ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 351/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de 22.12.2017 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Rutieră Română - A.R.R obligarea pârâtei la emiterea pe numele ei a licenței de traseu și a copiei conforme pentru transport, precum și să efectueze toate operațiunile administrative ce derivă din transmiterea din patrimoniul S.C. B. S.R.L. în patrimoniul S.C. A. S.R.L., a licenței de traseu seria x nr. x pentru care s-a emis copia conformă nr. x societății B. S.R.L. la data de 18.04.2016, cu valabilitate până la 17.04.2019, conform proiectului de divizare aprobat prin sentința civilă nr. 69/02.03.2017, pronunțata de Tribunalul Satu Mare; anularea refuzului nejustificat emis de pârâtă având nr. x/08.08.2017, precum și a răspunsului la plângerea prealabilă având nr. x/25.09.2017; obligarea pârâtei ta plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 310/12.04.2018, a fost admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Satu Mare și cauza a fost declinată pre soluționare în favoarea Curții de Apel Oradea.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 116/CA-P.I. din 26 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea și a fost obligată reclamanta către pârâtă la plata sumei de 930 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în cheltuieli de cazare și transport.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței mai sus menționate, a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, în sensul admiterii în tot a acțiunii, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate în prima instanță și în recurs. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Recurenta a arătat că hotărârea primei instanțe este contradictorie și nelegală, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. In fapt, prin sentința s-a respins acțiunea, apreciindu-se in esență că divizarea unei societăți comerciale are ca efect transmiterea unei părți din patrimoniu de la un subiect de drept la alt subiect de drept, iar nu împărțirea patrimoniului societății divizate între subiectele de drept supuse divizării, nefiind analizate normele de drept material aplicabile speței și anume art. 62 și art. 65 alin. (2) din Ordinul nr. 980/30.11.2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea prevederilor referitoare la organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora stabilite prin Ordonanța Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, prin raportare la natura juridică a operațiunii de divizare, astfel cum este reglementată de prevederile 241-243 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Astfel, prima instanță a reținut că transportul rutier interjudețean de persoane, contra cost, prin servicii regulate se poate efectua de către operatorii de transport rutier numai în condițiile în care aceștia dețin licență de traseu valabilă, iar cursele de pe traseele cuprinse în programul de transport interjudețean se atribuie prin Sistemul informatic pentru atribuirea electronică a traseelor naționale operat de instituția cu atribuții în acest sens conform prevederilor legale, în baza criteriilor de evaluare, solicitantului care întrunește cel mai mare punctaj. Prima instanță a constatat că, după participarea la evaluare, a fost emisă licența de traseu seria x nr. x pentru care s-a emis copia conformă nr. x, cu valabilitate până la 17-04.2019 pe numele societății evaluate, respectiv S.C. B. S.R.L. și că legiuitorul a stabilit în mod neîndoielnic că o astfel de licență de traseu este document nominal al operatorului de transport rutier, nefiind transmisibila, concluzionând că prin divizarea societății S.C. B. S.R.L., aceasta ar fi transmis către societatea reclamantă licența de traseu. Prin urmare, ca efect al acestui raționament, se ajunge la concluzia că în urma divizării, licența de transport obținută de societatea divizată își încetează valabilitatea. Totodată, se poate observa că judecătorul primei instanțe a asimilat operațiunea de divizare a unei societăți comerciale cu aceea de transmitere a unor drepturi de la un subiect de drept la un alt subiect de drept și nu cu o împărțire a patrimoniului unei societăți. Pentru aceste motive, apreciind lipsa caracterului