Decizia nr. 498/2020 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Acțiune în pretenții având ca obiect daune-interese

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, în dosarul nr. x/100/2015, la data de 5 februarie 2015, reclamanta SC A. SRL Baia Mare a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL Satu Mare, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 324.513,39 lei reprezentând penalități datorate potrivit art. 22.1 din contractele de furnizare/achiziție de produse nr. 63 din 27.02.2013, nr. 74A din 15.03.2013, nr. 76A din 15.03.2013 și a dobânzilor legale aferente acestei sume, la plata sumei de 66.301,08 lei reprezentând plată nedatorată, respectiv a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data introducerii prezentei acțiuni și până la data plății efective a acesteia, precum și a cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocat etc. În drept, au fost invocate prevederile art. 22.1 din contractele încheiate între părți, art. 1270, art. 1350, art. 1489 C. civ. Prin cererea reconvențională, pârâta SC B. SRL Satu Mare a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 69.459 lei reprezentând preț neachitat conform facturii nr. 2105/11.09.2014 din valoarea contractului 74 A/ 15.03.2013. În drept, au fost invocate prevederile art. 1270, art. 1170 art. 1164, art. 1516, art. 1530 C. civ.

Prin decizia nr. 2697 din 26 mai 2015 pronunțată de Tribunalul Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Satu Mare, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 5 iunie 2015, sub dosarul nr. x/83/2015.

Prin sentința nr. 176 din 17 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea reclamantei Societatea A. SRL și, în consecință: A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 324.513,39 lei reprezentând penalități contractuale de întârziere și suma de 66.301 lei reprezentând plată nedatorată, ambele cu dobânzi legale de la data de 11.02.2015 și până la plata efectivă. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 7513 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru. Prin încheierea de ședință din 14 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea formulată de petenta SC A. SRL, fiind dispusă îndreptarea erorii materiale strecurate în preambulul sentinței civile nr. 176 din 17 noiembrie 2016 cu referire la denumirea părților, sediul și datele de identificare ale acestora. Restul dispozițiilor hotărârii au rămas nemodificate.

Împotriva sentinței nr. 176 din 17 noiembrie 2016 și a încheierii de îndreptare a erorii materiale, pronunțate de Tribunalul Satu Mare, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat apel pârâta B. SRL. Prin decizia nr. 67/C/2018 - A din 15 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva sentinței pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că: S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. SRL împotriva pârâtei B. SRL, care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 9.392,6 lei, reprezentând penalități contractuale de întârziere parțiale, precum și dobânzi legale aferente acestei sume de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă. S-a respins obligarea pârâtei B. SRL la plata sumei de 66.301 lei reprezentând plată nedatorată și dobânzile aferente, către reclamantă. A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâtă împotriva reclamantei și, în consecință, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 69.459 lei reprezentând preț neachitat din valoarea contractului nr. 74 A/15.03.2013. A fost respins apelul formulat de pârâta B. SRL împotriva încheierii din 14 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, privind îndreptarea erorii materiale strecurate în preambulul sentinței nr. 176 din 17 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. A fost obligată reclamanta A. SRL să plătească pârâtei B. SRL cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță în cuantum 7.000 lei, precum și cheltuieli de judecată parțiale în apel, în sumă de 8.000 lei cu titlu de taxe judiciare de timbru și onorarii avocațiale parțiale, justificate prin chitanțele depuse.

