60.000 de file, aranjându-le apoi în 6.399 de fișiere și ulterior în 243 de foldere; toate acestea pentru a nu încărca instanța de judecată cu documente scriptice care ar fi presupus peste 50 de volume de dosare și care nu ar fi putut fi transmise facil părților adverse.

Concomitent, avocatul a combătut apărările pârâților întocmind 3 răspunsuri la întâmpinările acestora de câte 14-15 file, pregătind și toate documentele necesare.

Pe de altă parte, în raport de valoarea cauzei - măsurile fiind instituite pentru suma de 7.181.127 RON, recurenta învederează că soluția instanței atârna anularea unei măsuri abuzive și continuarea activității subscrisei.

Mai mult, trebuie reținut că prin măsura ANAF conturile societății au fost blocate, societatea fiind în imposibilitate de a desfășura activități comerciale, sens în care o societate cu o activitate de 18 ani pe piața farmaceutică a fost efectiv distrusă, iar parte din angajații acesteia, care efectiv s-au sacrificat pentru bunăstarea societății au fost nevoiți să își demisia, societatea neputând a-i mai plăti intrând în insolvență datorită abuzurilor ANAF.

Față de toate cele sus expuse, nu se poate aprecia că onorariul solicitat de avocat este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, ori cu activitatea desfășurată de acesta, sens în care solicită admiterea recursului declarat, casarea în parte a hotărârii atacate și în rejudecare, obligarea pârâților la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată solicitate reprezentând onorariu avocațial în cuantum de 20.000 RON.

3.2. Recursurile formulate de pârât

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regionala a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a formulat recurs împotriva sentinței nr. 2134/2018 din 7 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, precum și împotriva sentinței nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

3.2.1. În ceea ce privește recursul formulat împotriva sentinței nr. 2134/2018 din 7 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul-recurent a invocat prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., susținând în esență că în mod eronat instanța de fond a admis acțiunea.

Ca o chestiune prealabilă, recurentul-pârât a susținut că împotriva societății reclamante a fost formulată sesizare penală de către organele de control din cadrul DGAF București.

S-a arătat că având in vedere cuantumul obligațiilor fiscale estimate în sarcina S.C. A. S.R.L, in conformitate cu prevederile art. 213 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, s-au dispus masuri asigurătorii. In acest sens a fost întocmit Referatul justificativ al masurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017 si a fost emisa Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017.

În opinia recurentului-pârât, argumentele invocate în contestație de către S.C. A. S.R.L. nu sunt de natură sa anuleze Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că având in vedere cele constatate de organe de control din cadrul AJFP Argeș, cât și cele din Procesul-verbal nr. x/09.02.2015 întocmit de organele de control din cadrul DGAF București, au fost reconsiderate tranzacțiile societății cu furnizorii S.C. D. S.R.L. .CUI x, S.C. E. S.R.L. CUI x, -"F. S.R.L. CUI x, S.C. G. S.R.L. CUI x si S.C. H. S.R.L. CUI x, deoarece conform adresei nr. x/01.09.2017 emisa de Direcția Generala Juridica din cadrul ANAF "procesul-verbal 'încheiat de inspectorii antifraudă nu este un act subsecvent Deciziei de masuri asigurătorii chiar daca este încheiat ulterior deciziei. Prin urmare interpretarea data de societate, prin avocat, hotărârii penale, nu are fundament legal".

Se arată că organele de inspecție fiscala din cadrul DGRFP Ploiești - AJFP Argeș, sunt părți diferite față de organele de control din cadrul DGAF București, lucru evidențiat și de tematica diferită a celor doua tipuri de controale.

Având in vedere faptul ca Procesul-verbal nr. x/09.02.2015 nu este un act subsecvent Deciziei de masuri asigurătorii iar cerința triplei identități de părți nu este îndeplinită, s-a procedat la reconsiderarea tranzacțiilor cu furnizorii menționați.

Mai mult decât atât, din informațiile suplimentare solicitate organelor de control din cadrul DGAF, prin adresa nr. x/21.08.2017 s-a învederat faptul că: "urmare verificărilor specifice efectuate de către DGAF cu privire la activitatea desfășurata de S.C. A. S.R.L. au rezultat aspecte susceptibile a întruni elemente constitutive ale unor infracțiuni, motiv pentru care a fost formulat act de sesizare a organelor de urmărire penala".

Echipa de inspecție fiscala a considerat că există riscul ca societatea să nu achite obligațiile de plată stabilite, având în vedere cuantumul obligațiilor fiscale suplimentare, acestea fiind peste valoarea activelor deținute de societate.

Mai mult decât atât, analizând istoricul fiscal al societății, din ultimele trei exerciții financiare încheiate, s-a observat o restrângere considerabila a activității economice, aceasta înregistrându-se și pe timpul inspecției fiscale desfășurate.

