ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3002/2021

Ședința publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a solicitat anularea încheierii nr. 16 din 12.09.2019 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei nr. 8/12.07.2019 întocmită de auditorii publici externi din cadrul Departamentului XII al Curții de Conturi, și pe cale de consecință, anularea măsurilor înscrise la pct. II.4 din decizie referitoare la deficiențele constatate la pct. 3 (angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata unor cheltuieli fără bază legală prin nerespectarea întocmai a prevederilor legale cu privire la decontarea cheltuielilor cu diurna, cazarea și transportul unor membri ai comisiilor de concurs).

De asemenea, reclamanta a solicitat și suspendarea executării măsurilor menționate.

Prin sentința nr. 861 din 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a admis cererea de suspendare executare, a dispus suspendarea executării Încheierii 16/2019 a pârâtei și a măsurii de la punctul II.4 din Decizia 8/2019, ambele emise de pârâtă, până la soluționarea definitivă a fondului cauzei, a dispus anularea Încheierii 16/2019 și a măsurii de la punctul II.4 din Decizia 8/2019.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă consideră că prima instanță nu a analizat corect și temeinic dispozițiile legale invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Instanța de fond a ignorat faptul că decontarea cheltuielilor în discuție s-a făcut de către intimatul-reclamant în baza unor documente justificative incomplete, lipsind ordinul de deplasare (delegație).

Având în vedere calitatea unora dintre membrii comisiilor de concurs, respectiv personal din afara instituției publice verificate, precum și lipsa ordinului de deplasare (delegație), angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata acestor cheltuieli din veniturile proprii ale CSM, s-a făcut fără să existe bază legală, în sensul că nu există nicio prevedere legală care să oblige instituția reclamantă să acorde acestor persoane, diurna și să deconteze cheltuielile de cazare și transport, cu excepția cazurilor în care acest personal a fost delegat de către o altă instituție publică, în vederea îndeplinirii unor atribuții în cadrul CSM.

Instanța de fond a ignorat faptul că, în procesul-verbal de constatare s-a consemnat încălcarea prevederilor art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Prima instanță nu a motivat de ce a înlăturat de la aplicare prevederile acestei legi, în condițiile în care constatarea se fundamentează pe prevederile Legii nr. 500/2002.

Din conținutul contractelor de colaborare încheiate de CSM, cu terți prestatori persoane fizice, reclamantul s-a obligat să le plătească acestora doar o remunerație pentru activitatea desfășurată, constând în suma rezultată din împărțirea indemnizației brute lunare a unui judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, la 170, sumă care se va înmulți cu numărul de ore efectiv prestate, fără să fie înscrisă și obligația reclamantului de a achita diurnă, cheltuieli de transport și cazare.

Judecătorul fondului a eludat prevederile art. 6 Secțiunea 1, Cap. VIII Anexa V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, de care se prevalează reclamantul în susținerea pretențiilor sale, iar aceste prevederi nu se referă la membrii comisiilor de concurs din afara instituției reclamante, ci sunt reglementări specifice personalului din sistemul justiției.

De asemenea, prevederile H.G. nr. 183/2005 se aplică în exclusivitate personalului de specialitate din afara instituției verificate, numai personalului de instruire al Institutului Național al Magistraturii, fiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 153/2017.

Considerentele reținute de judecătorul fondului nu sunt fondate pe lege și pe probatoriul administrat în cauză, întrucât, pe de o parte, acestea privesc domeniul organizării concursurilor, iar abaterea nu se referă la aceste aspecte, ci la plata unor cheltuieli fără bază legală, iar pe de altă parte, actele normative invocate de prima instanță ca bază legală nu au incidență în cauză, fiind specifice numai personalului din sistemul justiției.

În ceea ce privește suspendarea executării măsurii dispuse la pct. II.4 din Decizia nr. 8/12.07.2019, prima instanță nu a motivat măsura, nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de disp. art. 14 și 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat de pârâta Curtea de Conturi a României

Analiza motivelor de casare

În ceea ce privește motivele de nelegalitate ce vizează cererea de anulare a încheierii nr. 16/2019 și a măsurii de la pct. II.4 din Decizia nr. 8/2019, Înalta curte constată că acestea se referă la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 6, Secțiunea 1 Cap. VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și cele prevăzute de H.G. nr. 183/2005.