transmisibil al licenței de traseu și a copiei conforme făcând o greșită aplicare a art. 62 și a art. 65 alin. (2) din Ordinul nr. 980/30.11.2011, prima instanță a reținut că pârâta A.R.R. nu putea fi obligată la emiterea pe numele ei a licenței de traseu și a copiei conforme pentru transport, conform proiectului de divizare aprobat prin sentința civilă nr. 69/02.03.2017, pronunțata de Tribunalul Satu Mare, în temeiul art. 8 din legea nr. 554/2004 si a respins acțiunea reclamantei ca nefondată. În fapt, ca urmare a divizării societății S.C. B. S.R.L., prin Proiectul de divizare nr. 1170/07.11.2016, a fost împărțit patrimoniul acestei societăți, iar reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului microbuz, având număr de înmatriculare x si licența de traseu seria x nr- x aferentă acestuia, recurenta devenind titulara exclusivă a tuturor drepturilor reale, de creanță si/sau de proprietate intelectuală cuprinse în patrimoniul transmis ca urmare a divizării, începând cu data înregistrării actului constitutiv al acestei societăți comerciale la Oficiul Registrului Comerțului. Prin sentința civilă nr. 69 din 02.03.2017 pronunțată în dosar nr. x/2016 de Tribunalul Satul Mare s-a admis cererea formulată de S.C. B. S.R.L., s-a constatat legalitatea hotărârilor generale ale acționarilor privind divizarea și actele modificatoare ale acestei societăți, respectiv cele de înființare a S.C. A. S.R.L. ca urmare a divizării și s-a dispus înregistrarea mențiunilor privind divizarea S.C. B. S.R.L., respectiv cele de înființare a S.C. A. S.R.L. conform proiectului de divizare publicat în Monitorul Oficial. Aceasta hotărâre judecătorească a rămas definitivă prin neapelare. Astfel cum s-a reținut în considerentele acestei hotărâri judecătorești, prin divizare s-a creat o nouă societate, respectiv recurenta, prin desprinderea unei părți din patrimoniul S.C. B. S.R.L., patrimoniu cu care s-a cedat și o parte din activitatea societății, mai exact transportul pe traseul Satu Mare- Cluj- Satu Mare, divizarea fiind efectuata cu scopul gestionării activității pe acest traseu. După finalizarea procedurii legale de divizare, conform sentinței judecătorești mai sus menționate, recurenta s-a adresat A.R.R. cu cererile prevăzute de lege pentru a emite actele administrative ce decurg din desprinderea acestei părți din patrimoniul societății divizate, cuprinzând drepturile conferite de licența de traseu seria x nr. x și a dreptului de proprietate asupra bunului microbuz având număr de înmatriculare x, în baza proiectului de divizare aprobat conform sentinței civile nr. 69/02.03.2017, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, fiind îndeplinite toate procedurile prealabile în acest sens. După nenumărate solicitări scrise, la data de 23.08.2017 i-a fost comunicat de către Agenția Teritorială A.R.R.. Satu Mare, răspunsul formulat de A.R.R. la cererea sa, înscrisul având nr. x/08.08.2017, prin care pârâta face trimitere spre comparație, la un extras al unei sentințe civile, respectiv la un extras al unui proiect de divizare, privitor la o altă societate comercială, prin care se arată cum ar fi trebuit să arate dispozitivul hotărârii pronunțate de Tribunalul Satu Mare pentru a putea obține dreptul de operare in baza acesteia. Deci, potrivit pârâtei, divizarea în sine nu este operațiune care conduce la concluzia că se încalcă prin aceasta caracterul netransmisibil al licenței de transport, existând în practica administrativa a ARR situații de divizare a societăților titulare de licențe de transport. Insă, contrar celor menționate în răspunsul având nr. x/08.08.2017, inclusiv dispozitivul sentinței prezentate cu titlu exemplificativ de A.R.R. este contrar propriului raționament exprimat în răspunsul atașat. Dispozitivul sentinței civile nr. 69 din 02 martie 2017 este unul complet, întrucât în cazul divizării, dispozitivul hotărârii judecătorești nu trebuie să reproducă în integralitate proiectul de divizare aprobat; în acest sens, face trimitere tocmai la extrasul sentinței civile atașat de A.R.R. cu titlu exemplificativ, în care se poate observa că, în concret, nici acesta nu cuprinde exprimarea citata și anume "dreptul de efectuare obținut". Poziția pârâtei A.R.R. este vădit nelegala, întrucât prin sentința civilă