Prin RIF nr. x/25.10.2017 s-au stabilit in sarcina societății contestatoare obligații suplimentare la bugetul de stat in cuantum de 10.216.081 RON, din care suma de 3.064.422 RON reprezintă TVA de recuperat, iar diferența de 7.181.127 RON reprezintă o valoare ce nu putea fi acoperita doar de bunurile mobile si imobile care nu sunt folosite direct in activitatea economica, astfel că măsura asiguratorie s-a luat cu respectarea prevederilor art. 227 și art. 213 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, deoarece sechestrul și poprirea asiguratorie pot fi instituite concomitent.

Potrivit art. 6 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală organul fiscal este îndreptățit să aprecieze în limitele atribuțiilor ce ii revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege întemeiată de constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.

În concluzie, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului formulat, casarea sentinței atacate, respingerea acțiunii formulate de reclamantă și menținerea ca legală și temeinică a Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017.

3.2.2. În ceea ce privește recursul formulat împotriva sentinței nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, recurentul-pârât a invocat prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., susținând că în mod eronat instanța de fond a o obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5050 de RON.

În opinia recurentului, hotărârea pronunțată în cauză a fost dată cu aplicarea greșita a legii la cazul particular dedus judecații, sub aspectul obligării la cheltuieli de judecata, deoarece instituția pârâtă nu are nicio vina in declanșarea acestui litigiu.

In alta ordine de idei, în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecata, în suma de 5050 RON, solicită analizarea, sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ.

Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, însa această parte trebuie să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa, în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

De asemenea, nu pot fi reținute în sarcina instituției pârâte nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

Ața cum a statuat Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în bogata sa jurisprudență, se poate afirma ca și în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constata realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Totodată, avându-se în vedere complexitatea cauzei și necesitatea unor cheltuieli rezonabile în raport de poziția instituției pârâte, în conformitate cu dispozițiile art. 451 alin. (2), solicită reducerea cuantumului acestora.

De asemenea, cu privire la complexitatea cauzei, arată că dosarul a avut doar trei termene de judecată, din care două termene pentru rezolvarea unor probleme de natură administrativă.

In concluzie, solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, pe fond, modificarea soluției primei instanțe, in principal, în sensul înlăturării obligației de plata a sumei de 5050 RON, reprezentând cheltuieli de judecata, în subsidiar, reducerea cuantumului acestora.

În cauză recurenta-reclamantă și recurentul-pârât au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Criticile formulate de reclamantă prin cererea de recurs privesc obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată cuvenite reclamantei, reprezentate de onorariul avocațial parțial.

Înalta Curte reține că asupra acestei chestiuni s-a pronunțat Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea soluției astfel dispuse, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut că:

"proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate".

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanțelor de judecată prin decizia anterior menționată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de reclamanta S.C. A. S.R.L., referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L..

2.1. În ceea ce privește recursul formulat de pârât împotriva sentinței nr. 2134/07.05.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, Înalta Curte reține că în cauză, nu subzistă motive de nelegalitate de natură a atrage casarea hotărârii recurate, criticile aduse, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondate.

Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o contestație împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017 emisă de DGRFP Ploiești - AJFP Argeș, reclamanta solicitând anularea actului contestat ca fiind nelegal și netemeinic.

Instanța de fond a admis acțiunea reclamantei și a anulat decizia menționată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente.

În speță, în Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017 emisă de DGRFP Ploiești - AJFP Argeș s-a consemnat faptul că măsurile asigurătorii au la bază sume estimate/stabilite prin RIF nr. x/25.10.2017 în cuantum de 7.181.127 de RON, reprezentând TVA respins la rambursare și impozit pe profit suplimentar.

În motivarea deciziei atacate, organul fiscal a reținut că "există riscul ca societatea să nu achite obligațiile de plată stabilite, având în vedere cuantumul obligațiilor fiscale suplimentare, acestea fiind peste valoarea activelor deținute de societate", susținere reluată și în motivele de recurs.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Caracterul excepțional al măsurii este menționat și în Ordinul A.N.A.F. nr. 2546/2016 din 05 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, care statuează:

"16. Organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepțional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea (...). 17. În situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii."

Pericolul la care face referire legea trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală. Însuși legiuitorul a definit ce înseamnă caracterul excepțional:

"atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Pentru ca măsurile asigurătorii să poată fi dispuse trebuie verificate, la data luării măsurilor, ipotezele de excepție avute în vedere de legiuitor. Ca atare, pentru luarea măsurilor în aceste condiții, trebuie să existe date certe, susținute de probatoriu, care să ducă la concluzia existenței pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul.

