ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2963/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 30.09.2019 sub nr. x/2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 20547/04.07.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților; obligarea pârâtului la plata sumei de 29.925 CHF reprezentând indemnizație de asigurare, ca urmare a evenimentului rutier din data de 27.12.2014 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 135 din data de 3 martie 2020 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de repunere în termenul de contestare a deciziei de respingere a cererii de plată, a admis excepția tardivității și a respins contestația reclamantei A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca tardiv formulată. În esență, instanța de fond a reținut netemeinicia cererii de repunere în termenul de a formula contestație împotriva deciziei de respingere a cererii de plată și a constatat că reclamanta a formulat contestația cu depășirea termenului de decădere de 10 zile, stabilit de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu dispozițiile art. 19 din Legea nr. 503/2004.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 498 alin. (2) C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate. A solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. În dezvoltarea recursului, după o succintă prezentare a situației de fapt, a arătat că în mod greșit a apreciat instanța de fond situația expusă în susținerea cererii de repunere în termenul de formulare a contestației, considerând că nu ar reprezenta un caz temeinic justificat. Mai exact, a susținut că procedura de comunicare a Deciziei nr. 20547 din 04.07.2019, către societatea reclamantă, s-a realizat la sediul din municipiul Slatina, str. x, Bl. Unicer, județul Olt, însă aceasta nu a primit-o, confirmarea fiind restituită expeditorului cu mențiunea "destinatar mutat de la adresă" întrucât la sediul respectiv nu mai funcționează nicio unitate A.. Subliniază că solicitarea de plată formulată la data de 16.04.2019 reprezintă o revenire la cererile anterioare de plată, existând și alte documente la dosarul de daună deschis în perioada funcționării societății B. S.A., apreciind în acest sens că intimata avea cunoștință despre faptul că sediul social al reclamantei este cel din București, șoseaua x, sediu indicat inclusiv în cuprinsul certificatului de asigurare. Face trimitere la prevederile art. 43 din Legea nr. 31/1990, care definesc sucursala unei societăți comerciale, apreciind că trimiterea deciziei contestate la adresa sucursalei și nu la sediul social al băncii, mai ales în contextul restituirii plicului cu mențiunea "destinatar mutat de la adresă", echivalează cu neprimirea corespondenței, constituind astfel un motiv temeinic justificat pentru admiterea cererii de repunere în termenul de formulare a contestației, în temeiul art. 186 alin. (1) C. proc. civ. Consideră că procedura de comunicare ulterioară, din data de 02.09.2019, nu poate produce efecte față de societatea recurentă-reclamantă, deoarece aceasta s-a făcut prin intermediul poștei electronice, unei persoane din cadrul C., unitate diferită de A.. Față de considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare instanței de fond. 3. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se constate, în principal că recursul este nul întrucât recurenta nu a indicat critici de nelegalitate, iar în subsidiar că recursul este neîntemeiat, hotărârea instanței de fond fiind temeinică și legală. Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare. La termenul de dezbateri din data de 19 mai 2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât, reținând că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici care se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În ceea ce privește contextul factual, se reține că la data de 12.03.2008 a fost încheiat un contract de credit (nr. x) prin care numita D. a împrumutat suma de 57.000 CHF pe o perioadă de 24 de ani, 288 rate lunare, în baza căruia aceasta era obligată să încheie și să reînnoiească cu una dintre societățile agreate în prealabil de bancă, un contract de asigurare de viață care să acopere riscurile de deces din orice cauză și invaliditate permanentă totală și parțială din orice cauză, lucru pe care aceasta l-a făcut, conform certificatului de asigurare emis de S.C. B. S.A., valabil începând din data de 16.03.2012 și până la 15.03.2032. În urma decesului numitei D. din data de 27.12.2014, survenit în urma unui accident rutier, asigurătorul SC. B. S.A. a înaintat dosarul de daună înregistrat sub nr. x, către Fondul de Garantare a Asiguraților. Prin Decizia nr. 20547/04.07.2019 pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată depusă de societatea reclamantă, reținând că a fost împlinit termenul de prescripție în raport de data formulării cererii, 23.04.2019, decizia fiind comunicată reclamantei la adresa menționată în cererea de plată. Împotriva acestei decizii a formulat contestație reclamanta A. S.A., solicitând repunerea în termenul de formulare a contestației, iar pe fondul acesteia anularea deciziei și obligarea pârâtului la plata sumei de 29.925 CHF reprezentând indemnizație de asigurare, urmare a evenimentului din data de 27.12.2014. Instanța de fond, analizând cu prioritate temeinicia cererii de repunere