Potrivit disp. art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de autorizările conținute în legi specifice și în legile bugetare anuale; nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

Instanța de fond a identificat că reprezintă baza legală pentru cheltuiala efectuată cu plata diurnei, cheltuielilor de transport și cazare a membrilor comisiilor de concurs din afara instituției, respectiv cadre didactice din învățământul juridic superior acreditat și alți specialiști români/străini, dispozițiile art. 108 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 52 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul magistraților, în forma în vigoare la momentul desfășurării concursului, precum și Regulamentele privind organizarea și desfășurarea concursului de admitere în magistratură, examenului de absolvire a INM și a concursului de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, aprobate prin HPCSM nr. 279/2012, nr. 439/2006 și, respectiv, nr. 74/2012.

Toate aceste prevederi legale, evidențiate și analizate de prima instanță, conduc la concluzia că nu există nicio distincție între persoanele ce reprezintă personal de instruire în cadrul INM și cele ce sunt folosite, în mod excepțional, de aceeași instituție.

Drepturile acestor persoane sunt aceleași, asigurându-se și cheltuielile de transport, cazare și diurnă, pentru toți membrii comisiilor, dacă acestea se deplasează în altă localitate decât cea în care își au locul de muncă.

În același sens, disp. art. 6, Secțiunea 1, Cap. VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice trebuie coroborate cu prevederile art. 108 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, ce arată în mod explicit că drepturile membrilor comisiilor de concurs sunt egale, iar textele legale incidente se aplică identic, fără discriminare, situația analizată fiind aceeași, indiferent de statutul acestor persoane.

În concluzie, Înalta Curte reține că prima instanță a identificat corect prevederile legale incidente, le-a interpretat și aplicat în sensul stipulat de acestea.

Persoanele în cauză sunt considerate a fi detașate, fără să fie necesară existența unui ordin de deplasare/detașare, deoarece în privința acestora legea nu o impune.

Cu privire la faptul că, în conținutul contractelor de colaborare nu s-a prevăzut obligația plății, în afara remunerației pentru activitatea desfășurată și plata diurnei cheltuielilor de transport și de cazare, Înalta Curte constată nerelevanța criticii, deoarece contractul stabilește drepturile bănești aferente activității și nu alte drepturi bănești ce se acordă numai în anumite cazuri particulare, pentru acele persoane care se deplasează în alte localitate decât cea de domiciliu, plata făcându-se la cerere și în temeiul dispozițiilor legale incidente.

Înalta Curte reține aceleași considerente și în privința dispozițiilor H.G. nr. 183/2005, care permit utilizarea personalului de specialitate din afara instituției, prevederile acesteia coroborându-se cu cele ale Legii nr. 3030/2004.

Față de acestea, se constată neîntrunirea criticilor de nelegalitate invocate de recurentul-pârât în privința capătului de cerere având ca obiect anularea actelor administrative atacate.

Cu privire la motivele de nelegalitate ce vizează cererea de suspendare a actelor administrative atacate, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă susține încălcarea disp. art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, fără să dezvolte critica.

De asemenea, se arată că instanța de fond trebuie să aibă în vedere și oportunitatea măsurii de suspendare pentru a se evita să fie menținută o lungă perioadă de timp incertitudinea referitoare la obligațiile stabilite în sarcina reclamantului.

Criticile sunt nefondate, disp. art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 au fost analizate corect de prima instanță, prin prisma cazului bine justificat și a prevenirii pagubei iminente, neputându-se analiza și oportunitatea măsurii suspendării, care ține de fondul pricinii.

Mai mult, măsura suspendării a fost justificată și ca urmare a soluției pronunțate în calea de atac a recursului asupra legalității actelor administrative atacate.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Curtea de Conturi a României împotriva sentinței nr. 861 din 27 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.