ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1871/2021

Ședința publică din data de 28 septembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2017, pe rolul Tribunalului Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. Satu Mare, prin administrator judiciar B. I.P.U.R.L., în contradictoriu cu Asocierea C. & D. & E., prin liderul asocierii C., a solicitat instanței, în principal, să oblige pârâtele debitoare, membre ale asocierii, la plata în solidar a sumei de 263.509,45 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/01.02.2017, a penalităților de întârziere de 0,5%/zi de întârziere, calculate de la data scadenței datoriei și până la data plății efective a debitului principal, la care se adaugă cheltuielile de judecată; în subsidiar, în cazul în care se va constata că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile privind răspunderea solidară a asociaților față de terți, din asocierea mai sus menționată, pârâta C. să fie obligată la plata sumelor solicitate.

În drept, a invocat dispozițiile art. 109, art. 113 alin. (1) pct. 3, art. 453, art. 663 alin. (2), (3), (4) și art. 1014 și următ. din C. proc. civ.

Prin sentința nr. 229/14.11.2018 a Tribunalului Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal cererea reclamantei a fost admisă în parte, pârâtele, membre ale asocierii, fiind obligate la plata în solidar către reclamantă a sumei de 263.509,45 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/01.02.2017, capătul de cerere privind penalitățile de întârziere și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată fiind respinse.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel A. S.R.L., prin administrator judiciar B. I.P.U.R.L.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de amânare a judecării cauzei, formulată de reprezentantul apelantei, iar în baza art. 412 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., raportat la art. 36 din Legea nr. 85/2006, coroborat cu art. 15 din Regulamentul CE nr. 1346/2000, a constatat suspendarea de drept a cauzei.

La data de 17 martie 2020, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. I.P.U.R.L. a declarat recurs împotriva încheierii din 14 ianuarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că încheierea de suspendare este nelegală, fiind pronunțată cu greșita aplicare a legii, temeiul de drept reținut de instanță, respectiv art. 36 din Legea nr. 85/2006, nefiind incident în cauză, întrucât nu debitorul în insolvență C. are calitate procesuală pasivă în litigiu, ci Asocierea C. & D. & E., asociere fără personalitate juridică, care poate sta în judecată în temeiul art. 56 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că asocierea menționată are calitate procesuală pasivă întrucât există identitate de părți între subiectele raportului litigios, contractul în baza căruia a fost pornit litigiul fiind încheiat cu această asociere.

A mai susținut că, pe lângă debitorul C., în cauză mai există alți debitori ai A. S.R.L., și anume D. și E. S.R.L., care nu sunt în procedura de insolvență. Prin urmare, suspendarea cauzei și față de aceștia este nelegală, fiind o împiedicare în atragerea răspunderii acestora pe perioada insolvenței celuilalt membru al asocierii, C., cu atât mai mult cu cât nu această societate are calitate procesuală pasivă în cauză.

Conform art. 1953 alin. (2) din C. civ., dacă asociații acționează în numele asocierii față de terți, aceștia sunt ținuți solidar pentru actele încheiate de oricare dintre ei, iar potrivit art. 1426 alin. (1) din același cod, solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăși, indivizibilitatea obligațiilor.

Așadar, existența răspunderii solidare a membrilor asocierii față de terți, pentru obligațiile contractate de către oricare dintre aceștia în numele asocierii, nu atrage indivizibilitatea obligațiilor, ceea ce duce la concluzia că fiecare dintre membrii asocierii este obligat să achite toate datoriile contractate față de terți în numele asocierii de către oricare dintre ei, astfel încât suspendarea cauzei față de D. S.A. și E. S.R.L. este nelegală deoarece acești doi membri ai asocierii nu sunt în insolvență, fiind ținuți să răspundă față de terți pentru obligațiile asocierii. Or, acest lucru este imposibil de realizat în condițiile în care cauza ar fi suspendată de drept în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, suspendarea operând doar față de debitorul C., care este în insolvență, nu și față de ceilalți doi debitori - D. și E. S.R.L.

Recurenta a arătat și faptul că în ședința din data de 14 ianuarie 2020 a solicitat instanței amânarea cauzei pentru a face în scris renunțarea la judecată față de debitorul C., pentru ca judecata să continue în contradictoriu cu ceilalți doi membrii ai asocierii, însă instanța de apel i-a respins în mod nelegal cererea de amânare, fără a i se da posibilitatea, după respingerea cererii de amânare, să facă renunțarea la judecată, cu toate că a depus în scris la dosarul cauzei o astfel de solicitare.

Curtea de apel a pronunțat în mod intempestiv suspendarea, menționând la finalul încheierii de ședință o notă în care se arată, în mod nereal, că "după ce instanța a constatat suspendarea de drept a prezentei cauze, în condițiile în care s-a dat posibilitatea reprezentantului apelantei să își exprime opțiunea privind exercitarea dreptului de a renunța la judecarea apelului, opțiune pe care nu și-a manifestat-o anterior măsurii dispuse, reprezentantul apelantei arată ca dorește să depună la dosarul cauzei o cerere de renunțare la judecata apelului față de C. și continuarea judecății apelului față de ceilalți doi membrii ai asocierii pârâte".

