ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2776/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal la data de 4 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii: - anularea Hotărârii nr. 2049 din 16.12.2019 a secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii; - obligarea pârâtului să emită o hotărâre prin care să dispună admiterea cererii sale de continuare a activității la Curtea de Apel Suceava, începând cu data încetării mandatului în funcția de președinte al Judecătoriei Gura Humorului, 15.07.2020 și transferul de la Judecătoria Gura Humorului la Curtea de Apel Suceava; - fără cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 58 din 30 iunie 2020, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondate, atât excepția lipsei de interes, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, cât și cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Recursul principal și recursul incident Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, au declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii. 3.1. Prin recursul principal, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată. Recurentul reclamant arată că, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, forma nemodificată de Legea nr. 242/2018 și ale art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. Astfel, în opinia recurentului reclamant, art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 conferă persoanei care îndeplinește condițiile stabilite de lege, dreptul de a ocupa o funcție de execuție la o instanță unde poate funcționa și nu o vocație în acest sens, fiind exclusă o analiză a cererii prin prisma criteriului oportunității. Cu toate acestea, la ședința din data de 11.12.2018 a Comisiei nr. 2 -Resurse umane și organizare, referitoare la mandatul funcției de conducere a cărui exercitare a început sub imperiul reglementării anterioare, secția pentru judecători a apreciat că, dacă judecătorul cu funcție de conducere optează să-și continue activitatea la o altă instanță decât cea de la care provine, cererea se analizează în condițiile art. 51 din Legea nr. 303/2004, ținând seama de posturile vacante, necesitățile de personal ale instanțelor implicate, precum si de celelalte criterii expres prevăzute de regulamentul de transfer. Practic, condiționând exercitarea dreptului prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 de o analiză a oportunității cererii în raport de criteriile prevăzute expres de regulamentul de transfer, intimata pârâtă a adăugat la lege, golind de conținut dispozițiile legale ale art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Contrar celor susținute de instanța de fond, nu poate fi catalogată ca fiind rezonabilă raportarea autorității emitente la criteriile prevăzute de regulamentul pentru transferul judecătorilor, atât timp cât, în mod nepermis, intimata pârâtă s-a erijat puterii legislative și a adăugat la lege, în speță la art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, o condiție prin care să fie împiedicată "exercitarea discreționară" a dreptului conferit. Mai susține recurentul că, aprecierea oportunității cererii de continuare a activității, adăugată la lege în mod nepermis, se realizează în baza unui act administrativ cu caracter normativ, de rang infralegal, emis în baza unei dispoziții legale declarate neconstituțională, Decizia CCR nr. 454 din 24.06.2020. Recurentul reclamant critică sentința atacată și prin prisma faptului că, aceasta s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 întrucât motivele invocate de autoritatea emitentă în motivarea lipsei de oportunitate din cuprinsul actului administrativ contestat, reflectă o exercitare absolut discreționară a atribuțiilor ce îi revin. Astfel, motivarea că toate cele 5 posturi de judecător prevăzute pe schemă la Judecătoria Gura Humorului sunt ocupate iar admiterea cererii sale ar avea consecințe negative asupra actului de justiție, prin suprasolicitarea judecătorilor, apare ca ilară în condițiile în care, în raza Curții de Apel Suceava, există judecătorii care au funcționat cu un singur judecător sau doi judecători, ex. Judecătoria Săveni, Judecătoria Vatra Dornei, cu atât mai mult cu cât ocuparea celor cinci posturi de judecător nu semnifică faptul că Judecătoria Gura Humorului are un deficit de personal. Pe de altă parte, aceeași situație a schemei de personal de la Judecătoria Gura Humorului a justificat admiterea cererii sale de continuare a activității la Tribunalului Suceava, potrivit Hotărârii secției pentru judecători nr. 115/06.02.2020, care, potrivit practicii intimatei pârâte, a fost analizată și prin raportare la criteriul oportunității. 