nr. 69 din 02 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis cererea formulată de petenta B. S.R.L. si s-a constatat legalitatea hotărârilor adunărilor generale si actelor modificatoare cu privire la divizarea acestei societăți, respectiv cu privire la înființarea sa și s-a dispus înregistrarea la Registrul Comerțului a mențiunilor privind divizarea, conform proiectului de divizare publicat in Monitorul Oficial al României, partea a-IV-a nr. 4053/17.11.2016. In cuprinsul acestui proiect de divizare se menționează în mod expres că "în cadrul divizării se preia si dreptul de proprietate asupra bunului mobil microbus nr. înmatriculare x si licența de traseu seria x nr. x", statuându-se în mod expres că "în ceea ce privește societatea A. S.R.L. va deveni titulara exclusivă a tuturor drepturilor reale, de creanța si/sau de proprietate intelectuală cuprinse în patrimoniul transmis ca urmare a divizării, începând cu data înregistrării actului constitutiv al acestei societăți comerciale la Oficiul Registrului Comerțului." În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Pârâta Autoritatea Rutieră Română a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: În ceea ce privește excepția nulității recursului, se arată că recurenta nu face altceva decât să aducă critici împotriva soluției date de instanța de fond, reiterând considerente din sentința și susținerile de la fondul cauzei. Simpla indicare formală a încadrării recursului într-unul din motivele de casare nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, atâta timp cât criticile expuse nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, caz contrar intervine sancțiunea nulității recursului. Pe fondul recursului, s-a arătat că, in mod legal, instanța de fond a respins acțiunea formulată de S.C. A. S.R.L.. reținând că Autoritatea Rutieră Română - ARR nu putea fi obligată la emiterea pe numele ei a licenței de traseu și a copiei conforme pentru transport conform proiectului de divizare aprobat prin sentința civilă nr. 69/02.03.2017, pronunțată de Tribunalul Satu Mare . La pronunțarea acestei soluții, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 62 și art. 65 din Ordinul nr. 980/2011. In mod temeinic și legal a reținut instanța de fond faptul că legiuitorul a stabilit în mod neîndoielnic că o astfel de licență de traseu este document nominal al operatorului de transport rutier, nefiind transmisibilă, chiar dacă în privința transmisibilității nu a arătat dacă această interdicție se aplică și în cazul divizării societății titulare. Prima instanță a reținut că nu era necesară o astfel de mențiune pentru că, în lipsa unei prevederi exprese care să menționeze operațiunile pe care nu le are în vedere, voința legiuitorului trebuie interpretată în sensul că se aplică oricărei transmisiuni, indiferent de izvorul acesteia, act de înstrăinare, donație, lichidare sau chiar divizarea societății titulare. Dacă legiuitorul ar fi vrut ca în materia divizării să poată fi transmisă și licența de traseu, atunci ar fi prevăzut-o în mod expres. Se arată că nu poate fi reținută susținerea recurentei-reclamante cu privire la faptul că instanța de fond ar fi făcut o aplicare greșită a art. 62 și a art. 65 alin. (2) din Ordinul nr. 980/30.11.2011. Transportul rutier interjudețean contra cost de persoane prin servicii regulate se poate efectua de către operatorii de transport rutier numai în condițiile în care aceștia dețin licență de traseu valabila, iar cursele de pe traseele cuprinse în programul de transport interjudețean se atribuie prin Sistemul informatic pentru atribuirea elecronică a traseelor naționale, operat de instituția cu atribuții în acest sens conform prevederilor legale, în baza criteriilor de evaluare, solicitantului care întrunește cel mai mare punctaj. Dispozițiile art. 65 alin. (2) din ordinul anterior menționat, prevăd că "licența de traseu este document nominal al operatorului de transport rutier, neflind transmisibilă". Mai reține instanța de fond că atribuirea unei curse de pe un traseu național se poate realiza numai ca urmare a unei proceduri de evaluare cu respectarea criteriilor stabilite prin Anexa 18 a Ordinului, criterii care se referă atât la structura parcului de vehicule, gradul de confort