ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2215/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta CNCF CFR S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 16362/13.08.2018 emise de pârât.

Prin sentința civilă nr. 5193 din 10 decembrie 2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul CNCF CFR S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul CNCF CFR S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a susținut că cererea de plată a fost depusă la Fondul de Garantare la data de 30.10.2017, deci la un interval mai mic de un an de la data la care s-a produs evenimentul cauzator de prejudiciu și de la data la care s-a cunoscut persoana care 1-a comis, respectiv persoana responsabilă civilmente.

Prin urmare, recurenta a apreciat că până la soluționarea laturii penale de către Parchet, prin Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală dată de procuror sau prin rechizitoriu, urmat de sentința pronunțată de către instanța de judecată, acțiunea este suspendată.

Recurenta a mai susținut că nu a fost înștiințată despre intrarea asigurătorului S.C. A. S.A. în faliment pentru a putea efectua cererea de plată în termenul de 90 de zile potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamanta CNCF CFR S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Decizia nr. 16362/13.08.2018 emisă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că cererea de plată înregistrată la FGA sub numărul x/03.11.2017 a fost depusă după împlinirea termenului de 90 zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 stabilesc procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului, în sensul că:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări.

Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.".

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri administrative prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată.

Așadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți.

Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și ale actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție.

În acest context, instanța de recurs reține că deschiderea procedurii de faliment împotriva S.C. A. S.A. s-a realizat prin încheierea din data de 16.02.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Sibiu, devenind definitivă la data de 17.03.2017, iar evenimentul rutier din care a rezultat prejudiciul a cărei reparare o solicită reclamanta a avut loc la 13.01.2017.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut că reclamanta a formulat cererea de plată după împlinirea termenului de decădere de 90 zile stabilite expres și imperativ de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în condițiile în care acest termen a început să curgă de la data de 17.03.2017, iar reclamanta a sesizat FGA cu cererea de plată la data de 03.11.2017.

Nu au relevanță demersurile făcute de reclamantă în fața organelor de cercetare penală și nici faptul că nu a cunoscut data deschiderii procedurii de insolvență a asigurătorului A., câtă vreme persoana care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment nu este exonerată de obligația de a formula cererea de plată în condițiile și termenele reglementate de art. 14 din Legea nr. 215/2015.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în prezenta speță, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara împotriva sentinței civile nr. 5193 din 10 decembrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 aprilie 2021.