Textul de lege anterior menționat stabilește în mod clar că instituirea măsurilor asigurătorii este "una excepțională" și poate fi luată numai în ipoteza în care "există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Instanța de fond a reținut în mod corect faptul pârâta nu face nicio referire la împrejurări concrete, fapte săvârșite de reclamant care denotă intenția de a se sustrage obligației de a achita debitul pentru care a fost instituită răspunderea sa, sau acte juridice încheiate de reclamant, care demonstrează că încearcă a-și diminua sau a-și risipi patrimoniul, care au determinat-o să ajungă la concluzia că "există o situație excepțională", care impune luarea măsurilor asigurătorii împotriva debitorului-reclamant, pentru a asigura colectarea .

Față de prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscală, mențiunea generală din decizie că "există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire și să-și ascundă patrimoniul" nu constituie temei suficient pentru luarea măsurilor asiguratorii, cât timp nu este raportată la o anumită atitudine a debitorului care încearcă să se sustragă, ascundă sau să distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală, ceea ce în speță nu s-a dovedit.

Organul fiscal nu a probat, prin date obiective, pericolul că debitorul s-ar putea sustrage, ar putea ascunde ori și-ar putea risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, astfel că luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată nu s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, organul fiscal neinvocând și nedovedind nicio situație concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiția prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenței pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului reclamantului.

De asemenea, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține că, pe numele reclamantei a mai fost dispusă în anul 2014, prin Decizia nr. x/31.10.2014 instituirea de măsuri asiguratorii, sens în care a fost emis procesul-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x/2014. Atât decizia de instituire a măsurilor asiguratorii cât și procesul-verbal de sechestru au fost cenzurate de o instanță de judecată, care prin decizia nr. x A/22.07.2016 a constatat nelegalitatea acestor acte administrativ fiscale dispunând anularea acestora.

Din analiza considerentelor Deciziei nr. 3097 A/22.07.2016 pronunțată de Tribunalul București, rezultă că măsurile asiguratorii au fost dispuse pentru aceleași tranzacții cu furnizorii de produse farmaceutice, pentru lipsa elementelor privind identificarea persoanelor care au efectuat transportul și livrarea produselor farmaceutice, delegații sau reprezentanții furnizorilor și mijloacele de transport cu care s-a efectuat livrarea produselor farmaceutice au reprezentat și în anul 2014 cauza instituirii măsurilor asiguratorii - sechestru asupra bunurilor mobile ale reclamantei - iar o instanță de judecată a stabilit deja că aspectele reținute de echipa de control nu sunt întemeiate, neputând conduce la instituirea acestor măsuri.

În acest context, se constatată că în mod just prima instanță a stabilit că, în condițiile în care motivarea din cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestată în prezenta cauză, nu cuprinde elemente noi care să fi condus la necesitatea adoptării unei noi măsuri asiguratorii, în speță sunt aplicabile în mod direct dezlegările anterioare ale instanței cu privire la nelegalitatea instituirii măsurilor asiguratorii, sub aspectul inexistenței pericolului de sustragere de la urmărire, a ascunderii sau risipirii patrimoniului.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și susținerile referitoare la formularea unei sesizări penale împotriva reclamantei, în condițiile în care la dosarul cauzei nu a fost depusă dovada existenței unui dosar penal în care să fie analizate eventuale acte frauduloase ale acesteia.

Motivele invocate de recurenta-pârâtă nu pot constitui temeiuri pentru instituirea măsurilor asigurătorii, astfel că, în mod corect instanța de fond a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.

2.2. În ceea ce privește recursul formulat de pârât împotriva sentinței nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a atrage casarea hotărârii recurate, criticile aduse, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondate.

Referitor la criticile privind stabilirea de către instanța de fond a unui cuantum prea mare a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, Înalta Curte constată, fără a relua considerentele reținute prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, că motivul referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate.

De asemenea, susținerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că în mod greșit, instanța de fond a obligat pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată, nu pot fi primite.

În speță, în raport cu dispozițiile art. 453 și art. 451 alin. C. proc. civ., și soluția de admitere a acțiunii, instanța de fond a apreciat în mod corect că se impune obligarea pârâtei la plata sumei de 5050 RON, cu titlul de cheltuieli parțiale de judecată.

Potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să-i plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Având ca fundament aceste dispoziții legale, s-a admis ideea că, la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală a părții, iar în cauza dedusă judecății, culpa procesuală a pârâtei-recurente rezultă implicit din soluția dată de către instanța de recurs.

Prin urmare, rezultă fără putință de tăgadă că instituția pârâtă a fost în culpă și, față de dispozițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că soluția pronunțată de instanța de fond în sensul admiterii parțiale a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este legală.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va constata nulitatea recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscalși va respinge recursurile formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regionala a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 2134/2018 din 7 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și împotriva sentinței nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regionala a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș la plata sumei de 3000 de RON către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin Administrator Judiciar B. împotriva sentinței nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursurile formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regionala a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 2134/2018 din 7 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și împotriva sentinței nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regionala a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș la plata sumei de 3000 de RON către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 ianuarie 2020.