asigurat, vechime pe traseu dar și pentru aspecte ce țin de atitudinea participantului la evaluare și care privesc o eventuala renunțare la un traseu sau existența unor obligații neexecutate către stat. Licența de traseu seria x nr. x pentru care s-a emis copia conformă cu valabilitate până la 17.04.2019 a fost emisă ca urmare evaluării pe numele societății evaluate, respectiv S.C. B. S.R.L., și nu pe numele S.C. A. S.R.L., aceasta din urmă societate nefiind evaluata potrivit pct. 8 si 9 din Anexa nr. 18 la Ordinul nr. 980/2011. Recurenta-reclamantă mai susține că prin proiectul de divizare s-a statuat că S.C. A. S.R.L. va deveni titulara exclusivă a tuturor drepturilor reale, de creanță și/sau de proprietate intelectuală cuprinse în patrimoniul transmis ca urmare a divizării. începând cu data înregistrării actului constitutiv al acestei societăți comerciale la Oficiul Registrului Comerțului. Rezultă de aici ca prin proiectul de divizare s-a transmis cu titlu universal drepturile reale, de creanța și/sau de proprietate intelectuala. Această modalitate de transmitere cu titlu universal a tuturor drepturilor reale produce efecte între părțile raportului juridic și poate produce efecte și față de terți în lipsa altor dispoziții legale. Însă, în situația de față, există dispoziții legale speciale respectiv art. 62, art. 65 alin. (2) și art. 20 alin. (3) și (4) din Ordinul MTI nr. 980/2011, astfel că, în această situație, transmiterea dreptului real trebuie sa se facă cu titlu particular, și nu cu titlu universal, precizându-se în mod expres dreptul ce se transmite, respectiv dreptul de efectuare a cursei 1 pe traseul interjudețean cod 543 Satu Mare - Supuru de Jos - Cluj Napoca, în cadrul transportului rutier contra cost de persoane prin servicii regulate, drept ce a fost atribuit prin Sistemul informatic pentru atribuirea electronică a traseelor naționale, în baza criteriilor de evaluare, solicitantului care a întrunit cel mai mare punctaj, respectiv lui S.C. B. S.R.L.. Nici publicitatea efectuată în Monitorul Oficial al României nr. 4053/17.11.2016 privind, transmiterea drepturilor prin procedura divizării nu particularizează, nu individualizează și nu arată expres transmiterea dreptului de efectuare a cursei. Nu pot fi reținute susținerile recurentei-reclamante cu privire la faptul ca recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului microbus având numărul de înmatriculare x și licența de traseu seria x nr. x aferentă acestuia. Față de prev. art. 65 alin. (2) din Ordinul MTI nr. 980/2011, Licența de traseu seria x nr. x este un bun care nu este susceptibil de apropiere, nu poate face obiectul unor acte de dispoziție, nu poate fi dobândită sau înstrăinată prin acte juridice civile. În ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante cu privire la adresa nr. x/08.08.2017, intimata a arătat că a comunicat recurentei-reclamante pe de o parte erorile materiale constatate în documentația transmisa instituției, iar pe de alta parte temeiurile legale pe care trebuie să le respecte, atunci când, prin procedura de divizare, sunt cedate drepturi de transport. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, deși aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

Procedura de soluționare a recursului 6.1. Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 9 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 26 ianuarie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. 6.2. La termenul de azi, 26 ianuarie 2021, a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă, pentru considerentele cuprinse în practicaua prezentei decizii.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 7.1. Situația de fapt reținută de prima instanță Prin Proiectul de divizare nr. 1170/07.11.2016 a societății S.C. B. S.R.L., din patrimoniul acestei societăți s-a desprins o parte a capitalului social și s-a transmis către S.C. A. S.R.L., mai precis acesteia i-a fost transmis 1% din capitalul social al societății S.C. B. S.R.L., constând în 405 părți sociale din totalul de 404.050 . În cadrul divizării, conform proiectului de divizare, S.C. A. S.R.