ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2646/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României reprezentat de Ministerul Muncii, Familiei și Justiției Sociale, anularea din Anexa 15 a Normelor aprobate prin H.G. nr. 257/2011 de aplicare a prevederilor Legii 263/2010 a mențiunii referitoare la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a compensațiilor acordate conform Decretului 46/1982, iar în subsidiar, în măsura în care va fi respins acest capăt de cerere, la stabilirea drepturilor de pensie după determinarea punctajului în conformitate cu prevederile Legii nr. 263/2010 să se facă aplicarea prevederilor Decretului nr. 46/12.02.1982.

Competența de soluționare a cauzei a fost declinată de Curtea de Apel București în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 172/18.01.2019.

Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 159 din 5 iulie 2019, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, dispunând anularea parțială a H.G. nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cât privește mențiunea din Anexa nr. 15 referitoare la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a compensațiilor acordate conform Decretului nr. 46/1982, întrucât nu au făcut parte din bază de calcul a pensiilor, conform legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001.

Totodată, a respins solicitarea de stabilire a drepturilor de pensie, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Muncii, Familiei și Justiției Sociale în favoarea pârâtului.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Muncii și Protecției Sociale, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentele pârâte susțin că instanța de fond în mod greșit a apreciat în sensul nelegalității mențiunii din H.G. nr. 257/2011 referitoare la neluarea în calcul la determinarea pensiei a compensațiilor acordate conform Decretului nr. 46/1982.

Compensația acordată potrivit Decretului nr. 46/1982 a vizat, în exclusivitate, sporirea veniturilor prin creșterea retribuțiilor personalului muncitor, a veniturilor țărănimii, a pensiilor și a celorlalte venituri din fondurile sociale, în corelație cu modificările de prețuri la bunurile de consum și la tarifele pentru servicii, susține reurentele, nefiind determinantă pentru stabilirea drepturilor de pensie.

Decretul nr. 46/1982 a prevăzut, în mod expres, la art. 6, faptul că "retribuția în acord, sporurile, indemnizațiile, premiile, celelalte drepturi de retribuire, precum și orice alte drepturi și obligații care se determină, potrivit legii, în funcție de nivelul retribuției se stabilesc fără a se lua în considerare majorările de retribuție prevăzute la art. 1."

Potrivit alin. (2) al art. 6 al aceluiași act normativ, "compensațiile acordate potrivit art. 3 nu se iau în considerare la stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în funcție de nivelul pensiei."

Față de cele precizate, rezultă că acordarea compensației avea ca scop creșterea retribuțiilor nominale pentru personalul muncitor (art. 9 din Decretul nr. 46/1982).

Retribuția nominală era echivalentă salariului nominal structurat pe două niveluri: salariul brut și salariul net, respectiv retribuție brută și netă.

Salariul brut sau retribuția brută reprezintă suma de bani pe care salariatul o primește de la data încadrării, iar salariul net sau retribuția netă reprezintă suma de bani pe care salariatul o primește efectiv. Retribuția reală echivalentă salariului real reprezintă cantitatea de mijloace de subzistentă si de servicii pe care si le pot procura angajații cu salariul net pe care îl primesc.

Concluzia reținută de prima instanță, în sensul că prin excluderea majorării retribuției tarifare acordate în temeiul Decretului nr. 46/1982 de la stabilirea punctajului mediu anual se încalcă principiul de bază al contributivității, nu are suport, susțin recurentele, întrucât compensațiile Decretul nr. 46/1982 nu au făcut obiectul bazei de calcul la care se raportează principiul contributivității.

In sistemul public de pensii, atât potrivit prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale (lege în vigoare în perioada 01.04.2001-01.01.2011), cât și ale Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, la determinarea punctajelor medii anuale se utilizează salariile brute sau nete, după caz, la care se adaugă sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislației anterioare datei de 01.04.2001 și care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverințe eliberate de unități.

Prevederile ambelor acte normative stipulează, în mod explicit, faptul că veniturile, altele decât salariile brute sau nete care se iau în considerare la calculul pensiilor, trebuie să fi constituit sporuri cu caracter permanent și să fi făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislației anterioare datei de 01.04.2001.

Potrivit prevederilor art. 6 din Decretul nr. 46/1982, compensațiile acordate ca majorări salariale în sumă fixă nu au influențat acordarea altor drepturi de retribuire care se stabileau, potrivit legii, în funcție de nivelul retribuției.

Astfel, aceste compensații salariale pentru creșterea prețurilor au fost evidențiate separat, fără a modifica salariul de bază în funcție de care se stabileau alte drepturi sau obligații (contribuții, etc).

Conform dispozițiilor acestui articol, retribuția în acord, sporurile, indemnizațiile, premiile, celelalte drepturi de retribuire, precum și orice alte drepturi și obligații care se determinau, potrivit legii, în funcție de nivelul retribuției se stabileau tară a se lua în considerare majorările de retribuție (compensațiile salariale pentru creșterea prețurilor) prevăzute la art. 1 din decret.

