ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 405/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția civilă sub nr. x/27.11.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x emisa de către DGRFP Ploiești - AJFP Giurgiu.

Prin sentința civilă nr. 76/15.02.2018, Tribunalul Giurgiu, secția civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 12.03.2018, sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 2385 pronunțată în data de 22 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de obiect, ca neîntemeiată, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. GRG- AIF 4608/14.11.2017 și a obligat pârâta AJFP Giurgiu la plata sumei de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 2385 pronunțată la 22 mai 2018 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs ‚pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii în principal ca rămasă fără obiect și în subsidiar ca neîntemeiată.

În cuprinsul motivelor de recurs arată în esență următoarele:

- este incidentă excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, întrucât masurile asigurătorii dispuse de organele de inspecție fiscală prin decizia nr. GRG-AIF4608/14.11.17 s-au transformat în masuri executorii și măsurile asigurătorii pentru suma stabilită prin decizia de impunere nr. x/24.11.17 încetează la momentul demarării procedurii de executare silită.

- acțiunea este neîntemeiată, întrucât echipa de control a demonstrat necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii, evidențiind un comportament fiscal deviant al agentului economic concretizat în aceea ca pentru eludarea obligațiilor fiscale privind TVA-ul, impozitul pe profit, accize a efectuat livrări duble intracomunitare (client Bulgaria) de băuturi spirtoase din producția proprie sub același e-DA, veniturile aferente nefiind declarate, răscumpărare de aparate de cafea la un preț mai mare decât cel de vânzare, acciza diminuată fără documente justificative, aspecte reținute in decizia de instituire a masurilor asiguratorii, astfel încât urmează să se constate că sunt îndeplinite condițiile stabilite în art. 213 Codul de procedură fiscală.

Având în vedere cuantumul ridicat al obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat, obiectul de activitate al reclamantei (producția și comercializarea de produse accizabile) neînregistrarea livrărilor intracomunitare, apreciază ca o astfel de conduită conduce la existenta riscului ca reclamanta să se sustragă ori să își risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând colectarea.

Învederează faptul că luarea măsurilor asigurătorii a fost generată de neregulile reținute în sarcina societății și reprezintă posibilitatea prin care statul își asigură recuperarea creanțelor.

Organele fiscale au instituit măsurile asigurătorii în raport de constatările efective făcute în urma controlului și nu în mod subiectiv, motivând această decizie, astfel încât nu consideră că există un motiv întemeiat pentru anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Solicită admiterea recursului și reținând netemeinicia și nelegalitatea hotărârii atacate, modificarea acesteia în sensul menținerii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, ca legală și temeinică.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 14 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 28 ianuarie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul a supus controlului de legalitate Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x emisa de către DGRFP Ploiești - AJFP Giurgiu .

Curtea de Apel București a admis acțiunea, constatând că actul administrativ contestat nu a fost emis cu respectarea prevederilor legale incidente.

Problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezentul recurs vizează stabilirea legalității soluției adoptate de prima instanță.

Este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. x emisă de către DGRFP Ploiești -AJFP Giurgiu s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii împotriva intimatei reclamante constând în: - sechestru asigurător asupra bunurilor mobile, inclusiv titlurile de valoare și bunurile mobile necorporale; - poprire asiguratorie asupra sumelor datorate debitorului de către terț; - poprire asigurătorie asupra disponibilităților bănești din conturile bancare. În acest context a fost emise adresele de înființare a popririi asigurătorii nr. 38689/14.11.2017 si nr. 38690/14.11.2017.

Ulterior, organele de control au stabilit în sarcina reclamantei obligații suplimentare de plată fiind întocmite în acest sens Raportul de inspecție fiscală nr. x/25.11.17 în care sunt detaliate toate constatările organelor de control și decizia de impunere nr. x/24.11.2017.

Potrivit art. 213 alin. (2), (3) și (5) din Codul de procedură fiscală,

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

(3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(...)

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.".

Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, se dispun în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. De asemenea, alin. (5) al articolului menționat, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată.

Din cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu se pot desprinde rațiunile concrete care să sublinieze acest pericol.

Constată Înalta Curte că autoritatea fiscală emitentă a actului atacat a invocat art. 213 alin. (2) și (4) Codul de procedură fiscală și s-a limitat la a enumera toate ipotezele prevăzute de articol, respectiv că s-a constatat existența pericolului ca societatea să se sustragă de la urmărire sau să ascundă ori să risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, fără, însă, a preciza niciun element concret pentru care dintre ipoteze s-ar impune luarea măsurii.

Or, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată, prin indicarea în concret a pericolului obiectiv de sustragere sau de ascundere sau risipire a patrimoniului debitorului, pericol care, ca regulă, trebuie să fie distinct de imputarea anumitor fapte din cadrul operațiunilor ce au făcut obiectul controlului fiscal și care, eventual pot conduce la concluzia că sunt datorate obligații fiscal suplimentare de către contribuabil însă nu pot demonstra și riscul ca acesta să se sustragă unei eventuale executări silite.

Reține Înalta Curte că, în lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură și absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative.

Prin urmare motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

Sintagma în cazuri excepționale confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepție, care trebuie să rezulte din atitudinea societății care ar încerca să-și sustragă, ascundă sau să-și distrugă activele patrimoniale, cu scopul zădărnicirii eforturilor organului fiscal de a executa creanța fiscală.

Pericolul la care face referire art. 213 trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumbă, neputându-se reține starea de pericol în raport cu cele reținute prin controlul fiscal.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală.

Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

Referitor la alegațiile recurentei, vizând lipsa de obiect a acțiunii și faptul că executarea silită a început și că măsurile dispuse prin decizia atacată au devenit executorii, Înalta Curte, pe lângă cele corect reținute de prima instanță, constată că nu s-au depus la dosar dovezi concrete de începere a executării și nici de emitere a unui înscris prin care să se constate că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost anulată, aspect care nu a fost combătut de recurentă.

Totodată nu se poate aprecia că măsurile asigurătorii se transferă asupra garanțiilor constituite, deoarece există dispoziții exprese diferite, regim fiscal diferit și consecințe juridice diferite pentru cele două categorii de măsuri raportate la situații de fapt variate.

În raport de toate aceste argumente, Înalta Curte constată că organul fiscal și-a întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciunile cu privire la faptele reclamantei, fără a dovedi existența unor elemente care să contureze cerința pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluția instanței de fond, privind anularea acestei decizii, este legală și urmează a fi menținută.

Față de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că în mod corect instanță de fond a constatat că actele contestate nu au fost emise cu respectarea legilor incidente, iar recurenta-pârâtă nu a dovedit prin motivele de recurs nelegalitatea hotărârii atacate.

Pentru toate considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană A Finanțelor Publice Giurgiu împotriva sentinței civile nr. 2385 din 22 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2020.