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului microbuz, având număr de înmatriculare x și licența de traseu seria x nr. x aferentă acestuia, devenind titulara exclusivă a tuturor drepturilor reale, de creanță și/sau de proprietate intelectuală cuprinse în patrimoniul transmis ca urmare a divizării, începând cu data înregistrării actului constitutiv al acestei societăți comerciale la Oficiul Registrului Comerțului. Prin sentința civilă nr. 69/02.03.2017 pronunțata de Tribunalul Satu Mare, a fost constatată legalitatea hotărârilor adunărilor generale ale acționarilor nr. 1353/20.1.2016 și 1172/07.11.2016 și a actelor modificatoare ale actelor constitutive ale societăților beneficiare cu privire la divizare, respectiv înființarea S.C. A. S.R.L. ca urmare a divizării și s-a dispus menționarea în registrul comerțului. Cererea numitului A. formulată la data de 13.07.2017 prin care a solicitat pârâtei emiterea pe numele S.C. A. S.R.L. a licenței de traseu și a copiei conforme pentru transport, precum și să efectueze toate operațiunile administrative ce derivă din transmiterea din patrimoniul S.C. B. S.R.L. în patrimoniul S.C. A. S.R.L., a licenței de traseu seria x nr. x pentru care s-a emis copia conformă nr. x societății B. S.R.L. la data de 18.04.2016, cu valabilitate până la 17.04.2019 a fost respinsă. 7.2. Analiza motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă și a apărărilor formulate de intimata-pârâtă 7.2.1. În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Recurenta a invocat faptul că sentința ar cuprinde motive contradictorii. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau fără legătură cu cauza nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat. 7.2.2. În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Problema de drept dedusă judecății este aceea dacă, prin divizarea unei societăți, deținătoare a unei licențe de traseu în cadrul transportului rutier interjudețean de persoane și înființarea unei noi societăți, aceasta din urmă primind o parte din capitalul social, împreună cu alte drepturi, a dobândit și dreptul asupra licenței respective. Relevante în cauză sunt următoarele prevederi legale din Ordinul nr. 980 din 30 noiembrie 2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea prevederilor referitoare la organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora stabilite prin Ordonanța Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere: "Art. 20 (3) Licența comunitară și copiile conforme ale acesteia sunt documente nominale ale operatorului de transport rutier, nefiind transmisibile. (4) Copiile conforme ale licenței comunitare sunt personalizate de către Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. cu numerele de înmatriculare ale autovehiculelor pentru care au fost emise." "ART. 62 Eliberarea licenței de traseu și a graficului de circulație anexă la aceasta se face de către Autoritatea Rutieră Română - A.R.R., în baza dreptului de efectuare obținut ca urmare a rezultatelor stabilite de instituția care operează conform prevederilor legale Sistemul informatic pentru atribuirea electronică a traseelor naționale, sentințelor emise de instanțele de judecată competente sau în alte cazuri prevăzute de legislație." "ART. 65 (1) Licența de traseu se eliberează după prezentarea de către operatorul de transport rutier a documentului de plată a tarifului de eliberare. (2) Licența de traseu este document nominal al operatorului de transport rutier, nefiind transmisibilă." Conform sentinței civile nr. 69/2 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2016, a fost admisă cererea formulată de petenta B. S.R.L., s-a constatat legalitatea hotărârilor adunărilor generale ale acționarilor nr. 1353/20.12.2016 și nr. 1172/07.11.2016 a B. S.R.L. și a actelor modificatoare ale actelor constitutive ale societăților beneficiare cu privire la divizarea B. S.R.L., respectiv înființarea A. S.R.L., ca urmare a divizării; dispune înregistrarea în registrul comertului a mențiunilor privind divizarea, conform proiectului de divizare nr. 1171/07.11.2016. În cuprinsul Proiectului de divizare nr. 1170/07.11.2016, s-a statuat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului microbuz, având număr de înmatriculare x si licența de traseu seria x nr- x aferentă acestuia, recurenta devenind titulara exclusivă a tuturor drepturilor reale, de creanță si/sau de proprietate intelectuală