In ceea ce privește compensațiile pentru majorări de prețuri și tarifele stabilite în baza Decretului nr. 240/1982 privind stabilirea unor măsuri pentru gospodărirea judicioasă și reducerea în continuare a consumului de energie electrică, energie termică, gaze naturale și alți combustibili, acestea se acordau trimestrial, iar cuantumul acestora era determinat în mod diferențiat, potrivit unor criterii specifice stabilite de acest act normativ.

Astfel, având în vedere aceste prevederi, precum și alte precizări conținute de actele normative respective, recurenții susțin că sumele acordate drept compensații pentru creșterea prețurilor în baza Decretului nr. 46/1982 și a Decretului nr. 240/1982 nu pot fi luate în considerare la determinarea punctajului mediu anual.

În concluzie, având în vedere argumentele anterior menționate, recurentele solicită casarea sentinței civile nr. 159/05.07.2019 și respingerea acțiunii reclamantului, ca fiind neîntemeiată.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei intimatul reclamant a invocat excepția nulității recursurilor, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că recurentele nu au dezvoltat critici susceptibile de încadrare în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Soluționând, în prealabil, excepția nulității recursurilor, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte constată că este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare. În acest sens, Înalta Curte constată că ambele recurente consideră că soluția pronunțată de instanță este contrară normelor de drept substanțial care consacră principiul contributivității, or, o atare critică este circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Trecând la analiza argumentelor invocate în susținerea motivului de casare anterior precizat, Înalta Curte constată că intimatul reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care solicită anularea dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice cuprinse în Anexa nr. 15, în ceea ce privește mențiunea referitoare la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a compensațiilor acordate conform Decretului nr. 46/1982, întrucât nu au făcut parte din bază de calcul a pensiilor, conform legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001.

În esență, reclamantul A. susține că la adoptarea acestei hotărâri de guvern au fost nesocotite principiul fundamental al contributivității și cel al ierarhiei actelor normative, iar dispozițiile din Anexa 15 la Normele aprobate prin H.G. nr. 257/2011 intră în conflict flagrant cu principiile menționate și cu prevederile art. 3 alin. (1) pct. 1 și art. 96 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Soluționând acțiunea reclamantului, prima instanță că Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, reglementează la art. 2 lit. c) principiul contributivității, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice participante la sistemul public de pensii, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite.

Art. 165 alin. (2) din lege dispune că "La determinarea punctajelor lunare, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în vedere și sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislației anterioare și care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverințe eliberate de unități, conform legislației în vigoare".

Aceste dispoziții legale sunt identice cu cele din reglementarea anterioară a sistemului public de pensii, reprezentată de Legea nr. 19/2000, constată instanța fondului.

Prevederile ambelor acte normative stipulează, în mod explicit, faptul că veniturile, altele decât salariile brute sau nete care se iau în considerare la calculul pensiilor, trebuie să fi constituit sporuri cu caracter permanent și să fi făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislației anterioare datei de 01.04.2001.

Apoi, Decretul nr. 46/1982 a reglementat creșterea veniturilor reale ale populației prin majorarea salariilor, a alocațiilor de stat pentru copii, a pensiilor și a celorlalte venituri care se acordă din fondurile sociale în raport cu nivelul retribuțiilor sau pensiilor. Art. 1 dispunea că, începând cu data de 15 februarie 1982, în cadrul primei etape de majorare a retribuțiilor prevăzută pentru cincinalul 1981-1985, se majorează retribuțiile tarifare ale tuturor categoriilor de muncitori și maiștri, în mod diferențiat, în funcțiile de condițiile de muncă.

Art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 46/1982 prevedea că "Retribuția în acord, sporurile, indemnizațiile, premiile, celelalte drepturi de retribuire, precum și orice alte drepturi și obligații care se determină, potrivit legii, în funcție de nivelul retribuției se stabilesc fără a se lua în considerare majorările de retribuție prevăzute la art. 1".

Făcând referire la interpretarea constantă a instanței supreme, ce rezultă din deciziile pronunțate în recurs în interesul legii și în procedura dezlegării unor chestiuni de drept, instanța fondului concluzionează că sporurile și alte venituri suplimentare realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 trebuie să fie luate în considerare la stabilirea și recalcularea pensiilor din sistemul public dacă pentru acestea s-a plătit contribuția de asigurări sociale și au fost incluse în baza de calcul conform legislației anterioare. De asemenea, această interpretare a principiului contributivității este pe deplin aplicabilă și în actuala reglementare, reprezentată de Legea nr. 263/2010, apreciază instanța fondului.

Constată Înalta Curte că soluția de anulare a dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice cuprinse în Anexa nr. 15, în ceea ce privește mențiunea referitoare la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a compensațiilor acordate conform Decretului nr. 46/1982 este greșită, întrucât nu se regăsește, în speță, exact premisa de la care a pornit legiuitorul când a legiferat principiul contributivității, principiu considerat de instanța fondului a fi încălcat prin actul administrativ dedus judecății.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, prin dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 46/1982 a fost acordată, cu titlu compensatoriu, o sumă diferențiată în raport de categoriile profesionale și nivelul retribuțiilor existente la acea dată.

