ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2647/2020

Cadrul procesual Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.10.2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea pârâtei la emiterea actului administrativ (adeverință) necesar pentru obținerea pensiei de serviciu.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința civilă nr. 3187 din 21.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte excepția autorității de lucru judecat, doar în privința pretinsului refuz nejustificat de soluționare a cererii adresate pârâtei la data de 07.08.2012 și a fost respins acest capăt de cerere. Instanța a respins în rest acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., fiind criticată sentința pronunțată de instanța de fond pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a dat o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 118/2014 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. S-a arătat că din expunerea de motive a Legii nr. 118/2014 rezultă cert că prin acest act normativ se urmărește reglementarea clară a regimului pensiilor de serviciu pentru magistrații condamnați. Recurenta a susținut că prevederile Legii nr. 118/2014, care completează Legea nr. 303/2004, se aplică doar pentru infracțiunile de corupție, infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție sau infracțiuni săvârșite în legătură cu acestea ulterior intrării în vigoare a acestei legi. S-a arătat că situația juridică a recurentei este aceea de magistrat condamnat definitiv anterior intrării în vigoare a acestei legi și care nu avea o decizie de pensionare, ci avea o cerere comunicată pârâtei, nesoluționată, prin care solicita eliberarea unei adeverințe în vederea obținerii pensiei de serviciu.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs de către intimata Înalta Curte de Casație și Justiție s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta-reclamantă a precizat că a fost condamnată și eliberată din funcția de judecător înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2014, care completează Legea nr. 303/2004, iar actul normativ nou se aplică doar pentru infracțiunile de corupție săvârșite ulterior intrării în vigoare a acestei legi. În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, recurenta a precizat că, așa cum bine a reținut instanța de fond, există autoritate de lucru judecat doar în privința pretinsului refuz nejustificat de soluționre a cererii, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 Recurenta a precizat că la intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2014 îndeplinea condițiile pentru obținerea pensiei de serviciu, iar intimata-pârâtă era obligată să elibereze adeverința tip fără a încălca dispozițiile imperative ale legii. II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând actele și lucrările cauzei în raport cu motivele de casare invocate și dispozițiile legale incidente, instanța de control judiciar va menține hotărârea instanței de fond, pentru considerentele ce urmează. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtei la emiterea actului administrativ (adeverință) necesar pentru obținerea pensiei de serviciu. Instanța de primă jurisdicție a admis în parte excepția autorității de lucru judecat, doar în privința pretinsului refuz nejustificat de soluționare a cererii adresate pârâtei la data de 07.08.2012, și a respins în rest acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de primă jurisdicție a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui act administrativ necesar obținerii pensiei de serviciu, invocând atât pretinsul refuz nejustificat de soluționare a cererii adresate intimatei la data de 07.08.2012, cât și pretinsul refuz nejustificat de soluționare a cererii adresate intimatei la data de 29.07.2014, în legătură cu acest din urmă refuz susținându-se de către reclamantă incidența completărilor aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 118/2014. Instanța de fond a constatat că în ceea ce privește pretinsul refuz nejustificat de soluționare a cererii adresate intimatei la data de 07.08.2012, există identitate de părți, de obiect și cauză între cauza prezentă din dosarul aflat în soluționare și cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2013, motiv pentru care a reținut că sunt întrunite elementele autorității de lucru judecat, conform art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., în privința pretinsului refuz nejustificat de soluționare a cererii adresate intimatei la 07.08.2012. Cu privire la celelalte pretenții ale reclamantei, instanța de primă jurisdicție a reținut că la cererea adresată de reclamantă intimatei, pentru eliberarea unei adeverințe tip pentru pensia de serviciu, intimata-pârâtă a comunicat faptul că solicitarea nu poate fi soluționată favorabil, deoarece, potrivit legislației în vigoare, una din condițiile pe care trebuie să le îndeplinească solicitantul pensiei de serviciu, care la data formulării cererii nu mai are calitatea prevăzută de lege, este aceea ca eliberarea din funcție să se fi dispus din motive neimputabile, arătându-se că această condiție nu este îndeplinită de reclamantă, întrucât a fost eliberată din funcție ca urmare a condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni. Instanța de primă