în termenul de a formula contestație, a reținut că situația de fapt prezentată de recurenta-reclamantă nu reprezintă un caz justificat care să permită repunerea acesteia în termenul de a contesta decizia, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 186 alin. (1) din C. proc. civ. În ceea ce privește excepția tardivității contestației, a reținut instanța de fond că reclamanta a formulat contestația cu depășirea termenului de decădere de 10 zile prevăzut de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004. Soluția instanței de fond este legală și urmează să fie menținută de către instanța de recurs în considerarea următoarelor argumente: În literatura de specialitate decăderea este definită ca fiind acea sancțiune procedurală ce constă în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege sau stabilit de instanță. Prin urmare, aceasta sancționează neglijența de care a dat dovadă partea care nu și-a exercitat dreptul procesual înăuntrul termenului peremptoriu, fiind destinată să asigure celeritatea procesului civil. Potrivit dispozițiilor art. 185 din C. proc. civ., "(1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate". Prin derogare de la aplicarea sancțiunii decăderii, art. 186 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate". Se observă că norma precitată, care reglementează repunerea în termenul procedural pentru "motive temeinice", nu oferă o definiție a acestor motive temeinice, ceea ce înseamnă că, pe de o parte sunt lăsate la aprecierea instanței, iar pe de altă parte, au o componență subiectivă și conjuncturală pronunțată, dar neexclusivă, întrucât la aprecierea lor trebuie să se țină cont și de persoana celui ce invocă repunerea în termen, dar și de circumstanțele de fapt în care acesta s-a aflat. Astfel, rezultă cu evidență că repunerea în termen trebuie înțeleasă ca beneficiul sau favoarea pe care legea o prevede și instanța o poate acorda doar atunci când consideră, conform propriei aprecieri, că este cazul. În speță, recurenta-reclamantă susține că Decizia nr. 20547/04.07.2019, contestată în cauză, i-a fost comunicată la sediul din municipiul Slatina, str. x, Bl. Unicer, județul Olt, adresă indicată în cererea de plată, însă comunicarea a fost restituită expeditorului cu mențiunea "mutat de la adresă" față de împrejurarea că la acel sediu nu mai funcționa nicio unitate A.. Este de observat că recurenta-reclamantă nu neagă faptul că în ultima cerere de plată nu a indicat noul sediu social al unității, situat în București, șoseaua x, susținând, în schimb, că intimatul-pârât ar fi trebuit să aibă cunoștință de schimbarea sediului din cererile anterioare de plată sau din alte documente existente în dosarul de daună, inclusiv din cuprinsul certificatului de asigurare. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, potrivit cărora trimiterea deciziei contestate la adresa sucursalei și nu la sediul social al Băncii, mai ales ca urmare a restituirii plicului cu mențiunea "destinatar mutat de la adresă", echivalează cu neprimirea corespondenței și ar constitui motiv temeinic justificat în accepțiunea art. 186 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că situația expusă de parte nu poate reprezenta un caz temeinic justificat care să permită repunerea acesteia în termenul de a contesta actul administrativ, câtă vreme nu a probat comunicarea schimbării sediului de la adresa indicată în cererea de plată. Se impune această concluzie, deoarece, potrivit adagiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" partea nu se poate prevala pentru susținerea intereselor sale de propria culpă, în speță aceea de a nu comunica desființarea sediului de la adresa indicată în cererea de plată și noul sediu unde dorește să i se comunice corespondența, și nici să se apere valorificând un asemenea temei. Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod just a apreciat instanța de fond inexistența în cauză a unui motiv temeinic justificat, care să permită repunerea recurentei-reclamante în termenul de a contesta decizia de respingere a cererii de plată, respingând solicitarea acesteia, astfel încât criticile părții formulate sub acest aspect sunt nefondate. În acest context este corectă soluția instanței de fond, de admitere a excepției tardivității contestației, reținându-se că, raportat la comunicarea efectuată în data de 04.07.2019 la sediul indicat în cererea de plată (restituită la 08.07.2019 cu mențiunea că destinatarul s-a mutat de la adresă), și data depunerii contestației de către reclamantă, 30.09.2019, contestația a fost formulată cu depășirea termenului de decădere stabilit de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004. Potrivit textelor anterior citate: "În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, în condițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, conform căruia: "Împotriva deciziei, societatea de asigurare/reasigurare poate face contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii.".

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că sentința recurată este pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, motivele invocate prin cererea de recurs de către recurentă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 va respinge recursul recurentei-reclamante, ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței atacate ca legală.