3.2. Prin recursul incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei de interes și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes. Motivul de nelegalitate pe care înțelege să-1 invoce prin raportare la sentința recurată se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., publicat, cu modificările ulterioare, recurentul pârât considerând că instanța de fond făcând o greșită aplicare a prevederilor art. 32, art. 36 și art. 40 din C. proc. civ. Apreciază, că instanța de fond a reținut în mod eronat cu privire la netemeinicia excepției lipsei de interes pe care a invocate-o în cadrul apărărilor formulate în fața acesteia. Contrar celor reținute de instanța de fond, reclamantul nu justifică interesul în demersul judiciar întreprins de a solicita anularea Hotărârii nr. 2049/16.12.2019 a secției pentru judecători prin care i s-a respins cererea de continuare a activității la Curtea de Apel Suceava începând cu data la care îi încetează mandatul în funcția de președinte al Judecătoriei Gura Humorului, în temeiul art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, prin Hotărârea secției pentru judecători nr. 1874/26.11.2019 a fost respinsă solicitarea recurentului intimat reclamant privind continuarea activității la Curtea Militară de Apel București începând cu data la care îi încetează mandatul în funcția de președinte al Judecătoriei Gura Humorului, în temeiul art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Ulterior hotărârii a cărei anulare se solicită în prezenta cauză și hotărârii anterior menționate, recurentul intimat reclamant a solicitat continuarea activității la Tribunalul Suceava, în acord cu dispozițiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare (forma în vigoare la data numirii în funcția de conducere), începând cu data de 15.07.2020, dată la care expiră mandatul funcției de președinte al acestuia la Judecătoria Gura Humorului. Cererea acestuia a fost admisă prin Hotărârea secției pentru judecători nr. 115/06.02.2020, astfel ca reclamantul își continuă activitatea începând cu data încetării mandatului funcției de conducere la Tribunalul Suceava.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinare, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat. 4.2. Prin întâmpinare, recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 5 noiembrie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 3 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererilor de recurs II.1 În ceea ce privește recursul principal, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., formulat de reclamantul A. Înalta Curte îl consideră nefondat pentru următoarele considerente: O primă critică adusă de recurentul reclamant sentinței atacate o constituie interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, forma nemodificată de Legea nr. 242/2018. Într-adevăr, potrivit dispozițiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, forma în vigoare la data numirii sale în funcția de conducere, la încetarea mandatului funcției de conducere, judecătorii sau procurorii pot ocupa, în condițiile prevăzute de art. 48, 49 și 50, o funcție de conducere la aceeași instanță sau la același parchet ori revin la instanțele sau parchetele pe care le-au condus sau de unde provin sau la o instanță sau parchet unde au dreptul să funcționeze potrivit legii. Recurentul reclamant consideră că aceste dispozițiile legale îi confer un drept și nu o simplă vocație așa încât, analiza cererii sale prin prisma unor criterii de oportunitate (posturile vacante, necesitățile de personal ale instanțelor implicate), precum si de celelalte criterii expres prevăzute de regulamentul de transfer, este nelegală. Intimata pârâtă apreciază că, sintagma "instanță la care au dreptul să funcționeze potrivit legii" presupune analizarea îndeplinirii tuturor cerințelor legale privind ocuparea de către un magistrat (în speță judecător) a unui post de execuție la o altă instanță la care solicită să funcționeze, alta decât cea de la care provine. Instanța de fond a considerat că susținerile reclamantului potrivit cărora dispozițiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 i-ar da dreptul necenzurabil de a funcționa la o instanță pentru care are gradul corespunzător sunt nefondate întrucât, deși acestea acordă, într-adevăr, dreptul magistraților aflați în situația reclamantului de a funcționa, ulterior exercitării mandatului în funcția de conducere, la instanțe judecătorești pentru care îndeplinesc condițiile, acest drept nu poate fi exercitat discreționar; interesele bunei funcționări a sistemului judiciar precum și cele referitoare la echitate, limitează sfera opțiunilor părții; o concluzie contrară ar acredita ideea că atari drepturi au a fi, în mod obligatoriu, valorificate, indiferent de situația ocupării posturilor instanțelor (chiar și în cazul în care la instanța dorită nu sunt locuri disponibile), concluzie