ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 349/2023

Acțiunea judiciară Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara– secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta Compania de Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională Timișoara a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Timișoara – Municipiul Timișoara, prin Primar, și Guvernul României, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună: - anularea parțială a H.G. nr. 1016/2005, Anexa 2. nr. crt. 1582, act prin care s-a trecut în mod nelegal și netemeinic imobilul înscris în CF nr. x, având nr. top x, în suprafață de 13063 mp, situat în orașul Timișoara, str. x, în proprietatea publică a Municipiului Timișoara; - revenirea la situația anterioară prin recunoașterea dreptului de proprietate a Statului Român - prin CFR pentru imobilul anterior nominalizat.

Soluțiile pronunțate în primul ciclu procesual 2.1 Curtea de Apel Timișoara – secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 335 din 15 decembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei, ca tardiv formulată. 2.2. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 6287 din 10.12.2019, a admis recursul formulat de reclamantă împotriva sentinței nr. 335 din 15 decembrie 2016 a Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Soluția pronunțată în fond după casare Curtea de Apel Timișoara – secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 127 din 05.06.2020: - a admis acțiunea reclamantei; - a anulat nr. crt. 1582 din Anexa 2 la H.G. nr. 1016/2005 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Timiș. - a obligat pârâtul Guvernul României la plata sumei de 100 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții Guvernul României și Municipiul Timișoara, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, care au solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată. Având în vedere faptul că recurenții au formulat critici de nelegalitate comune cu privire la hotărârea judecătorească contestată, critici ce pot fi încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la prezentarea și analizarea acestora în mod grupat. Recurenții arată faptul că prima instanță a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 1 și art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare. Hotărârea contestată a fost adoptată, prin însușirea de către Executiv a proiectului inițiat de Ministerul Administrației și Internelor, organ de specialitate al administrației publice centrale cu atribuții și competențe în domeniul administrației publice locale, la elaborarea și adoptarea actului fiind respectate normele de tehnică legislativă prevăzute atât de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificări și completări, cât și de Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 50/2005 (în vigoare la momentul adoptării H.G. contestate în cauză). Prin hotărârile autorităților publice locale, nu se delimitează proprietatea unităților administrativ-teritoriale de proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice de drept privat. Prin aceste acte administrative, consiliile locale/județene stabilesc doar regimul juridic diferențiat (proprietatea publică sau proprietatea privată) numai cu privire la bunurile lor, voința juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local sau județean aparținând, deci, autorităților locale. Efectul juridic al actului emis de autoritatea centrală este doar de atestare a regimului juridic al proprietății publice diferențiat de regimul juridic al proprietății private, ce aparține tot unității administrativ-teritoriale. De altfel, intervenția Guvernului asupra inventarelor astfel cum au fost ele însușite prin acte ale autorităților locale, în sensul adăugării sau eliminării unor bunuri ar fi reprezentat o ingerință în autonomia locală, consacrată prin Constituție și prin Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale (în vigoare la acea dată), cât și depășirea atribuțiilor conferite prin Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Aceste completări la inventarul bunurilor din domeniul public al municipiului Timișoara au fost însușite de Consiliul Local Timișoara prin hotărâre emisă de o autoritate a administrației publice locale, act ce a fost adus cunoștință publică (prin afișare în locuri autorizate și prin publicare într-un cotidian local de mare tiraj), în condițiile prevăzute de art. 81 din Legea nr. 24/2000, republicată și de Legea nr. 215/2001, republicată. Terenul în litigiu nu face parte din infrastructura feroviară, fiind înscris în cartea funciară ca "teren arabil". Prin urmare, nu poate fi considerat "teren aferent Regionalei CFR Timișoara" cum este înscris în Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Statului Român pe anul 2018, având nr. de înregistrare x/13.11.2018 - poziția 11 din Anexa 16. Doar în anul 2018, terenul respectiv a fost inclus în inventarul domeniului public al Statului Român, conform Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, la data respectivă terenul aparținând domeniului public al Municipiului Timișoara, atestat prin H.G. nr. 1016/2005 și publicat în Monitorul Oficial nr. 874 bis/2005. Interesul public care a determinat trecerea terenului respectiv în domeniul public al Municipiului Timișoara a fost menționat prin H.C.L.M.T. nr. 166/2003 (act administrativ asupra căruia Prefectul a exercitat controlul de legalitate), hotărâre ce a stat la baza emiterii H.G. nr. 1016/2005. Ca atare, prima instanță a eludat dispozițiile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare.