cuprinse în patrimoniul transmis ca urinare a divizării, începând cu data înregistrării actului constitutiv al acestei societăți comerciale la Oficiul Registrului Comerțului. Într-o primă critică, recurenta-reclamantă a invocat faptul că prima instanță a asimilat operațiunea de divizare a unei societăți comerciale cu aceea de transmitere a unor drepturi de la un subiect de drept la un alt subiect de drept și nu cu o împărțire a patrimoniului unei societăți. Se invocă, implicit, faptul că divizarea, nefiind expres interzisă de lege, nu intra la categoria unei transmisiuni a licenței. Cu privire la această susținere, Înalta Curte reține că interdicția transmiterii licenței de transport este clară și necondiționată, astfel că exceptarea unui anumit mod de transmitere dintre cele posibile din punct de vedere juridic, trebuia să fie inclusă în lege, neputând fi dedusă pe cale de interpretare. Dincolo de efectele sale specifice, divizarea presupune și o operațiune juridică de transmisiune cu titlu universal dintr-un patrimoniu în altul, operațiune ce nu poate privi, față de interdicția legală, o licență de transport, care este un document nominal, netransmisibil decât în cazurile de excepție prevăzute de lege, asupra acestui caracter prima instanță făcând o corectă aplicare a legii și reținând în mod legal că pârâta A.R.R. nu putea fi obligată la emiterea pe numele ei a licenței de traseu și a copiei conforme pentru transport. Așa cum reiese din prevederile art. 65 mai sus citat, una din excepțiile de la caracterul netransmisibil al licenței este reprezentată de existența unei hotărâri judecătorești, care ar constata o asemenea transmisiune; implicit, prin refuzul său, pârâta a arătat că ceea ce i-a lipsit recurentei-reclamante a fost o mențiune expresă, în dispozitivul hotărârii care a luat act de divizare, referitoare la transmisiunea licenței de transport de la societatea B. S.R.L. la societatea nou înființată, considerând pârâta că nu este suficientă simpla mențiune din proiectul de divizare. Cu alte cuvinte, intimata-pârâtă admite faptul că o asemenea mențiune, dacă ar fi existat, ar fi fost încadrată la excepția avută în vedere de textul legal menționat și ar fi permis recunoașterea dreptului în favoarea recurentei-reclamante. Asupra acestui aspect, recurenta-reclamantă a arătat că, în opinia sa, o asemenea mențiune nu era necesară, cât timp prin dispozitivul hotărârii menționate, s-a constatat legalitatea hotărârilor adunărilor generale si actelor modificatoare cu privire la divizarea acestei societăți, respectiv cu privire la înființarea sa și s-a dispus înregistrarea la Registrul Comerțului a mențiunilor privind divizarea, conform proiectului de divizare publicat in Monitorul Oficial al României, partea a-IV-a nr. 4053/17.11.2016, iar în cuprinsul acestui proiect de divizare se menționează în mod expres că "în cadrul divizării se preia si dreptul de proprietate asupra bunului mobil microbus nr. înmatriculare x si licența de traseu seria x nr. x" și se statuează că "în ceea ce privește societatea A. S.R.L. va deveni titulara exclusivă a tuturor drepturilor reale, de creanța si/sau de proprietate intelectuală cuprinse în patrimoniul transmis ca urmare a divizării, începând cu data înregistrării actului constitutiv al acestei societăți comerciale la Oficiul Registrului Comerțului." Înalta Curte constată că este corectă poziția adoptată de pârâtă, prin aceea că, față de dispozițiile legale speciale (art. 62, art. 65 alin. (2) și art. 20 alin. (3) și (4) din Ordinul MTI nr. 980/2011), transmiterea dreptului real trebuie sa se facă cu titlu particular, și nu cu titlu universal, precizându-se în mod expres dreptul ce se transmite, respectiv dreptul de efectuare a cursei 1 pe traseul interjudețean cod 543 Satu Mare - Supuru de Jos - Cluj Napoca, în cadrul transportului rutier contra cost de persoane prin servicii regulate. O asemenea transmisiune cu titlu particular concretizată prin mențiune clară în dispozitivul sentinței ce a luat act de divizare se încadra în excepția de la netransmisibilitate (în baza unei sentințe pronunțate de instanța competentă potrivit legii). Ca urmare, este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 7.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.