Deși în cuprinsul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din decret, emitentul acestuia utilizează noțiunea de majorare a retribuției tarifare, prin dispozițiile art. 6 din același act se arată că retributia în acord, sporurile, indemnizatiile, premiile, celelalte drepturi de retribuire, precum și orice alte drepturi și obligații care se determină, potrivit legii, in funcție de nivelul retribuției se stabilesc fără a se lua în considerare majorările de retribuție prevăzute la art. 1.

Prin urmare, chiar emitentul Decretului nr. 46/1982 a stabilit, cu prilejul acordării sumelor prevăzute la art. 1 din actul supus discuției, că aceste majorări de retribuție nu influențează nici drepturile și nici obligațiile care se determină, potrivit legii, în funcție de nivelul retribuției.

De aceea, este corectă observația recurenților, potrivit căreia concluzia reținută de prima instanță, în sensul că prin excluderea majorării retribuției tarifare acordate în temeiul Decretului nr. 46/1982 de la stabilirea punctajului mediu anual se încalcă principiul de bază al contributivității, nu are suport, întrucât compensațiile Decretul nr. 46/1982 nu au făcut obiectul bazei de calcul la care se raportează principiul contributivității.

Această bază de calcul, la care face referire prima instanță citând considerentele deciziilor pronunțate în recurs în interesul legii respectiv decizia nr. 5/2010; decizia nr. 19/2011 și decizia nr. 19/2012, are în vedere sumele pentru care au fost plătite contribuțiile la fondul asigurărilor sociale de stat, potrivit Decretului nr. 389/1972, însă, în condițiile în care chiar emitentul Decretului nr. 46/1982 exceptează compensațiile acordate din categoria nu numai a drepturilor dar și a obligațiilor care se determină, potrivit legii, în funcție de nivelul retribuțiilor, concluzia potrivit căreia soluția prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice cuprinse în Anexa nr. 15, în ceea ce privește mențiunea referitoare la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a compensațiilor acordate conform Decretului nr. 46/1982 este nelegală, contravenind chiar principiului enunțat de prima instanță, acela al determinării punctajului mediu prin raportare la veniturile pentru care s-a plătit contribuția la asigurările sociale de stat.

Astfel cum chiar intimatul reclamant a arătat în cuprinsul acțiunii sale, majorările de retribuții, acordate în temeiul art. 1 din Decretul nr. 46/1982 și compensațiile acordate pensionarilor în temeiul art. 3 din același act, au fost evidențiate distinct pe statele de plată și pe cupoanele de pensii sub denumirea generică de "compensații".

Or, acest fapt atestă, în plus, exceptarea acestor sume din sfera câștigului brut salarial în raport cu care se reținea, de către angajator, contribuția pentru asigurările sociale de stat, potrivit dispozițiilor Decretului nr. 389/1972.

Apărarea intimatului reclamant, în sensul că numai pentru sumele menționate de art. 2 din Decretul nr. 389/1972 nu se datora contribuția la asigurările sociale de stat, nu este concludentă în cauză, întrucât, în mod evident Decretul nr. 389/1972 nu poate intra în conflict cu o normă ulterioară. Din moment ce emitentul Decretului nr. 46/1982 a exceptat sumele acordate în temeiul dispozițiilor art. 1 din sfera drepturilor ce prezentau interes pentru stabilirea drepturilor de asigurări sociale, prin efectul dispozițiilor art. 6 din actul normativ citat, este evident că o atare exceptare se alătură și nu contravine celor prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 389/1972.

În același sens, argumentele intimatului-reclamant, potrivit cărora drepturile acordate prin Decretul nr. 46/1982 au fost incluse în retribuția tarifară începând cu data de 01.08.1988, potrivit Decretului nr. 206/1988, nu susțin critica la adresa legalității H.G. nr. 257/2011 ci, dimpotrivă, sunt chiar contrare acestei critici, rezultând, din istoricul reglementării, că numai începând cu data de 01.08.1988 aceste drepturi au fost incluse în salariul tarifar, intrând, implicit și în baza de calcul a pensiilor.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice cuprinse în Anexa nr. 15, referitoare la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a compensațiilor acordate conform Decretului nr. 46/1982 nu încalcă prevederile Legii nr. 263/2010, referitoare la stabilirea drepturilor de pensie de asigurări sociale de stat cu luarea în considerare a principiului contributivității, cât timp Anexa nr. 15 din H.G. nr. 257/2011 nu face altceva decât să reitereze exceptarea acestor venituri din sfera de interes a drepturilor și obligațiilor circumscrise asigurărilor sociale de stat, așa cum însăși emitentul Decretului nr. 46/1982 a prevăzut la art. 6 din actul citat.

În consecință, recursurile declarate în cauză sunt fondate, astfel că sentința civilă criticată va fi casată și, în rejudecare, acțiunea reclamantului va fi respinsă ca fiind neîntemeiată, constatându-se legalitatea actului administrativ dedus controlului judecătoresc.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursurilor, invocată prin întâmpinare.

Admite recursurile formulate de pârâtul Guvernul României și de intervenientul Ministerul Muncii și Protecției Sociale împotriva sentinței nr. 159 din 5 iulie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 aprilie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.