Apărările formulate în cauză Intimata Compania de Căi Ferate "CFR" S.A. prin Sucursala Regională Timișoara a formulat întâmpinare în care a invocat excepția nulității recursurilor. De asemenea, în subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, pentru apărările prezentate la dosar. 5. Soluția instanței de recurs 5.1. Excepția nulității recursurilor este nefondată, având în vedere faptul că memoriile de recurs cuprind critici cu privire la soluția pronunțată de prima instanță care pot fi subsumate cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 5.2. Referitor la recurs Așa cum s-a prezentat la pct. 1 din decizia de față, intimata Compania de Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională Timișoara a solicitat instanței de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 8 și art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, verificarea legalității nr. curent 1582 din Anexa 2 la H.G. nr. 1016/2005 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Timiș. Prima instanță a admis acțiunea reclamantei și a anulat poziția criticată din Anexa 2 la H.G. nr. 1016/2005 cu motivarea că emitentul actului administrativ unilateral cu caracter individual contestat în cauză nu a făcut dovada existenței unei cauze de utilitate publică sau unui interesul public care ar fi justificat schimbarea regimului juridic al bunului imobil nominalizat la poziția anterior menționată. Reevaluând materialul probator administrat în cauză prin prisma cadrului normativ aplicabil și răspunzând la criticile formulate în cadrul memoriilor de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar și la apărările intimatei, Înalta Curte constată următoarele: În primul rând, referirea făcută de recurentul Guvernul României la Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu prezintă relevanță, deoarece în cauză nu s-a contestat respectarea prevederilor art. 58 și urm. din această lege în care se arată faptul că, după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni evenimente legislative; acestea din urmă pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar și prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică. În al doilea rând, este corectă susținerea făcută de recurentul Guvernul României în sensul că voința juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local sau județean aparține autorităților locale, iar aceasta se manifestă prin emiterea hotărârii consiliului local/județean. Într-adevăr, efectul juridic al actului emis de autoritatea publică centrală este doar de atestare a regimului juridic al proprietății publice diferențiat de regimul juridic al proprietății private, ce aparține tot unității administrativ-teritoriale. Însă, măsura administrativă de trecere a unui bun imobil din domeniul public al statului în domeniul public al unității administrativ teritoriale trebuie să respecte cerințele impuse de Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În concret, conform prevederilor art. 3 alin. (4) din legea în discuție (forma în vigoare la momentul emiterii hotărârii atacate în speță): "domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean." Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din aceeași lege: "Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului." Din interpretarea dispozițiilor normative anterior citate se desprinde concluzia, corect evidențiată în sentința recurată, potrivit căreia trecerea unui bun imobil din domeniul public al statului în domeniul public al unității administrativ teritoriale trebuie să fie justificată de un interes public. Relevante pe această chestiune sunt și prevederile art. 1 din legea analizată în care se stipulează faptul că: "Dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public." Totodată, la punctul III din Anexa la Legea nr. 213/1998 sunt enumerate, cu titlu exemplificativ, o serie de bunuri care alcătuiesc domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor. Or, nici din cuprinsul H.G. nr. 1016/2005 și nici din cel al notei de fundamentare care însoțește acest act administrativ nu rezultă împrejurările care au determinat calificarea terenului în litigiu ca fiind de uz sau de interes public. Situația este similară și în privința H.C.L. Timișoara nr. 166/2003 și a documentației sale (act administrativ care a stat la baza adoptării hotărârii de guvern analizate). De asemenea, în cele două acte administrative anterior nominalizate nu se regăsește evidențiată nici cauza de utilitate publică în temeiul căreia s-a considerat de către autoritățile publice emitente ale acestor acte că se impune adoptarea măsurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în domeniul public al municipiului Timișoara. Așa cum s-a reținut în sentința recurată, bunul în litigiu este un teren care la data emiterii hotărârii contestate era înscris în CF nr. x a Municipiului Timișoara provenită din conversia de pe hârtie a CF vechi nr. x, ca fiind în proprietatea Statului Român prin C.F.R., drept de proprietate dobândit: "în baza Legii nr. 4287/1921, Ordonanței Direcțiunii Generale a Justiției Cluj nr. 16615 din 20 decemvrie 1921 și nr. 9491 din 20 decemvrie 1928, a Jurnalului Consiliului de Miniștri din 5 martie 1937, publicat în Monitorul Oficial nr. 61 din 15 martie 1937 și cu titlul de cumpărare/nr. 2604 din 26 mai 1923, nr. 4337 din 9 aprilie 1937, nr. 1295, nr. 1296 și nr. 1297 din 8 aprilie 1946, nr. 2634 din 8 august 1946 și nr. 2407/1947/nr. 740 din 30 martie 1949" (așa cum rezultă din extrasele de carte funciară aflate la dosar fond nr. x/2016). În temeiul O.U.G. nr. 12/1998, a H.G. nr. 581/1998 și a contractului de concesiune nr. x/2002, intimata Compania de Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională Timișoara a dobândit dreptul de concesiune asupra imobilului în discuție, având nr. topo x, în suprafață de 13063 mp, situat în strada x nr. 63, pe o perioadă de 49 de ani. În fine, Înalta Curte apreciază că prezintă relevanță și evenimentul legislativ ulterior intervenit, respectiv H.G. nr. 835/24.10.2018 privind actualizarea, modificarea și completarea inventarului bunurilor din domeniul public al statului, administrată de Ministerul Transporturilor, concesionate Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R."- S.A.; terenul în litigiu, în suprafață de 13063 mp, care figurează în CF nr. x, se regăsește la poziția 11 din Anexa 16 – Lista bunurilor – terenuri ce alcătuiesc domeniul public al statului, aflate în concesiunea CN "CFR" S.A. – Secții de circulație interoperabile, la data de 31.07.2018, sub nr. MF 147802, fiind menționat că respectivul teren este aferent SR CF Timișoara, înscris în CF locală interoperabilă. În concluzie, instanța de control judiciar apreciază că este nefondat motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (8) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a interpretat și a aplicat corect dispozițiile din Legea nr. 213/1998 mai sus indicate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursurilor, precum și recursurile, ca nefondate.