ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2692/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta Comuna Socol - prin primar a chemat în judecată pârâtele Ministerul Transporturilor fost Ministerul Lucrărilor Publice și Transporturilor și Locuinței, Compania Națională de Căi Ferate "CFR-S.A."București și Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea contractelor de concesiune nr. x/01.03.2001 și nr. y/24.01.2002 și a actelor subsecvente încheiate în baza contractelor de concesiune ca efect al constatării nulității absolute a acestora și radierea înscrierii în cartea funciară a contractelor de concesiune, respectiv: nr. 2713/01.03.2001 din CF x UAT Socol și nr. 224/24.01.2002 din CF x, CF x, CF x, CF x UAT Socol.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 98 din 19 aprilie 2018 a respins cererea astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanta Comuna Socol, împotriva pârâților Ministerul Transporturilor (fost Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței), Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara și Compania Națională Administrația Porturilor Dunării Fluviale S.A., ca tardivă.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta Comuna Socol, a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (3) și (8) C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că, în speță, competența de soluționare a litigiului revine Tribunalului Caraș-Severin și nu Curții De Apel Timișoara. Recurenta precizează că, în cauză, respectivele contracte de concesiune nu sunt evaluabile în bani, cu atât mai mult cu cât în contractul de concesiune nr. x/24.01.2002, la cap. IV, Redevență, art. 3 se stipulează că bunurile proprietate publică a statului în anexa 1, se atribuie în concesiune fără plata redevenței. Or, având în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 competența de soluționare a litigiului revine Tribunalului Caras-Severin. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că acțiunea a fost soluționată pe excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune. Recurenta susține că nu a fost citată cu mențiunea de a răspunde la această excepție. Față de acest aspect acțiunea a fost soluționată cu încălcarea principiului contradictorialității procesului civil. Recurenta mai arată că este terț față de cele două contracte de concesiune și nu a avut cunoștință despre încheierea acestora, până la sfârșitul lunii mai 2017, când i s-a solicitat înscrierea în evidențele fiscale a obligației de plată a taxei pentru terenurile închiriate de concesionari unor terțe persoane. Din analiza extraselor CF x UAT Socol și din CF x, CF x, CF x, CF x UAT Socol rezultă că proprietar tabular este Statul Roman, terenuri care au fost în administrarea operativă directă a comunei Socol. În opinia recurentei, aceste terenuri nu puteau face parte din domeniul public al Statului Roman deoarece o parte din ele aparțin domeniului public al UAT Socol, conform H.G.. 532/2002, iar o parte sunt terenuri ce au aparținut persoanelor fizice, terenuri trecute în proprietatea CAP Socol. De asemenea, se mai arată că pârâtele nu au solicitat în termen legal retrocedarea vreunui teren ce aparținea CAP-ului Socol și nici nu au făcut alte demersuri pentru a intra în proprietatea terenurilor, conform legilor fondului funciar. Recurenta mai susține că nu a avut cunoștință despre contractele de concesiune încheiate, nici de faptul că terenurile înscrise în CF-urile indicate, ar aparține domeniului public al statului, respectiv al concesionarului, decât la sfârșitul lunii mai când acesta a comunicat un înscris prin care a arătat că dorește să plătească impozit pentru terenurile închiriate terțelor persoane. Având în vedere situația tabulară, recurenta apreciază că pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice și Transporturilor și Locuinței nu avea calitate de reprezentant al statului Roman, cu atât mai mult al UTA Socol în a încheiat contractele de concesiune. Recurenta mai consideră că, din analiza contractelor de concesiune, nu rezultă calitatea de proprietari al pârâtului 1 cu privire la bunurile care fac obiectul concesiunii. Acest aspect este susținut și de extrasele de carte funciară unde proprietar tabular este statul roman. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză Intimații Ministerul Transporturilor, Compania Națională Administrația Porturilor Dunării Fluviale S.A. Giurgiu și Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește excepția necompetenței Curții de Apel, Înalta Curte constată că din actele și lucrările dosarului rezultă că la termenul din data de 15.03.2018, primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, Curtea de Apel Timișoara a pus în discuția părții prezente, Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, celelalte părți, inclusiv reclamanta Comuna Socol, fiind lipsă, deși au fost legal citate, competența materială și teritorială a soluționării cauzei în primă instanță, iar în urma deliberării a apreciat că este competentă material și teritorial. În conformitate cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (4) C. proc. civ., "dacă necompetența nu este de ordine publică; partea care a făcut cererea la o instanța necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței". Per a contrario, dacă necompetența este de ordine publică, partea care a sesizat instanța necompetentă va putea invoca necompetența. Necompetenta materială a primei instanțe nu se poate invoca direct în recurs nici de către părți și nici de către instanță din oficiu, astfel că acest motiv de recurs este neîntemeiat. Referitor la pretinsa încălcare a principiului contradictorialității, Înalta Curte constată că la termenul din data de 15.03.2018 instanța de fond a invocat din oficiu excepția prescripției extinctive a decăderii din dreptul material la acțiunea în anularea contractelor de concesiune, raportat la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004. La același termen instanța a apreciat ca fiind necesar a se cita toate părțile lipsă cu mențiunea de a-și exprima poziția procesuală asupra prescripției extinctive a decăderii din dreptul material la acțiunea în anularea contractelor de concesiune, raportat la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, considerent pentru care a dispus amânarea judecării cauzei la data de 19.04.2018. Recurenta nu s-a prezentat la termenul din data de 19.04.2018 și nici nu și-a exprimat în scris poziția procesuală cu privire la excepția prescripției extinctive a decăderii din dreptul material la acțiunea în anularea contractelor de concesiune, raportat la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, astfel că această critică nu poate fi primită. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat, instanța de fond în mod greșit respingând acțiunea recurentei-reclamante pe motiv că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea formulată, reclamanta a solicitat o rectificare de carte funciară, pentru radierea contractelor de concesiune încheiate de pârâtul Ministerul Transporturilor (fost Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței), în beneficiul pârâtelor Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. și Compania Națională Administrația Porturilor Dunării Fluviale S.A. Giurgiu. Recurenta-reclamantă este terț față de cele două contracte de concesiune și nu a avut cunoștință despre încheierea acestora, până la sfârșitul lunii mai 2017, când i s-a solicitat înscrierea în evidențele fiscale a obligației de plată a taxei pentru terenurile închiriate de concesionari unor terțe persoane. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod greșit a apreciat că recurenta-reclamantă avea cunoștință despre încheierea celor două contracte de concesiune cel mai târziu la data evidențierii acestora în cărțile funciare aferente imobilelor situate pe teritoriul administrativ al UAT Socol. Potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004: "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; (2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz (5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere". După analiza alin. (1), (2) și 5 ale art. 11 din Legea nr. 554/2004, se poate observa că termenele pentru introducerea acțiunii sunt: - termen de prescripție - cel de 6 luni, care este aplicabil acțiunilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate, termen care curge de la date diferite; - termen de decădere - cel de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. El poate fi invocat dacă nu a fost respectat termenul de 6 luni și dacă sunt "motive temeinice" și termenul de 1 an se calculează începând de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, în funcție de obiectul acțiunii sau de titularul acesteia. Chiar dacă numai art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 face referire la "data luării la cunoștință", prin introducerea acestei sintagme a fost avut în vedere tocmai momentul de la care începe să curgă termenul de decădere pentru acțiunile formulate de terții vătămați prin acte administrative adresate altor subiecte de drept, în mod similar stabilirii datei de la care curge termenul de prescripție pentru exercitarea procedurii prealabile. Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de introducere a acțiunii pentru terțul vătămat într-un act administrativ adresat altui subiect de drept curge de la data luării la cunoștință a actului vătămător. Referitor la speță, principiul opozabilității față de terți a înscrisurilor în cartea funciară, este consacrat de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și chiar dacă nu poate pune semnul egalității între conținutul juridic al noțiunii de opozabilitate erga omnes a dreptului reclamantului pentru care au fost efectuate formalitățile de publicitate imobiliară și luarea la cunoștință, de către terți, a existenței actului administrativ individual ce a fost înscris în C.F., totuși trebuie recunoscut faptul că înscrierea în cartea funciară dă naștere unor prezumții. Un act administrativ individual, cum este cazul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, se comunică numai beneficiarului său și, din acel moment, al comunicării către beneficiar, se produc efectele juridice legate de caracterul său obligatoriu și executoriu ex officio. Momentul în care terții iau cunoștință de existența unui act administrativ vătămător este legat de elemente extrinseci, de acte sau fapte survenite ulterior, cărora judecătorul le poate da semnificația cuvenită, în raport cu circumstanțele cauzei și păstrând un just echilibru între interesele părților în litigiu. Prin urmare, în mod netemeinic și nelegal s-a constatat că recurenta-reclamantă avea obligația de a promova acțiunea în termenul de decădere de 1 an de la momentul înscrierii în cărțile funciare a celor două acte juridice, moment de la care se prezumă că avea cunoștință despre existența lor. Astfel fiind, instanța de control judiciar constată că instanța de fond în mod greșit s-a raportat la momentul înscrierii în CF a contractelor (26.06.2003 și, respectiv, 12.12.2012), considerând că acțiunea în anulare a fost tardiv formulată la data de 24.07.2017, cu depășirea termenului de decădere de 1 an, stabilit de art. 11 din Legea nr. 554/2004. Având în vedere modul în care a procedat instanța de fond, aceasta a pricinuit recurentei-reclamante o vătămare, încălcând principiul egalității armelor, consacrat de jurisprudența Convenției, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunțate. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va avea în vedere toate apărările invocate de părți în susținerea intereselor lor legitime și va stabili dacă, în raport de momentul luării la cunoștință, acțiunea este sau nu introdusă în termen. Motivul de casare astfel reținut, face inutilă examinarea celorlalte critici formulate prin motivele de recurs invocate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.