Împotriva deciziei nr. 67/C/2018 - A din 15 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. SRL, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate. În motivarea recursului s-a susținut, în principal, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind punerea în întârziere, cu consecința determinării greșite a cuantumului și perioadei pentru care sunt datorate penalitățile de întârziere aferente celor trei contracte din litigiu. Astfel, referitor la contractul nr. 63 din 27 februarie 2013 s-a susținut că sunt incidente prevederile art. 1522 alin. (2) lit. c) teza I C. civ., și nu cele ale art. 1522 C. civ., reținute în mod eronat de către instanța de apel. În ceea ce privește contractul nr. 74A din 15 martie 2013, în mod greșit instanța de apel a reținut că penalitățile se acordă pentru 7 zile de întârziere, și nu 313 de zile, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată. Totodată, instanța de apel a ignorat clauza prevăzută la art. 21 din contracte, conform căreia pârâta în calitate de furnizor datorează penalități de întârziere conform art. 22 din convențiile încheiate. În privința contractului nr. 76 A, prin decizia recurată au fost nesocotite dispozițiile art. 1522 teza a II-a C. civ. potrivit cărora debitorul poate fi pus în întârziere și prin cererea de chemare în judecată, deși condiția este îndeplinită în cauză, motiv pentru care pârâta datorează penalitățile de întârziere solicitate. În mod greșit instanța de apel a respins petitul referitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 66.301,08 lei, solicitată cu titlu de plată nedatorată, întrucât în cauză sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de art. 1341 C. civ. Obligația contractuală stabilită prin contractul nr. 63/2013 a fost executată doar parțial, astfel că pârâta este datoare a restitui această sumă. De asemenea, soluția dată asupra cererii reconvenționale este nelegală având în vedere că pretenția pârâtei B. SRL este nedovedită, întrucât nu există dovada comunicării facturii, iar afirmația pârâtei că ar fi fost transmisă cu o altă corespondență, respectiv adresa nr. 457 din 29 septembrie 2014, nu a fost demonstrată în cadrul prezentului litigiului. În final, s-a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă B. SRL a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A. SRL, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, susținând că instanța de apel a interpretat corect prevederile legale incidente cauzei. Privitor la contractul nr. 63 din 27 februarie 2013 și dispozițiile art. 1522 alin. (2) lit. c) teza I C. civ., intimata-pârâtă B. SRL a arătat că această dispoziție legală nu este incidentă în cauză, că a fost invocată pentru prima dată în recurs, nu a făcut obiectul judecării în apel și, prin urmare, nu poate face obiectul analizei în această etapă procesuală. În ceea ce privește contractul nr. 76A din 15 martie 2013, s-a susținut că recurenta-reclamantă nu a indicat norma de drept material încălcată, rezumându-se a invoca faptul că instanța de apel a apreciat în mod greșit că sunt doar 7 zile de întârziere, și nu 313 de zile. Referitor la contractul nr. 76A din 15 martie 2013 s-a susținut că în mod corect s-a reținut că nu sunt datorate penalități de întârziere, obligația fiind îndeplinită anterior punerii în întârziere. În ceea ce privește critica vizând modul de soluționare a cererii reconvenționale, intimata-pârâtă a invocat nulitatea parțială a recursului, susținând că, deși s-au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu s-a arătat norma de drept încălcată sau greșit aplicată. În final, s-a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată. Cererea de recurs a fost timbrată cu suma de 5.003,50 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, în conformitate cu O.U.G. nr. 80/2013, potrivit dovezii aflate la fila 16 din dosar. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 2 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept. Prin încheierea din 3 decembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. și a stabilit termen de judecată la 11 februarie 2020. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, a reținut următoarele considerente: Obiectul litigiului îl constituie solicitarea reclamantei S.C. A. S.R.L. de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere, conform contractelor de furnizare încheiate între reclamantă, în calitate de beneficiar, și pârâtă, în calitate de furnizor, având ca obiect confecționarea obiectelor de mobilier, stabilite convențional pentru ipoteza executării cu întârziere a obligațiilor de către pârâtă, precum și plata dobânzilor legale aferente acestei sume. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 66.301,08 lei, reprezentând plată nedatorată și a dobânzilor legale aferente acestei sume ca urmare a executării parțiale a unui contract, iar pârâta prin cererea reconvențională a solicitat obligarea reclamantei la plata lucrărilor executate și neachitate. Prima instanță a admis acțiunea reclamantei cu motivarea că, potrivit clauzelor contractuale, pârâta avea obligația de realizare și livrare a pieselor de mobilier în condițiile de calitate și la termenele convenite. Încălcarea acestei obligații demonstrează culpa pârâtei și justifică obligarea la plata penalităților de întârziere stabilite prin clauzele inserate la art. 21 și 22 din contracte. Apărările pârâtei SC B. SRL Satu Mare privind neîndeplinirea condițiilor stabilite de art. 1552 C. civ. referitoare la punerea în întârziere au fost înlăturate cu motivarea că, prin notificările comunicate pârâtei la data de 23 septembrie 2014, reclamanta a notificat-o în legătură cu executarea obligațiilor contractuale și a echivalentului valoric al penalităților de întârziere. Învestită cu soluționarea apelului declarat de pârâtă, care a criticat modul de aplicare a dispozițiilor art. 1522 C. civ., instanța de apel, admițând apelul acestei părți, a argumentat că pârâta a nesocotit termenele de execuție stabilite inițial prin contracte, dar și pe cele ulterioare convenite prin actele adiționale, astfel că, în conformitate cu art. 1548 C. civ., obligația contractuală fiind încălcată, vinovăția debitorului este prezumată. Având în vedere clauza penală stabilită prin art. 22.1 din convențiile părților, instanța de apel a arătat că penalitățile de întârziere sunt datorate doar pentru perioada cuprinsă între data notificării, respectiv 3 septembrie 2014 și 10 septembrie 2014, care reprezintă data executării parțiale, a contractului 63/2013 și