În realitate, însă, așa cum reiese din transcriptul înregistrării ședinței de judecată, între momentul respingerii cererii de amânare a cauzei și cel al pronunțării constatării suspendării cauzei, instanța nu i-a dat posibilitatea de a renunța la judecată, deși a fost depus la dosar un înscris în acest sens, fiindu-i încălcat dreptul la apărare. Existența unei astfel de cereri, înainte de pronunțarea asupra suspendării cauzei, ar fi presupus comunicarea acesteia părților și citarea lor pentru punerea în discuție a renunțării la judecată, într-o atare situație nemaiexistând motivul de suspendare prevăzut de art. 36 din Legea nr. 85/2006, fapt care ar fi dus la pronunțarea unei cu totul alte soluții.

În data de 28 august 2020 Asocierea C. & D. & E., prin liderul asocierii C., a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile nulității recursului și a lipsei capacității procesuale de folosință a asocierii, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 19 mai 2020.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 30 martie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași articol, părțile neînțelegând să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 15 iunie 2021 au fost respinse excepțiile nulității și lipsei capacității de folosință a asocierii și a fost admis în principiu recursul, pentru considerentele menționate în această încheiere.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta contestă aplicarea măsurii suspendării de drept a judecării cauzei, susținând că aceasta a fost luată cu aplicarea greșită a art. 412 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., raportat la art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Înalta Curte constată că aceste dispoziții legale reglementează norme de procedură și, prin urmare, deși recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile sale corespund, de fapt, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, din perspectiva căruia ele vor fi analizate.

Conform acestui din urmă text, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Instanța de apel a reținut, drept temei al suspendării judecății, dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora, de la data deschiderii procedurii insolvenței se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Astfel, a fost justificată dispunerea măsurii suspendării de drept a judecării cauzei în faza de apel prin faptul că împotriva Societății C. a fost deschisă procedura de insolvență.

Înalta Curte reține că, textul de lege care a constituit temeiul suspendării, respectiv art. 36 din Legea nr. 85/2006, are în vedere exclusiv societatea față de care s-a declanșat procedura de executare colectivă, iar nu și posibilele forme de asociere în care respectiva debitoare ar fi intrat. Prin urmare, în mod greșit a reținut instanța de apel că măsura suspendării de drept a judecății se aplică și formei de asociere, respectiv Asocierea C. & D. & E., al cărui lider este C., această asociere având, în dosar, calitatea de pârâtă. Contractul în temeiul căruia a fost pornit litigiul este încheiat cu această asociere, entitate care are calitate procesuală pasivă întrucât există identitate de părți între subiectele raportului litigios.

În concluzie, soluția instanței de apel de a extinde efectele incidenței art. 36 din Legea nr. 85/2006 și față de asociere nu are suport legal, motiv pentru care este fondată critica pe acest aspect.

Totodată, se reține ca fondată și critica recurentei prin care reproșează instanței de apel încălcarea principiului disponibilității, în sensul că nu i-a acordat posibilitatea de a-și exprima voința cu privire la precizarea cadrului procesual prin raportare la starea de insolvență a uneia dintre părțile litigiului.

Într-adevăr, cum titularul dreptului subiectiv material are prerogativa exclusivă de exercitare a dreptului său, în plan procesual această prerogativă se manifestă prin posibilitatea părții interesate de a dispune de mijloacele procedurale acordate de lege,

care dau formă și conținut principiului disponibilității, reglementat prin art. 9 din C. proc. civ.

O astfel de manifestare a principiului disponibilității este reprezentată de cererea recurentei, formulată în fața instanței de apel în ședința din data de 14 ianuarie 2020, prin care a solicitat amânarea judecării cauzei pentru a avea posibilitatea de a formula în scris o cerere de renunțare la judecată față de C., astfel încât judecata să continue în contradictoriu cu ceilalți doi membrii ai asocierii, față de care nu a fost deschisă procedura de insolvență.

În aceste condiții, în mod greșit i-a fost respinsă de către instanța de apel cererea de amânare, recurentei fiindu-i îngrădit, nelegal, dreptul de a renunța la judecată față de debitorul insolvent, prin nesocotirea principiului disponibilității, care este unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil și care garantează părților că pot realiza acte de dispoziție care, ca regulă, sunt obligatorii pentru instanța de judecată, în sensul că nu pot fi refuzate (prin derogare, numai atunci când printr-o reglementare legală se prevede inadmisibilitatea renunțării la judecată, instanta nu poate lua act de o astfel de manifestare de voință - a se vedea, cu titlu de ex., art. 437 alin. (2) din C. proc. civ., însă nu este cazul în speță). Aceasta, cu atât mai mult cu cât noul cod prevede expres, în cuprinsul art. 406 alin. (5), posibilitatea renunțării la judecată nu doar în apel, ci și în căile extraordinare de atac.

În consecință, reținând incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul în temeiul dispozițiilor art. 496 și art. 497 din același cod, va casa încheierea atacată și va trimite cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. I.P.U.R.L., împotriva încheierii din 14 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018.

Casează încheierea atacată și trimite cauza pentru continuarea judecății, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2021.