care, în mod evident nu a fost avută în vedere de legiuitor la edictarea normei. Înalta Curte constată că, gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar reprezintă atributul intimatului pârât Consiliul Superior al Magistraturii, astfel încât analizarea cererilor formulate în baza art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și ocuparea posturilor vacante trebuie să se raporteze la rațiunile și necesitățile sistemului judiciar, pentru evitarea provocării unor grave disfuncționalități în activitatea instanțelor și parchetelor. Dacă s-ar aprecia că norma instituie un drept discreționar la încetarea mandatului funcției de conducere, așa cum sugerează recurentul reclamant, cererea ar trebui admisă de plano, cu înlăturarea dreptului intimatului pârât în exercitarea atribuțiilor sale de gestionare a resurselor umane pe care însuși legiuitorul i l-a conferit, ceea ce ar contrazice însăși rațiunea textului și ar minimaliza până la pură formalitate rolul secțiilor în analizarea cererilor pe acest temei. Or, însuși legiuitorul este cel care a dat abilitare Consiliului Superior al Magistraturii (prin secțiile sale) în analiza solicitărilor de acest fel, de menținere a unui just echilibru între criteriile de ordin obiectiv referitoare la situația instanțelor implicate în această procedură și opțiunea solicitantului. Nu pot fi reținute nici criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, respectiv, exercitare absolut discreționară a atribuțiilor ce îi revin intimatului pârât prin motivarea lipsei de oportunitate din cuprinsul actului administrativ contestat. Așa cum a reținut și instanța de fond și în acord cu aceasta, Înalta Curte apreciază că în mod legal CSM s-a raportat la situația posturilor din schema ambelor instanțe, precum și încărcătura cauzelor/judecător. Situația statistică prezentată în cuprinsul hotărârii atacate, atestă o încărcătură evident mai mare pentru judecătorie; o eventuală diminuare a numărului de judecători care funcționează în această instanță, prin plecarea solicitantului, ar fi de natură a crește dramatic încărcătura menționată, dat fiind numărul redus de judecători ce funcționează în cadrul instituției, consecințele în ceea ce privește activitatea instanței fiind, în mod evident, nefaste. Pe de altă parte, nu pot fi reținute susținerile recurentului referitoare la faptul că aceeași situație a schemei de personal de la judecătorie a justificat admiterea cererii sale de continuare a activității la Tribunalului Suceava, potrivit Hotărârii secției pentru judecători nr. 115/06.02.2020, câtă vreme, în analiza acestei cereri nu s-a avut în vedere doar numărul de judecători și încărcătura de dosare de la nivelul judecătoriei de la care pleca ci și situația de la nivelul Tribunalului Suceava, unde solicitase numirea, în privința necesității de personal . În ceea ce privește susținerea recurentului reclamant potrivit căreia, aprecierea oportunității cererii de continuare a activității, adăugată la lege în mod nepermis, se realizează în baza unui act administrativ cu caracter normativ, de rang infralegal, emis în baza unei dispoziții legale declarate neconstituțională, Decizia CCR nr. 454 din 24.06.2020, Înalta Curte nu o poate reține, pe de o parte pentru considerentele de mai sus deoarece s-ar nega rolul pe care în are intimatul pârât de gestionare a resurselor umane în sistemul judiciar, iar pe de altă parte, decizia de mai sus se referă la neconstituționalitatea altor dispoziții din Legea nr. 303/2004 și nu a celor aplicabile în speță. Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază recursul principal declarat de reclamantul A. ca fiind nefondat. II.2 Cât privește recursul incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, și acesta este nefondat pentru următoarele: Critica recurentului pârât are în vedere modul în care instanța de fond a soluționat excepția lipsei de interes în susținerea cererii de chemare în judecată prin prisma faptului că, ulterior pronunțării hotărârii atacate, intimatului reclamant i s-a admis cererea de continuare a activității la Tribunalul Suceava. Înalta Curte apreciază că, prin admiterea cererii intimatului reclamant de continuare a activității la Tribunalului Suceava, potrivit Hotărârii secției pentru judecători nr. 115/06.02.2020, acesta își poate menține interesul în admiterea cererii sale de continuare a activității la o instanța superioară, respectiv, Curtea de Apel Suceava, cu atât mai mult cu cât, aceasta a fost prima sa opțiune în aplicarea art. art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Așa fiind, în baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondate, atât recursul principal declarat de reclamantul A. cât și recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii. PENTRU ACESTE MOTIVE,