a executării totale a contractului 74 A/2013. Această perioadă se încadrează în termenul acordat de reclamantă, în calitate de creditor, în conformitate cu dispozițiile art. 1522 alin. 3 C. civ., pentru executarea obligațiilor asumate. Pentru contractul nr. 76 A/2013, în lipsa unei notificări, s-a apreciat că pârâta nu datorează penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă. În acest context, prin primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. critică aplicarea dispozițiilor art. 1522 C. civ., susținând, în esență că, potrivit clauzei inserată la art. 22, pârâta datorează penalități de întârziere pentru neîndeplinirea obligației în termenele convenite prin art. 21 din convențiile părților. Deoarece obligația de livrare nu a fost executată în termenele convenite, penalitățile de întârziere au fost greșit calculate doar pentru perioada cuprinsă între data comunicării notificării și aceea a executării obligației. Critica nu este fondată deoarece, în conformitate cu dispozițiile art. 1522 alin. 1 C. civ., prin notificarea scrisă adresată debitorului creditorul solicită executarea obligației, iar, potrivit alin. 3 al aceluiași articol, prin notificare trebuie să-i acorde debitorului un termen de executare a obligației care îi revine. În absența unei astfel de mențiuni debitorul are posibilitatea executării obligației într-un termen rezonabil. În alți termeni, acordarea daunelor-interese este condiționată, în conformitate cu dispozițiile art. 1522 C. civ., de îndeplinirea formalităților privind punerea în întârziere a debitorului, fie prin notificare scrisă, comunicată în modalitățile prevăzute de alin. 2 al acestui articol, fie prin cererea de chemare în judecată, prin care creditorul solicită executarea obligațiilor contractuale asumate. Simpla expirare a termenului în care trebuia executată obligația nu produce efectul punerii în întârziere a debitorului, în absența unui act juridic prin care creditorul solicită executarea obligației și atenționează debitorul că întârzierea în executarea obligației îi produce prejudicii pe care va trebui să se repare. Deoarece punerea în întârziere are drept efect acordarea daunelor-interese, în mod corect, instanța de apel a argumentat că acestea pot fi acordate doar pentru perioada cuprinsă între data notificării și data executării obligației, această din urmă dată situându-se în interiorul termenului acordat de reclamantă în calitate de creditor pentru executarea obligației. Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenta a invocat și faptul că dispozițiile art. 1522 C. civ. au fost greșit aplicate în cauză, deoarece sunt incidente art. 1523 alin. 2 lit. c) teza I C. civ. A susținut recurenta că, în privința contractului 63/2013, pârâta și-a manifestat neîndoielnic intenția de a nu executa obligația, astfel încât era de drept în întârziere. Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că dispozițiile legale privind întârzierea de drept a pârâtei în executarea obligației, în absența unor critici și apărări în acest sens, nu au format obiectul analizei instanței de apel. Prin urmare, este fondată apărarea intimatei-pârâte în sensul că aceste dispoziții legale au fost invocate pentru prima dată în recurs, nefiind astfel posibilă examinarea legalității deciziei instanței de apel din această perspectivă. Recurenta a susținut că și dispozițiile art. 1522 teza a II-a C. civ. au fost aplicate greșit de instanța de apel, ignorându-se faptul că pentru contractul 76 A/2013 punerea în întârziere s-a efectuat odată cu înregistrarea acțiunii. Deși, în principiu, este corectă susținerea recurentei în sensul că, în conformitate cu dispozițiile legale invocate, punerea în întârziere se poate realiza și prin cererea de chemare în judecată, această constatare nu este de natură a ajunge la o altă concluzie decât aceea pronunțată prin decizia recurată. De altfel, instanța de apel, în mod corect, a reținut că punerea în întârziere a debitorului se poate realiza și în această modalitate, dar pentru acest contract penalitățile au fost respinse cu motivarea că, la data formulării cererii de chemare în judecată, obligațiile asumate erau îndeplinite, ceea ce exclude existența întârzierii ulterior acestui moment. Critica de nelegalitate derivată din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată este nefondată și va fi înlăturată ca atare. Susține recurenta sub acest aspect că în condițiile în care contractul nr. 63/2013 a fost executat doar parțial se impunea restituirea sumelor achitate pârâtei care a indus-o în eroare, promițând executarea obligației integral și în termenul contractual stabilit, însă nu și-a îndeplinit această obligație. S-a argumentat corect prin considerentele deciziei atacate că plățile pretins nedatorate au fost efectuate cu titlu de avans în baza unui contract valabil încheiat, în vederea executării unei obligații convenționale, și nu din eroare, nefiind incidente dispozițiile care reglementează plata nedatorată. Totodată, Înalta Curte observă că recurenta nu formulează critici concrete în legătură cu aplicarea greșită a acestor dispoziții legale, susținând, în esență, că a fost indusă în eroare de către pârâtă care i-a garantat executarea obligațiilor contractuale în termenul stabilit, dar nu și-a îndeplinit această obligație. Situația este identică și în privința motivului de recurs care vizează modul de soluționare a cererii reconvenționale, care a fost greșit admisă, arată recurenta, fără a indica dispozițiile de drept material încălcate sau aplicate greșit. Se susține că această sumă nu este datorată deoarece contractul nr. 74 A/2013, care a făcut obiectul cererii reconvenționale, a fost executat cu întârziere, iar factura nu i-a fost comunicată. Astfel conturate aceste critici, în absența unor argumente dezvoltate corespunzător, nu este posibilă exercitarea controlului juridic din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., reluarea aspectelor privind starea de fapt vizează aspecte de netemeinicie, și nu de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, fiind, în consecință, exclusă verificarea deciziei atacate din această perspectivă, în considerarea specificului acestei căi de atac. În concluzie, recursul reclamantei este nefondat și a fost respins în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., iar recurenta fiind în culpă procesuală, potrivit art. 452 C. proc. civ., a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.118,6 lei reprezentând cheltuieli de deplasare, cazare și onorariu avocat.