jurisdicție a apreciat că nu este vorba despre un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantei, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât dispozițiile art. 82 alin. (1), (3) și (5) din Legea nr. 303/2004, republicată, modificată și completată, prevăd faptul că de pensie de serviciu pot beneficia numai persoanele eliberate din funcție din motive neimputabile, iar această condiție nu este îndeplinită de reclamantă, întrucât a fost eliberată din funcție ca urmare a condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni (sentința penală nr. 1352 din 09.10.2012 a ÎCCJ, secția penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 24 din 11.02.2013 a ÎCCJ- Completul de 5 judecători). De asemenea, instanța de fond a reținut că argumentul reclamantei în sensul că Legea nr. 303/2004 a fost completată prin Legea nr. 118/2014, intrată în vigoare la 27 iulie 2014, nu are aptitudinea de a conduce la admiterea acțiunii, întrucât refuzul intimatei este justificat, având în vedere dispozițiile art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 și prevederile art. 4 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru eliberarea adeverinței necesare stabilirii pensiei de serviciu. Instanța de primă jurisdicție a constatat că în raport de cerința imperativă a legii, cu privire la eliberarea din funcție din motive neimputabile, reținută ca temei al respingerii cererii reclamantei de eliberare a adeverinței tip pentru obținerea pensiei de serviciu, nu prezintă relevanță concretă chestiunea invocată de reclamantă a incidenței sau a efectelor Legii nr. 118/2014, întrucât soluția este determinată în mod esențial de cerința menționată mai sus. Instanța de control judiciar reține că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat, iar soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate primi argumentele recurentei-reclamante referitoare la faptul că la intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2014 îndeplinea condițiile pentru obținerea pensiei de serviciu, iar intimata-pârâtă era obligată să elibereze adeverința tip, întrucât argumentul esențial avut în vedere de instanța de fond, ca și de intimată în răspunsul formulat reclamantei, a constat în faptul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru eliberarea adeverinței, având în vedere dispozițiile art. 82 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 303/2004 și prevederile art. 4 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004. Astfel, Înalta Curte reține că intimata-pârâtă nu și-a întemeiat refuzul de eliberare a adeverinței tip pe dispozițiile art. 83 2 din Legea nr. 303/2004 (introduse prin Legea nr. 118/2014), ci pe cele ale art. 82 alin. (5) din același act normativ. Ca urmare, toate argumentele folosite de recurentă cu privire la faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 118/2014 îndeplinea condițiile pentru eliberarea adeverinței tip nu pot fi primite de instanța de recurs, întrucât sunt nerelevante. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 83 2 mai sus menționate reglementează o situație specială în care magistrații nu beneficiază de pensie de serviciu, ceea ce însă nu afectează existența dispozițiilor art. 82 alin. (5) care au rămas în vigoare. Înalta Curte reține că modelele de adeverință prevăzute de Anexele nr. 1 și 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 303/2004, aprobate prin H.G. nr. 1275/2005, conțin mențiunea adeveririi împrejurării conform căreia titularul adeverinței îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru eliberarea adeverinței. Or, instituția intimată în mod corect a dat un răspuns negativ cererii reclamantei de eliberare a adeverinței tip pentru obținerea pensiei de serviciu, având în vedere faptul că nu a fost îndeplinită condiția de a fi eliberată din funcție din motive neimputabile, prevăzută expres de ultima teză a art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, ci a fost eliberată din funcție ca urmare a unei condamnări definitive pentru o infracțiune, prin Decretul Președintelui României nr. 293 din 11 martie 2013, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 133 din 13 martie 2013. Instanța de control judiciar reține că în cauza de față recurenta-reclamantă nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea intimatului- pârât de a răspunde sau a soluționa cererile, deoarece răspunsul nefavorabil transmis de instituția pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea dreptului și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege. În cauza de față, nu îi poate fi imputată pârâtei împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererii reclamantei, la comunicarea unui răspuns în sensul solicitat de aceasta. În aceste condiții, cum refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantei se privește ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea. Rezolvarea nefavorabilă sau care nu mulțumește pe deplin pe petiționar a unei cereri adresată unei autorități administrative nu echivalează cu un refuz nejustificat, dacă soluția dată cererii a avut un temei legal, întrucât autoritatea administrativă este obligată doar să răspundă cererii petiționarului și nu să dea un curs favorabil acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.